Medievistica complet accidentală a României


 

Timpul trece pe lângă împuținații și mai colorații cetățeni ai unității tardive și consumate pe nemestecate dintre Țara Românească, Moldova (întreagă, nu despicată la șiră și ciuntită la poale) și Transilvania (plus Banatul, Partium și Maramureș).

Suntem bolnavi de noi înșine. Evul Mediu este încă în noi ca o plagă genetică, nu cu ceea ce fusese bun în el, ci cu tarele speciale ale subdezvoltaților.

În vremurile astea, cum ar arăta ciupercăria de medieviști altfel? Nicicum diferit decât boțul de pământ suport. Ei sunt „doctorii” bolilor medievistice din lumea care ne năclăiește.

 

Să vedem câteva tipuri.

M. întâmplător. Ciocnit de ceva medieval, se miră, se revoltă, se stimulează singur, de ce nu poate citi sau scrie despre acel lucru cum i-ar place lui. Bun furnizor de basme noi ori de plachete la ziare on-line. Aproape mereu foarte tânăr ori pensionar.

M. nominal. A ocupat un post declarat de medievist, dar nu citește nici surse directe, pentru că nu știe nici o limbă a izvoarelor, nici nu-i place perioada care i s-a impus. Confundabil și cu horticultorul nominal. Evident, de același efect.

M. stătut – înfipt de ceva timp într-o instituție de profil, semnează condica cu lehamite, nu are decât ceva rânduri de adunat în cursul imensului său timp liber consumat sub acoperișul bugetat. Aria sa de informare bibliografică reflectă hărnicia bibliotecarei instituției.

M. speculant. Caută o glorie încurcându-se în teme „mari”, legându-se tot de nume „mari”, de preferință deja moarte ori din alte localități decât acelea ale propriului domiciliu. Speră că va primi, după principiul vaselor comunicante, ceva din luciul mărimilor cu care se-ncontrează. Pisică cu m. „consacrați”, leu cu pisoiașii studenți. Cel mai bun pentru o carieră universitară.

M. arivist se zbate încă pentru un piedestal, luptând mai curând cu împlinirea formală a reglementărilor administrative de promovare, mereu modificate de către alții care s-au făcut peste noapte „vârfuri”, decât în dueluri de competență într-o breaslă sănătoasă. Odată ajuns la o limită de circa 35 de ani, se oprește și joacă table sau comentează manele.

M. cu urme de naționalism. O singură țintă: să apere puritatea istoriei neamului, scrisă de alții, mai vechi, ori naivi ori de-a dreptul șmecheri. O subcategorie nici nu crede ce face, ci-și închipuie că achiziționează credite terestre, tot pentru o viață „mai bună”.

M. bisericit. Dacă nu este creator de sfinți noi, măcar devine adorator automat și contributor la hagiografia lor.

M. de școală (a)normală. „Predă” (= leapădă), fără să se mire că Țepeș a fost vampir doar pentru străini sau că Mihai Viteazul ar fi pohtit să guste oleacă și din Bizanțul fantomatic.

M. din cușca rușinii. Bagă capul în tomuri, scrie asiduu, nu vrea să vadă, să compare ori să strige la ce strâmbătăți i se-ntâmplă astăzi poporului pe care-l tot analizează. Care-i diferența din vremea lui Ceaușescu?

M. săpător. Cel care găsește că este tot atât de profitabil să sapi Evul Mediu, ca și preistoria, pentru că-ți trebui un bagaj minimal de cunoștințe de specialitate; ori pentru că în câmpul acesta nu se află prea mulți care ar putea să-l arate cu degetul de calcă-n străchini.

M. artistic. Atât de rar încât poate fi declarat protejat de lege. Se propune refacerea stilului neo-gotic pentru a avea de unde reînvăța câteceva.

M. arhivistic. Atât de frecvent încât nici nu se observă. Publicarea gratuită a certificatelor de revoluționari medievali ar fi o treabă pentru el.

M. de arhitectură. O pură invenție. Cine ar putea construi sănătos fără un pic de ciment?

M. de muzeu. Nici măcar el nu poate fi băgat în vreo vitrină securizată și iluminat de spoturi.

 

Toți ceilalți, așa de numeroși încât abia îi putem distinge, sunt prietenii noștri preaiubiți și mult stimați!

 

 Dr. Vintilă Medievescu,

socio-psiholog nonterapeut