Pastila de medievistică literară

Ancheta bisericească

     În faţa rigii Zigmond păruiala stă să se rostogoale. Sfântul arhiepiscop de Kyriogrekos, Pakatie, se îneacă în furia ce-o simte faţă de spânul gălbejit de Marţipal, episcop de Alba Verde. Nu-i vorbă, nici Pakatie nu e prea rumen, dar măcar se ascunde sub o barbă descâlcită, bine curăţată de bucatele din afara postului.

-   Roma este talpa iadului, ispita în care toţi nevolnicii cad precum muştele date cu izmă de baltă uscată la crivăţ!

-   Da? Atunci „spurcăciunea” bisericească de care vorbeşti cum de-i lasă pe valahii ţării să se ţină de biserica Răsăritului?

     Cam încuietoare întorsătură. Ce caută neamul acesta la cumpăna credinţei, acum când marele necredincios înghite cătun de cătun din averea restantă a ţarului de la Strâmtori? Or fi nişte cete de martiri uitaţi?

Parcă pregătit, riga face un semn şi străjerii împing în faţă un rufos de lăţos. Haine fără fason şi pigment, doar o cruce de lemn de briceag, legată de sfoară cânepie la grumaz. Este Trandafirie, ce-şi zice protopop de Târnava Mijlocie.

- Cine ţi-i vlădică? Pocneşte crunt Kyriogrekos.

-   Păi, cam piscupul de la Varadin. Nu avem atât de rapid răspunsul precum l-am scris, ci după un răgaz, nici lung, nici scurt, dar laolaltă cu un zâmbet de mare bunovoinţă, nu neapărat de cucernicie. Nu mai repetăm zâmbetul, dar el rămâne în dreptul întregului dialog.

-   Atunci, tu eşti papistaş! Veni grecul, deşi băgarea lui „cam” la mijloc trebuia să fi avut vreun rost…

- Păi, nu tocmai. Iarăşi o incertitune.

-  Cui dai tu zeciuiala pentru mir, cărţi sfinte şi vizitări canonice?

-   Păi, nu prea dau…

-  Da, biserica de-nchinare de unde o ai?

-   O poruncit-o nemeşul nostru, magistrul Hermeneric de FelsoSchloss. Tot el o dat trei icoane cu ceva sfinţi pe care nu-i ştim – da frumoşi! Nu prea ne plac luminile că se fac de seu şi put tare când flacăra dă de carne nestrecurată.

-  Credincios pravoslavnic, Termeburic ăla? Speră Pakatie.

-  Păi, nu. Papistaş, mărite-sfinţite.

-  După ce citeşti tu liturghia şi cum ţi posturile?

-   Păi nu citesc, că nu ştiu carte. Îngân şi io ceva vorbe de le-am prins de la tata, şi el cu har de păstor. Posturile le ţinem după cum ne înţelegem între noi, după cum zic fraţii noştri catolici ori după ceva zvonuri de la vreo mănăstire depărtată. Da, ne închinăm des, facem şi ceva vorbiri la botez, nunţi şi înmormântări. Apoi mai închinăm bine şi cu ulcele pline, de pildă, la toate parastasele.

     Kyriogrekos îşi face şiruri de cruci. Asemenea soi de creştin mai rar! Desimea lui „cam”, „păi” ori „nu tocmai” arătau o teologie aparte, greu de turnat în canoane.

     Trandafirie continuă singur:

-   Urmaşii noştri, mai deştepţi ca noi, pentru că au citit din Mircea Păcuraru ori Emilian Popescu, zic că noi suntem cei mai vechi creştini, de când Apostolul Andrei umbla la sciţi, fără să ştie săracul tovarăş al Mântuitorului că erau români deghizaţi. Altfel zis, se mândri acelaşi, noi suntem cei mai vajnici ortodocşi de la nord de Dunăre, nu ruşi sălbatici, nici lituanieni creştinaţi la ultimul tren. Cei mai mulţi catolicii se vor lepăda de papi, făcându-se reformaţi, noi vom rămâne nestrămutat la credinţa noastră prea-curată şi nemodificat de folclorică!

     Marţipal, calm şi în cunoaştere de stare, vine şi el la rând:

-   Preacucernice şi preasfinţite, să nu ne certăm degeaba. După domnia ta, ce s-ar face cu închinătorii lui Trandafirie? Îi unim cu noi ori…

     Kyriogrekos transpiră de dialectica dilemei. De s-ar luat după spusa de-nceput, ar trebui să pocnească de mândru, că-n casa craiului ce-şi ia coroana de la Roma, se află purcoi de ortodocşi, care, culmea, nici pravoslavnici nu sunt. Altfel, ghiveciul din viaţa mărturisită a lui Trandafirie îi aminteşte despre mult-păcătosul Dyonisos şi ceata lui de beţivi zănatici şi cheflii.

     O ultimă încercare:

-   Tu, karaghiosos şi athomikos fiu de plute, unde ai vrea să-ţi vezi ceata aşezată în strane? La apus ori la răsărit?

     Popa de la Târnava Mijlocie pricepe ce i se cere. Singurul lucru pe care, în ruptul capului, nu-l vrea, aşa precum l-au învăţat toţi străbunii: să ţină partea cuiva! Să se dea alb ori negru! Să n-aibă nici un loc de-ntors! Răspunde cum a făcut-o mereu, în toate punerile la colţ, uitând că are în faţă ierarhi ce aveau titluri şi adrese anume de politeţe:

-  Noi, vrem ce vreau şi domniile voastre, să trăiţi!

     Limpezirea a rămas curgere de izvoare până în vremea patriarhului de cârmă liberă şi necălcată de securitate. De la veac la veac, secta trandafiriţilor şi-au condus duhul către multiplă şi sigură înălţare. Ei au rămas autocefali veşnici: adică ţineau cu ei înşişi şi, mai ales, de orice şef aflat cu două trepte mai sus, indiferent de avea potcap ori pălărie.

     Nimeni n-a aflat de ce, în nobilul proces spiritual, au tot ciuntit din litera sfintelor scripturi, deşi ele nu mai erau pe table de piatră, ca-n vremea lui Moise. Probabil că, fiind pe hârtie, s-au măcinat de mult citit ori fură înghiţite la vreo foamete. Cele mai năpăstuite şi ocolite au fost jumătate din cele zece porunci (a 5-a: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, a 7-a: „Să nu preacurveşti”, a 8-a: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, a 9-a: „Să nu furi” şi ultima: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”). Altfel, creştinismul nostru este un model stâncos care ne va izbăvi miraculos din gropoiul kakathomikos în care tropăim.

Text apocrif din Evanghelia după Costică,

vehement combătut pentru greşeli de ortografie,

la Colocviul de Împrietenire al Tututor Luminaţilor Români din parcarea mall-ului micuţ