O restaurare scandaloasă, cu implicări germane și americane: Moardăș (jud. Sibiu)

 


 

 

  

Nu sunt un împătimit al veștilor furnizate de către presă. Aceasta după ce, ani de-a rândul nu a făcut decât să bată cu telul în apă ușor emulsionată cu vești subțiri ori socotite generatoare de apetit la lectură. Drept urmare, vizita mea la Moardăș (00001) nu s-a înscris în vreo prelungire de veste venită, potrivit căreia pe acolo s-ar derula ceva important.

Pentru a intra însă în subiect, mă folosesc însă de aceeași presă – colectată ulterior vizitei, nu pentru a echilibra lucrurile, ci pentru a arăta cât de oarbă poate fi.

         „Monumente lăsate în paragină de românii nepăsători au ajuns să fie salvate de străini. În Sibiu, de exemplu, o biserică ridicată acum 700 de ani, care stătea să se dărâme, a fost salvată de americani, care au investit în restaurare 50.000 de euro.” – a titrat http://www.digi24.ro/stire/SIBIU-Americanii-si-nemtii-ne-dau-bani-sa-ne-restauram-bisericile_45335. Ziaristul nici măcar nu pare a ști că monumentul nu este al românilor, decât ca proprietate superioară, deținută de națiunea dominantă și responsabilă cu bunurile culturale ale României, ci a celor care au mai rămas din comunitatea sașilor, reprezentați, din punct de vedere al gestiunii patrimoniului, de către Consistoriul Evanghelic de la Sibiu.

         Am căutat insistent pe autorul proiectului și principalul responsabil german (bavarez) al execuțiilor. Am dorit să-i aflu în primul rând calitatea profesională (arhitect? Inginer?), apoi competențele în virtutea cărora putea acționa asupra monumentului. Nici prin gând nu mi-ar trece că întreaga operațiune s-ar fi derulat fără un arhitect sau constructor autorizat! Nu l-am găsit, nici presa nu s-a interesat pentru a-i onora numele. În schimb, au ieșit la iveală „voluntarii”. „Reprezentanții Școlii Tehnice din München, printre care Hans Seger, directorul școlii și Hans Gröbmayr, coordonatorul studenților implicați în procesul de restaurare”. Cei din urmă par să fi fost „peste o sută de tineri din Germania, care au muncit zi și noapte”. Cu alte cuvinte, întreaga responsabilitate de competență și profesionalism a fost pusă în seama unor anonimi inimoși.

         În două etape, pe lângă efortul bavarezilor, s-au adăugat și banii Ambasadei SUA din București, în sumă totală de 39.200 dolari, dislocați din „Fondul Ambasadorial pentru Conservarea Obiectivelor Culturale ale Departamentului de Stat al SUA”. Abia dacă pot să-mi imaginez că Ambasada ar fi dat banii fără să vadă proiecte, autorizații etc., numai pentru că ar fi acordat credit nelimitat unor cetățeni germani. Și totuși, ar fi fost destul ca măcar unul dintre membrii colectivității Ambasadei ar fi avut minime cunoștințe de arhitectură, nu istorică – cum ar fi mai dificil de așteptat, ci de estetica finisajelor.

         Cu surle și trâmbițe, în prezența episcopului evanghelic Reinhart Guib, a arhitectei Consistoriului, pe nume Liliana Cazacu, a reprezentanților A mbasadei, a lucrătorilor și, desigur, a presei (http://www.adevarul.ro/locale/sibiu/Bisericile_fortificate_sasesti_din_satul_sibian_Moardas_se_vad_din_America_0_583142182.html; http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/fonduri-americane-pentru-biserica-fortificata-din-moardas-80793.html), s-au adăugat aplauzele.

        

         Acum o să vedem pentru ce au fost banii, lucrările și aplauzele.

         Zidăria curtinelor de fortificații este cenușie. Cimentul, care dă cromatica peste tot, a curs din belșug (0001, 0002). A acoperit cărămizile, pietrele, rosturile dintre ele. Parcă oamenii ăștia nu știau cum se construiseră zidurile atacate, parcă nu auziseră vreodată de incompatibiltăți în termeni scurți, dintre materialele originale și cele adăugate cu fervoare de salvatori expeditivi. Parcă, veniți din altă lume, paralelă, nu auziseră de cârâielile unor conaționali germani la adresa restaurărilor care se executau prin preajmă, la alte monumente din România, din învecinatul județ Brașov, parcă nu auziseră despre campania de formare a meșterilor tradiționali, care lucraseră numai cu mortare de var, având Viscriul în epicentru. Fără să știe ori să țină seama de legea românească a construcțiilor, care prevede inscripționarea șantierelor, cu tot dischisul (antreprenor, arhitect, finanțator, termene etc. etc.) ni s-a lăsat în urmă, de „admirat”, o… scândură (00011)! Tot ceea ce făceau ei, era bun și de aplaudat! Contrapuse cele două situații, nu pot fi comentate decât strâmbe judecăți ori gesturi vecine cu ipocrizia ale uneia și aceleiași comunități exterioare României.

         Operațiunile de betonare au cuprins însă și biserica medievală, mai veche decât curtinele (0003, 0004, 0005). Cromatica se combină, de astă dată, cu o grosolană curgere și năclăire a pietrăriei de ancadramente gotice (0006). Într-o manieră care este de oprit și condamnat la oricare cârpaci zidar de pe la mijlocul secolului XX, nu care operează pe monumente istorice de clasa A (importanță națională)!

         Nu a fost, deajuns! În biserică s-a săpat incisiv în câteva locuri (0007, 0008). Cuvântul arheologie nu a apărut nicăieri, nici vreun specialist responsabil nu se poate regăsi în vreo informație. Drept urmare, s-au găsit podele, s-au clădit la interior „bazine” de vizibilitate… Iar ca să ne convingă cât de mult preț s-a pus pe arheologia monumentului, materiale arheologice ne-au fost lăsate la vedere (0009), pentru a putea fi prinse în imagini incontestabile.

         Acest „aranjament”, peste care flutură și astăzi drapelul landului Bavariei (00010), este unul dintre cele mai sărite din normalitatea către care am putea tinde în anii din urmă. Parcă s-a operat în țara nimănui, în țara celor care nu mai au nici cel mai mic habar despre gestionarea monumentelor, acolo unde un  proprietar public lasă mână liberă oricărui tip de intervenție, ba chiar, în urmă, transformându-se în marionetă aplaudantă.

         În această clipă, ansamblul de la Moardăș se ține sigur mai bine în picioare, dar are stigmatul unei încropeli scandaloase, cu posibile consecințe penale.

 

Adrian Andrei Rusu