Pașalâcul fantomă

 


 

Cadiul Mehmet Ibrik Creștinoglu își smulge la întâmplare fire din barba obrazului drept. Pașa Burtosan al Silistrei i-a dat o însărcinare sâcâitoare. La un joc de șah, în care pașa se lăsase bătut de cadâna lui favorită, pe nume Frumușee, a izbucnit o ceartă prietenească și ca un joc nou de dragoste. Cum nu i-au ajuns la capăt cei doi șahiști, Burtosan a decis să transfere tema la unul ce trecea printre înțelepții Islamului, cu toate că, din mama lui ieșise ghiaur din părțile Vardarului.

Cu matematică arabă rânduită temeinic sub turban, cadiul a tras un tabel pe două coloane. Pe cea dintâi a scris, de la stânga la dreapta, cum scriau toți purtătorii de șalvari și marii iubitori de culoare verde, „Pașalâc”. Pe a doua coloană, a pus la cap un cuvânt nou, pe care-l inventase atunci în turcă, dar știa că avea rezonanțe italiene: „Colonie”. O altă strâmbătură arăta goliciunii odăii că nu prea se văzuse încă așa-ceva.

Și a început a așterne, pe rând, în dreptul cuvintelor de-ncepătură:

Bază militară către nimic importat.
Loc de foame pentru copiii Profetului, mari mâncăi de orez și susan.
Ținut pentru alte pașale grase și plictisite, cu dor de Antalia.
Câteva moschei în foste biserici nu prea răsărite. Numai ridicarea minaretelor ar costa o mulțime de pungi.
Cetăți nu prea multe, nici făloase: pe cele din margine le-au luat sultanii, pe cele de mijloc le-au dărâmat la poruncă și cu veselie de stricători de jucării, chiar zilierii lor. Nici loc sănătos și sigur de pus harem nu ar fi.
Deși se laudă că au orașe, nici unul nu ajunge să semene cu vreun mare târg al padișahului. Bazar și iarmaroc poate fi făcut la fiecare colț de uliță ori cruce de drum.
Mulțime de ghiaruri leneși, șmecheri și gata s-ontindă către patru zări, la fiecare caznă de soacră ori ploaie mai aprigă.
Trecuți la dreapta credință, băștinașii nu vor fi fanatici, cum n-au fost nici în credința veche. Ba din contră, vor bea vin și-or mânca porci la dos și-ntuneric, la lumină strigând că nu se află sub lună mai buni închinători către Mecca decât ei.

Apoi, la șirul de-al doilea, a scris așa:
Bătăi cu prinții răzvrătiți, bune de exerciții militare pentru antrenamentul trupelor.
Răzmerițele sunt minunate pretexte pentru ridicarea taxelor către Poartă.
Loc de stârnit ambițioși mărunți și foarte ieftini, ușor de manevrat și de pus să se cocoșească între ei. Un fel de șah cu oameni vii, deci distracție curată.
Jupuiri măiestre de creștini prin proprii lor oameni de casă și rasă. Chestia cu „șapte piei” nu este în turcește.

Oi destule, pentru că oricum poporenii de acolo preferă să stea rezemați în bâte, să cânte doine și să viseze la străini frumoși și darnici, decât să ascută vreo armă periculoasă. Cu vorbe porcoase gârlă nu se fac decât candidați de drăcușori de iad, cum nici mișcători de jilțuri, darmite de tronuri.
Biserica oricum trasă de sfori de la Istambul, tocmai bună de îndepărtat de ceilalți creștini, periculoși, țiitori de papă.

Nu erau gânduri bine rânduite, ci doar scoase repede și scrise la fel. Ordinea mai putea fi cumpănită, înfloriturile ar veni la urmă.
Frământând și pana, nu doar barba, Mehmet Ibrik mai avea în cap:
Ce mai au prețios? Petrol? Chiar dacă unii știu să facă deja benzină, nu s-a inventat automobilul! Păduri? Ei, la câte sunt, și pentru că toporul electric nu s-a făcut nici el, nu este nicio teamă să dispară vreo câteva sute de ani, până la apariția unui Attila zis „Drujba lui Dumnezeu”.
Peisaje? Puah, astea-s pentru „O mie și una de nopți”!
Femei frumoase? Mda, corect. Dar, pentru timide organizăm câte o vânătoare, în rest vin singure la trai sigur, șalvari de mătase chinezească, rahat și cafele.
Urmează o clipă de revoltă. De ce vrea Burtosan să se-ncurce cu astea? Poate numai că n-avea încă ziarele proaspete sosite prin curierul de Adrianopole. Ori poate să încerce cât de luminată la minte ar fi Frumușee?
Gata treaba, o iau ușor, tot așa, fără să mai aștern o iotă, i-o dau îndărăt, și mă pot ocupa din plin de prepozițiile care încep cu litera „m” din sfântul Coran.

Să tot fi fost Anul Hegirei …, iar la creștini vreo 1531. Cine nu pricepu la care dintre țările aflate în nasul spahiilor și ienicerilor se încrunta mintea lui Ibrik Creștinoglu, nu merită nici să bage de seamă.

Sul vândut la taraba unui precupeț, printre pipe de caolin și cercei de aramă, în preajma Ramadanului. Achiziționat pentru valoarea sa istorică excepțională de către Biblioteca Consistoriului Drepturilor Fostelor Cadâne (BCDFC) din Frukenbridge.  

Țara sultanilor s-a topit cu vremea, înțepenind într-o republică de Asie mică. Peticuțele de iflakuri care n-au ajuns pașalâcuri s-au făcut un petic mare, cârpit pe nădragii nemțești ai Imperiului European. În rest, din cele puse cu tuș în papirusul turc, ce s-a schimbat?