De vreo câteva zeci de zile, Ion Șmecher ține pârcălăbia
cetății de la Prutenii Oltului.
Nici un turc, neamț, ungur, tătar ori moscal nu râvnește la
cetatea lui. Toată lumea are treabă cu altcineva ori
altceva. Politic, este o plictiseală de moarte.
Lefegii nemți au plecat de mult, cu mutre scârbite, nu
pentru că banii de soldă erau puțini, ci pentru că nu li se
da cu-adevărat vreo treabă. Nici oștenii lui, cei băștinoși,
nu sunt tocmai în bună stare. Vreo 20 or plecat să se facă
năimiți la curtea bătăioșilor de principi din Italia de
nord, alții se pregătesc să plece în Lumea Nouă pe galioane
spaniolești, iar câte alții, mai răzleți, prin alte petece
de hartă. Cei mai buni dintre cei rămași or îmbătrânit și
și-au plătit indulgențe de stat la gura sobei. Vreo cinci de
mai țin cu oareșce mândrie vreo sculă de răzbel.
Și cetatea… În șanțurile necurățate, pe lângă brotaci cât
iepurii, plutesc izmene rupte, coji de pepeni greșit țintiți
către râturi de porci, negreală de la soba cuhniei,
vânturată de Mădălina cea care face doar ouă jumeri
comestibile și tot ce mai prisosește ori mucezește prin
cămări.
Zidurile sunt găurite de vreme și cancer de var prost. Ici
colea, se mai văd petecele lipite cu lutuială lăsate de
pârcălabul dinainte, Culae Limbă-n-dos, atunci când s-a
vestit că vine vel spătarul la lustră de inspecție.
Meterezele, și așa putrede, duc lipsă de bulumaci, smulși
patru ierni la rând, că nu s-o găsit nimeni a aduce din
pădure lemne de băgat la vatră. Alte patru ierni înainte,
securea nu fusese ascuțită. De pe coperișuri, ultimele berze
le-a văzut popa Burtici, acum vreo douăzeci de ani. Acum e
plin de ciori din cele negre de lucii, croncănitoare și
a-toate-căcătoare.
Iar la odăi… nu mai e vreo blană întreagă pe jos ori pe
păreți. Ce-a fost mai bun or luat pe rând, fiecare pârcălab
de-o fost înainte. Nici măcar icoane nu-s. A rămas o cruce
de crăci, să nu zică careva că-i casă de păgâni. Nici pat de
laviță nu se cheamă că are Ion Șmecher. Un lădoi cu urme de
lucrătură îi pe de-antregul găurit de cari, are cinci uși
pentru șomâcii drăguți, de casă. Toate ulcele de la masă
sunt ciobite, nu se mai află nici un singur ol din cositor
ori aramă. Ultima dată, când a trecut prin pivnițele cele de
nevoie, pârcălabul a văzut dintr-un singur ochi: o spadă
fără buton, cinci săgeți întregi, unsprezece cu câte o pană,
trei fără vârf, zece ghiulele, una împrumutată pentru butea
cu varză, o arbaletă cu coarda ruptă, o covată cu miros de
pulbere, o grămadă de sârme ruginite, de la vechi cămăși de
zale, și două ghioage țărănești, de rădăcină.
Curtea cetății e desfundată. Degeaba s-a luat bir special
pentru pietruirea ei. O codană de pârcălab mai vechi a băgat
birul cu mai mare folos pe fuste de catifea de Flandra.
Fântâna pute atât de cumplit că ai zice că e locul de ținut
porcii. De disperare, de-atâta muncă, acolo s-a-necat
singura mâță care mai speria șoarecii. Grajdul se ține cel
mai bine, pentru că movila de băligar sprijină doi pereți.
Ocolul cetății mai are sate doar cu numele. Rumânii „se
descurcă” cum pot, șmelesc ce găsesc, între ei, mârâie, dar
nu mușcă. De i-ar chema la munci, ar încerca din nou toate
tertipurile pe care le-a învățat pe dinanfară: boală, nuntă,
botez, mormântare, soare prea puternic, ploaie viitoare,
plictisul vecinului.
Ion Șmecher se uită apos către o podea atât de proastă că
seamănă cu un fagure. Nu poate face nimic, nu poate cumpăra
ori fura ceva. Nici măcar flori de câmp nu are în ce aranja
pe masă. Nu are brici de ras, strop de vin bunicel. O să se
predea pur și simplu. Doar țiganii mai pot fi robi…
Da, dușmanii sunt la o zi călare. Îi conduce marele
postelnic Hamil Boț. Vine și Andreian Goleanu, cămărașul, și
Năsălie Vlaga, aga, Păgânean Slăbescu, vistiernicul. Toți
trimiși de vodă Daraian Praznaglava, să mai facă o
scuturătură de parale. Din mizerie, din putregai, din ciori,
din ce-o mai fi!
Ion Șmecher nu știe că e ultimul asediu. Un brânci doar, ori
numai un cui de șindrilă scos, și s-a terminat cu cetatea
cea falnică-n gură de la Prutenii Oltului.
Text anonim, cu sursă nedemnă de crezare
