Trecător la Varna, la întâlnire cu János de Hunedoara

 

 


 

 

      După Nicopole (25 septembrie 1396), bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444) a fost ultima mare bătălie a „națiunilor” central-est europene din secolul al XV-lea. Cea care a terminat definitiv ideea de cruciadă ofensivă, în orice caz. Orgolii de creștini fără frică suficientă de Dumnezeu, s-au lăsat măcelărite de neofiți ai lui Alah și Mahomed. De atunci înainte, nimic nu a mai stat monolit religios ori etnic la sud de Dunăre.

    Locul cu pricina s-a plămădit de militari bulgari în perioada interbelică. Mai deștept e să-ți procuri variantele de reconstituire ale luptei de pe net (foto 1), iar cu ele în mână să verifici apoi terenul.

      Doi uriași tumuli au fost utilizați drept referință. Într-unul (foto 2) s-a găsit un bogat mormânt tracic – acum imposibil de vizitat pentru că este inundat. La suprafața terenului, stă solemn replica de la Wawel, a lespezii funerare a lui Vladislav Varnenchik, mai cunoscut pentru cititorii români sub numele de Vladislav I Jagello, rege al Poloniei și al Ungariei.

      Al doilea tumul nu a fost cercetat. Doar acolo a stat sultanul Murad! O fi alt mormânt trac – posibil! O fi locul de veci al prea-credincioșilor musulmani uciși de ghiauri – cine știe? Autohtonii au ostenit săpându-l doar pe unul, celălalt l-au lăsat urmașilor-urmașilor lor.

      Muzeul, administrat și acum de o armată care a uitat că fotografiatul nu se mai face din mână, ci din satelit, are câteva relicve care i-au rămas din vremurile de glorie, în care „prietenii lagărului socialist” puteau să-și omagieze colectiv tradițiile de luptă pentru libertate și dreptate socială. Ca un adevărat spion, am procurat această mărturie, se pare, foarte autentică, de pe o arbaletă – stema unui Hunedorean (foto 3).

      Dacă cineva are dubii de identitatea personajului de care tocmai am amintit, va trebui să-l lămuresc că ar fi vorba despre „ЯHOШ HYNИДИ” (foto 4), ori în transliterare Ianoș Hunyadi! Omul, despre care unii contemporani sunt gata să jure că era, corect, „Iancu” de Hunedoara, are și o statuie originală, ce merită a fi văzută (foto 5), fie și numai pentru simpatia cu care adevărații săi conaționali i-o arată, la sute de kilometri distanță (foto 6). Nu este nici o greșeală! Și strada care conduce din bulevard, către muzeu, tot așa este numită. De aici se vede că bulgarii, care oricum ne râvnesc istoriografic Dobrogea, ca un vechi teritoriu de-al lor, nu s-au lăsat convinși de nici o pledoarie onomastică semnată de către academicienii Ștefan Pascu, Camil Mureșanu ori Ioan Aurel Pop, și au citit doar cărți maghiare. „Mai mare rușinea și părtinirea”, ar zice umbra de patrioți care n-au emigrat încă din România!

      Vajnicul valaho-ungur, adulat doar de cei care i-au fost ultimii părinți ori frați, are, la interior, și replica lespezii celei incerte, aflate în catedrala de la Alba Iulia. Un bust, postat la dreapta intrării, în drum spre locul de plată al plăcerii istorice, i-a fost preparat, așa, din prietenie UE-istă anticipată, de către un sculptor ungur, împreună cu un Marius Butunoiu de la noi.

      Mai pot comenta blocul în care armia Valahiei Mari este marcată de acvilă (foto 7), dar și neplăcerea de a-l vedea, la interior, pe șeful ei, stând în friză, cu opinci, alături de capii neamurilor care erau gata să fie victorioși lângă Nisipurile de aur. Deh, așa știam să vindem istorie românească! Ca și când azi am ști mult mai bine…

      Nedreptățiții prin ceafă, de către Eminescu, cel cu gura spurcată și jenată de poezia aia marxistă (Împărat și proletar), la fel care a fost mai rasist decât orice antisemit moldovean cuminte, bulgarii sunt mai patrioți ca noi. Mai departe, sunt mai rusofili, de asemenea, mai greco- și turcofobi decât am fi noi maghiarofobi. Țiganul bulgar se deosebește doar prin aceea că dacă dă din cap de jos în sus, ți-a transmis un „nu”. După o istorie religioasă care o face mică-mică pe a noastră, acum sunt mai puțin dedați la cele bisericești decât noi, referințele de la nord. Când vezi un popă, e sărbătoare, iar biserici noi nu se ițesc – au prea multe ruine din secolele IX-XIV!   

      În rest, noroc că există Bulgaria! Numai așa mai putem să ne mințim că nu suntem ultimii europeni care se pretind a fi unioniști.

 

Gelu Munteanu