ADN-ul bolnavilor de falsă istorie medievală

 


Lovitura mediatică

 La finele lunii trecute, într-o clipă de răgaz, între comentarii legate de plagiate și meciuri politice de la vârful politicii românești, în categoria „altele”, a răsărit mai ales interdicția noului ministru de la Cultură, Puiu Hașotti, de a se mai umbla prin morminte de voievozi munteni. Abia atunci, și doar atunci, s-a băgat de seamă că „cineva” cotrobăise prin morminte, cu un pretext neașteptat. Așa s-a născut în România „un eveniment fără precedent”. Și medievistic, pe deasupra.

 Artizanul

 Deși exprimat în mai multe feluri, proiectul „Genesis”, dar în alt loc și „ADN-ul Basarabilor”, este lipit de numele lui Alexandru Simon, cercetător de jumătate de normă de la Institutul de Studii Transilvane, al Academiei Române, din Cluj-Napoca. Tot ce stă alături, a fost ambalat prin „oameni de știință”, „un grup de tineri cercetători”, de pe la Cluj-Napoca, Iași, chiar de la Institutul de Arheologie „V. Pârvan” din București și de unde o mai fi. Din planul trei a ieșit și Beatrice Kelemen, cercetătoare la un institut special de biologie din Cluj-Napoca.

Când s-au apucat să discute de a fost bine ori ba, ca lucrurile să curgă ori să fie oprite, nimeni nu s-a interesat cu-adevărat să știe cine este, cu-adevărat, Alexandru Simon și ce hramuri poartă. Și totuși, cât de instructivă ar fi fost procedura! Căci, domnia sa este, în mod evident, „un fenomen” care practică o istoriografie insolită și deține o ambiție care-i depășește competențele de istoric, alunecând adesea în zone obscure, care ar putea fi elucidate de competenți într-ale psihologiei sau psihiatriei.

Andrei Pippidi, de la București, a reținut doar că omul ar fi „Alexandru Simon, cunoscut ca adversar al șabloanelor naționaliste, pe care le combate în studii numeroase, erudite,  presărate cu remarci personale impertinente la adresa altor autori, care nu au ce căuta în articole academice.” I-aș fi dorit mult prietenului meu să fi fost mai atent la aprecierea formelor de erudiție practicate, să constate ce recenzii pe operă deține subiectul comun, și să înțeleagă că academismul nu este curativ pentru un asemenea caz.

Ar fi fost suficient să se mai vadă cum a fost manipulată ideea ADN-ului în cazul pretinșilor episcopi de Feleacu, pentru a dobândi măcar suspiciunea că ceva nesănătos umblă prin istoriografie și aburește pe amatorii de senzații.

 Infracțiunea

 Puiu Hașotti a definit „o impietate groaznică”. Păcat, nu intră în competența ministerului pe care îl conduce.

Dacă în cazul, Feleacu, Alexandru Simon trăgea la remorcă pe arheoloaga Daniela Marcu Istrate, în cazul Curtea de Argeș, pare că scoate singur oasele, nasturii de aur („mai mulți”, „de metal”, într-un loc se scapă însă „Am găsit toate semnele puterii, plus aur și argint” – transferați în mass-media) și 20 de „mărgelușe” (pentru noi, posibil perle mărunte) de diademă, care se mai aflau în mormântul cu identitate incertă. Pentru a face lucrul acesta ar trebui să fi arheolog atestat ori criminalist. Cum nu există nici o plângere că înhumatul a fost ucis, competența ține doar de arheolog, cum Alexandru Simon, nu este. În situația dată, el săvârșește o agresiune mediatizată la adresa patrimoniului arheologic. În lipsa autorității competente, Alexandru Simon cade și sub incidența infracțiunii de profanator de morminte. Toate fotografiile circulate de pe net au filigranele (wathermark-ul) său personal. Toate celelalte piese funerare din același mormânt, cercetat în perioada interbelică, sunt actualmente în Tezaurul Muzeului Național de Istorie din București. Cei acum descoperiți, i-a dus Simon la Cluj-Napoca, ori au fost lăsați în grija faimosului director de muzeu din Curtea de Argeș?

Și totuși, există și micuțul arheolog, care tace atât de mâlc, că nici lui nu-i vine să creadă că ar fi fost pe acolo: „Adrian Ioniță, șef departament Arheologie Medievală din cadrul Institul [sic! Din sursa net] de Arheologie “Vasile Pârvan“. S-a vindecat Daniela Marcu Istrate la Feleacu, lui Adrian Ioniță probabil că nu-i va mai trebui alt mormânt domnesc, alături de Alexandru Simon.

Invităm Poliția de patrimoniu să ia act de cele semnalate și să-i aplice procedurile legale care i se cuvin.

 ADN-ul de dovedit istoric

 Enormitatea proclamată de scopul analizelor de oase și al hainelor nu o poate percepe decât tot numai cineva care mai știe ceva arheologie ori noțiuni de medicină. Dar, în condițiile noastre, accesarea internetului va ajuta spornic la luminare.  

Se va afla rapid că odată identificat un ADN, nu faci absolut nimic cu el, dacă nu ai cu ce-l compara. Cu alte cuvinte, stabilești o identitate genetică și… poți să te freci cu ea pe cap!

Doar de la acest punct de plecare, se pot liniști toți cei care manipulează interpretările trecute în categoria „naționaliștii nu vor să dovedim”. Bietul venerabil Neagu Djuvara cade și el în capcana „ADN-ului revelator, dar interzis”! Concomitent, prea elegant pentru masa de ignoranți prosimoniști, Andrei Pippidi explică nu doar gugumănia, dar și înscrierea unuia dintre țintele proiectului pe linia cercetărilor rasiale eșuate, dar atât de iubite de nazism (Basarab, plagiatorii și cumanii, 30 iunie 2012).

Înzestrat cu noi facultăți de bio-genetician, pe lângă cele de arheolog infractor, vedetizantul o tot dă înainte cu nevinovăția următoarelor morminte, care sunt țintite, respectiv cam tot ce se poate ori este sigur mormânt domnesc din aria românească. Ca să se afle ce dimensiuni conține lista, dar și cultura elementară a enormitorului, folosim propriile sale vorbe, nemurite de către Mediafax: „Proiectul este amplu și vizează toți domnitorii români din ultimii 1.500 – 2.000 de ani”. O să ne gândim la o adresă de domnitor român de la anul 12, după Hristos, pe care Simon să o viziteze cu șpaclul și cleștele de smuls. Nici acum nu se observă că, pe lângă megalomanie, ar putea fi vorba despre simple fisuri de doage.

Concluzii sale de la Feleacu, rezultate tot din ADN-uri, deja stoarse de informație etnică, sunt magistrale: „ce se poate spune e că avem de-a face categoric cu o populație românească, cu eticheta pusă de maghiari”. „Cu descoperirea de la Feleacu ne apropiem de prezența românilor pe acest teritoriu. Suntem bucuroși de asta, dar, pe de altă parte, suntem și precauți”.

Nu trebuia să-și extindă deloc tentaculele de arogant poli-științific, ar fi meritat să rămână doar istoric, pentru a rememora că, de la citirea unui clasic tom de istorie sintetizată, majoritatea încoronaților încheiau căsătorii dinastice externe, ceea ce nu se lăsa decât cu un amestec monstruos de grupe sangvine și cu ADN-uri de expoziție internațională.

De fapt, este mult mai mult: proiectul trebuie să recunoască cam pe toți etnicii (de țigani nu se scrie, totuși). Zice textual omul-minune: „ci și populația săsească, secuiască și turanică ce era prezentă în Evul Mediu pe actualul teritoriu al României”. Cu alte cuvinte, oala domnească va fi deversată în cazanul internaționalist, cu parțial iz ardelenesc. Probabil în speranța de a descoperi (nici o grijă! – pentru naționaliști o scriu) vreo buclă genetică de secui în firea lui Mircea cel Bătrân, de exemplu.

Dar tot spusele „purtătorului de cuvânt”, ne contrazic în așteptare: există deja o antepronunțată concluzie la studiu: „Însă ceea ce este aproape sigur este că analizele vor arăta că voievozii români au o ascendență maghiară.” Foarte bine, atunci de ce mai trebuiau deschise mormintele? „Este aproape sigur” pentru ca Alexandru Simon să se afle acolo, să-și înfigă mânuțele și să dea cu înțelepciunea sa în public! Etnia, oricum de nedovedit, ar fi un fel de mixtură maghiaro-română.

Același busculant de istorii medievale a evitat a spune, alături de tăcuții săi colaboratori biologi, că analizele vor conduce, cel mult la a afla ce mâncase mai mult cel care a dat dintele la pisat pentru microscop, dacă a avut destul calciu, ori a suferit puțin de rahitism, în fine, dacă nu i s-a picurat ceva arsenic la ultimul său pocal de banchet.

Interesant, nu?

Mai este careva care dorește să vorbească de opinii naționaliste implicate?

Mai rămâne pe scenă, cum declară Alexandru Simon, să înlăturăm „informațiile marcate de factorii subiectivi”.

 Responsabilii

 „Costurile analizelor nu sunt foarte mari, de ordinul miilor de euro, și sunt suportate de instituțiile implicate.” Chiar nu mai contează!

Alexandru Simon are un șef de institut, care merită a fi luat la întrebări cum s-a lăsat convins pentru a îngădui buimacului să calce astfel în străchini, fără a i se face dovada că Genesis ar fi ceva de condus undeva. Invit mass-media să o facă totuși, pentru a dispune de savante eschive de nevinovăție.

Există o garnitură de instituții publice care se cer a fi întrebate de n-au avut nici o sită de judecată la o asemenea aventură națională sau antinațională, cum doresc unii ori alții a o numi.

         Cine ar fi titularul autorizației de „săpături arheologice preventive”? Alexandru Simon nu figurează în Registrul arheologilor din România. Din sursele lui Andrei Pippidi aflăm „Autorizația de cercetare a fost semnată de domnul doctor Mircea Angelescu, consilier al ministrului, și el arheolog pasămite (acuzat de plagiat fără consecințe, cu ani de zile înaintea generației actuale de politicieni). Semnează și directorul interimar al Direcției Patrimoniului Național din Ministerul Culturii. Proiectul este susținut de responsabilitatea științifică a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (desigur, Pârvan, dacă ar auzi, s-ar răsuci în mormântul său, pe care încă nimeni nu l-a deschis)” (http://romaniacurata.ro/basarab-plagiatorii-si-cumanii-2978.htm ). Am aflat, totuși că este vorba despre un Adrian Ioniță. Arheologul acesta are habar despre analizele similare din arheologia altor state?

Într-un singur loc se citește că proiectul este „condus de academicianul Octavian Popescu, directorul Institutului de Biologie al Academiei Române”. Probabil îmbrobodit de cel care tot se-mpinge acum în față, academicianul ar trebui luat direct la întrebări: chiar nu și-a dat seama în ce se afundă? Discreția, corectitudinea ori bunul simț al unei cercetări, poate corecte în scopuri, a ajuns să fie astfel manipulată de un clujean plecat de-acasă.

Există, în fine, o biserică ortodoxă, care ar fi primul custode de cimitire sau morminte din țara aceasta. Pe unde se afla ea, când Alexandru Simon și tovarășii săi pompau gaze pe o asemenea temă? Vor spune poate că deși erau miruiți, înhumații de la Argeș puteau fi hăcuiți de oricine, pentru că ei aparțineau de biserica Sf. Nicolae, care a ieșit de sub oblăduirea mamei biserici, iar acolo, înăuntru, ninge-plouă, iar profani pot să se facă și profanatori. Or poate pe ea, biserica, o interesează numai domnitorii care stau pe lista celor care mai urmează a fi canonizați în viitorul apropiat? În rest, domn, vlădică și opincă, de sosește un sărit, zice că-i de la Academie, că se bate pe burtă cu olandezii, n-are decât să le toace oasele în mojare!

În fine, cineva, care trebuie depistat, a dat bani pentru Genesis. Nu a clipit din ochi când un zănatic a propus să ia la rând câteva zeci de morminte de interes național, pentru a scoate ceva foarte previzibil ori de interes extrem de limitat. Altfel spus, banii s-au dat pe fereastră. Este destul ca un nou ministru să proclame „ho, ați sărit pârleazul!” pentru ca proiectul să trebuiască să culeagă în loc de falange delicate, domnești, ciolane grobiene din sate de rumâni ori iobagi.

O singură sursă ne spune, că finanțarea provine dintr-o misterioasă „Patrimonium Transylvanicum”. Probabil Academia Română este deplin conștientă cu cine s-a pus. 

Politică și fraudă intelectuală

 Nu este destul că avem miniștrii contestați pentru plagiate, un prim ministru Plagiator fără  rest, alții miniștrii-lichele care îl scuză și-l ambalează, ne mai trebuie și circul titraților fără hățuri ori cu mințile împrăștiate!

ADN-ul a intrat la mijlocul partidelor: unul/cu aliații tocmai plecat, l-a promovat, celelalte, nou câștigătoare, îl taie, numai ca să saboteze lucrătura antecesorului. Un exemplu de port-stindard zdrențăros, oscilând de la „bucuria enormă” de a fi auzit despre proiect, din care aștepta clipa în care se vor „demantela teoriile antiromânești ale unor istorici crescuți parcă sub aripa SIE, ca Neagu Djuvara” – adică exact contrariul celor sperate de întreprinzători –, până la furia îndreptată împotriva celor care l-au oprit („urmașii PSD-ului”, „puterea neocomunistă”), este devoalat de un glas oarecare, pe care nu-l citez decât cu locul unde s-a oploșit cu scriitura (Napoca News).

Nimeni nu vede că enormitatea zace în sine și nu are rădăcină de sănătate. Ca orice lucru public românesc, poate fi transformat însă în bici.

 

Adrian Andrei Rusu