Pietrăria de la Viştea (jud. Cluj) şi amintirile ei medievale

 


 

 

 

A ciopli piatra este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Cu unelte de fier, sorturi anume de piatră au slujit arhitectura şi arta, pe secole. Am avut prilejul să atragem atenţia asupra concurenţei pe care cioburile o fac pietrelor, în domeniul arheologiei, să ne revoltăm de tratamentul unor pietre romanice, gotice ori renascentiste, dar şi de incultura unora dintre cei care se ocupă zgomotos de cercetarea monumentelor istorice.

Meseria medievală de pietrar a revenit în spaţiul actual românesc din două direcţii opuse, cu inspiraţii opuse: Dobrogea bizantină şi Transilvania regatului maghiar. A trecut însă ceva vreme până când meşterii nu au mai fost pelerini, ci s-au şcolit şi înmulţit pe loc. Fenomenul trebuie să fi fost relativ curent, în ambianţa bisericii, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Mai apoi s-a ajuns la lucru breslaş.

Ca oricare dintre meseriile medievale, şi cea de pietrar îşi ascunde oamenii ori prestaţiile în frânturi de izvoare scrise ori „mărci” anume lăsate pe clădiri.

Ce a rămas astăzi din vechiul meşteşug? „Medievistica” a încercat să afle, din atelierele de la Viştea (jud. Cluj). Alegerea nu este tocmai întâmplătoare, pentru că, cel puţin în vremea Renaşterii, pietrarii din Cluj şi vecinătate, realizau cantitate impresionantă de pietrărie decorativă necesară palatelor ori bisericilor.

Primele constatări au fost cele care au stabilit că fiecare meşter are o sursă anume de piatră, care, ca o regulă, nu mai este locală. De va fi fost odinioară o carieră care a antrenat meseria, astăzi transportul i-a şters utilitatea. Carierele sunt în jur, nu pe loc.

La sursă, piatra nu se mai taie cu pene şi ciocane, ci cu şiruri de perforaţii date cu burghie speciale (fig. 1 – combinată cu imaginea unor tăietori de piatră germani din 1480. Toate imaginile noastre de epocă sunt copii parţiale după G. Binding, N. Nussbaum, Der mittealterlicher Baubetrieb nördlich der Alpen in zeitgenössischen Darstellungen. Darmstadt, 1978). Primele operaţiuni, care preced orice formatare cu destinaţii precise, este tăierea blocurilor (fig. 2 – combinat cu aceeaşi imagine iconografică). Şi aici, vechiul ferăstrău a fost complet înlocuit cu scule electrice (fig. 3). Amintirea sa nu se va mai putea face decât prin recurs la arheologie (singura piesă pe care o cunoaştem, încă inedită, provine de la mănăstirea Bizere – Frumuşeni, jud. Arad).

Au rămas, în schimb, toate operaţiunile următoare. Acelea constau în trasări (fig. 4 – combinată cu o imagine din anii 1181-1185) cu mijloace libere ori cu ajutorul şabloanelor (fig. 5 – combinată cu o imagine de la 1433). Măsurarea pare a fi relativă ori rară. Dacă şablonul este respectat, nimeni nu mai trebuie să folosească vreun centimetru. Şabloanele s-au păstrat totdeauna foarte rar. Tocmai pentru că erau perisabile şi meşterii le apărau cel mai mult de „ochii publici” ori de neiniţiaţi fără talent.

Panoplia de acţiuni pare a ţine la limită folosirea toporului de cioplire. Asemănător unei securi cu două lame dinţate, el mai persistă în atelier (fig. 6 – combinată cu o imagine din anului 1458), dar nu mai face carieră. În curând va fi un obiect de muzeu, de felul celui care se aglomerează surprinzător în muzeul Bisericii Negre din Braşov.

Setul de dălţi (fig. 7 - 8 - 9) este fără vârstă şi, pe câte se pare, chiar şi fără inovaţii de forme ori mărimi. Pe monumente, urmele lor transpar doar prin forma dârelor lăsate pe faţa blocurilor. Favorizată în identificare este dalta cu dinţi (fig. 11). În schimb, ciocanul de pietrar, mereu din lemn, a fost deja înlocuit cu un altul, riguros identic ca formă, dar din plastic (fig. 10 – combinată cu o imagine din jurul anului 1200).

În mod sigur, cele mai neplăcute momente ori etape ale meseriei sunt cele ale finisajelor, prin şlefuire (fig. 14). Praful de piatră se insinuează implacabil peste tot, dar şi ticălos, la plămâni, stomac… Astăzi discurile abrazive acţionate de curent electric, au substituit pietrele dure ori pilele din fier. Singurul şlefuitor, aparent tradiţional, pe care l-am întâlnit este doar cel destinat canelurilor, cu forme asemănătoare unor rindele (fig. 7).

Lucrul se derulează în manieră seculară: un banc improvizat, un om încovoiat, cu mii de ciocănituri mărunte, adaptate la rezistenţa pietrei şi adâncimea volumelor.

De la plăcile ori blocurile bosate (fig. 12 – combinată cu o imagine din secolul al XIII-lea), pietrele finite se depozitează pentru vizionare ori pentru aşteptarea transportatorilor (fig. 13). Pietrele monumentale ori „sofisticate” (capiteluri, frize, baluştri, lei) sunt destinate astăzi unor comanditari amestecaţi, din care, cei mai ciudaţi ori cu gusturi îndoielnice, provin din lumea bisericii ortodoxe şi a ţiganilor posesori de palate cu acoperişuri de tablă zincată.

Ceea ce pare pierdut definitiv sunt însemnele directe ale oamenilor care prestează munca. Mai întâi cele de execuţie simplă, pentru marcarea cantităţilor de lucru şi obţinerea remunerării. În contradicţie cu dulgherii ori cărămidarii, pietrarii au lăsat cele mai multe mărturii conservate până la noi (fig. 15 – semne de la Alba Iulia, selecţie parţială după Sarkadi Márton). Cantitatea acestora nu se cunoaşte, nici nu a intrat vreodată în vreun catalog ori bancă de date. Apoi, cea mai subtilă, dar mai simplă în aspect, pentru îmbinări de subansambluri. Pentru a le vedea, ai nevoie de „oase de monumente”, adică de pietre desprinse din vechi construcţii, cu laturile odinioară ascunse, acum la vedere. Sunt amănunte care se preţuiesc în lapidarii.

 

 

Medievistica