Varul – producție artizanală

(Cuptoare din Vama Buzăului)

 


 

 

      Marele merit al romanilor a fost acela de a ne fi oferit spre veșnicie liantul care ține clădirile: mortarul. În el, cheia magică era varul.

      Evul Mediu a moștenit rețetele doar parțial. Destul însă să poată clădi temeinic, chiar și dincolo de concurența cimentului. Oricum, dintre cele două soluții, numai mortarul cu var a rezistat câteva secole, celălalt este suspectat că s-ar sfârși prost.

      În documentele noastre, despre var (uneori sub forma de cementum, pe care, pervers, a preluat-o praful magic din care iese betonul; dar și calx) se scrie arar. Era vital, dar prozaic. Doar în clipa în care procurarea era o întreagă aventură ori o avere, documentele se referă la el. S-a remarcat chiar că, de la primele răzbateri în documentele secolului al XIV-lea, fuseseră necesare aprobări de exploatare, transport și scutiri de vamă. Pentru că nici o biserică ori cetate nu putea exista fără el, pentru că nu peste tot era calcarul care să devină materia primă trebuitoare.

      Informațiile despre var se-ndesesc abia la finele Evului Mediu. Niciodată nu există însă amănunte legate de producția sa. În cercetările arheologice s-au găsit destul de rar (Cetatea Șcheia). Cuptoarele s-au clasificat după forme (circulare și dreptunghiulare). Cel mai des însă formele lor au fost foarte simple și, adesea legate de locul șantierelor de construcție. Cu alte cuvinte, se accepta adesea transportul pietrei de var și arderea în cuptoare improvizate la punctele de lucru.

      Nefiind o tradiție rurală ancestrală, vărăritul a trebuit învățat de la meșteri străini. Sigur cei care au fabricat primele mortare de după Anul O Mie nu au fost nici români, nici unguri; eventual sași; aproape siguri meșteri ai bisericii-instituție. Încă și foarte târziu, pe la 1569-1592, la Satu Mare a trebuit adus un italian care să prepare varul. O parte dintre satele producătoare, erau chiar dijmuite după vărărit. Cunoaștem cazul satului Poplaca (jud. Sibiu), din anul 1584, și al satului Haieu (jud. Bihor).

      Doar sursele etnografice dau de veste despre cuptoare numeroase, mai ales în jurul Munților Apuseni. Pe de altă parte, surse arheologice relevă ușurința cu care calcarele romane (incluzând marmura) au fost arse de către medievali pentru construcțiile lor. Cu acestea am marcat, probabil, principalele două surse care s-au întrebuințat în perioada medievală.

      Vărăritul este atestat în jurul Brașovului pe la 1560, când satele care îl practicau s-au plâns de abuzuri. Mai apoi, nu înregistrăm date semnificative de natură etnografică, care să ateste continuitatea fabricației.

Cu atât mai mare este surpriza de a vedea în funcțiune cuptoare de var astăzi. Le-am regăsit în Vama Buzăului, împrăștiate în câteva puncte, cu grupuri de proprietari. Nici că se putea altfel, într-un loc în care picior de colectivist nu a fost văzut nici înainte, nici în timpul „epocii de aur”.

      Impresia pe care o degajă este amestecată. Sunt clădite cilindric, cu compartimentări verticale, pentru lemne și bolovani, au guri de alimentare. Dar, improvizațiile „moderne” nu lipsesc, tăind din farmecul cu iz de medievalitate. Așa fiind, sunt demne de privit și de judecat ca relicve. Nu le-am scăpat nici noi pentru curioși (fig. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7).

 

 

Mirela Strătulescu