Sate şi monumente mutilate din ţinutul Bistriţei

 


 

  

 

În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să particip la seria de manifestări prilejuite de comemorarea a 60 de ani de la exodul saşilor din Transilvania de nord. Se adunaseră la Bistriţa sute de saşii împrăştiaţi prin lume, originari din oraş şi din satele din împrejurimi. Pe cei mai mulţi îi chemau amintirile anilor de tinereţe, locurile în care au copilărit, glasul străbunilor. Era probabil ultima oară când biserica evanghelică din centrul oraşului era înţesată de credincioşi care după împărtăşanie, în sunet de fanfară au străbătut oraşul, adăstând apoi în cimitir unde am auzit un amplu cor care cânta imnul săsesc „Transilvania, ţară binecuvântată, a belşugului şi forţei”. Dacă celor în vârstă emoţia le strangula glasul, cei câţiva tineri – copiii sau nepoţii celor dintâi – asistau oarecum dezorientaţi, chiar mai neutri decât cei care neînţelegând versurile nu puteam să nu remarcăm emoţia şi formidabila trăire a celor dintâi. Atunci m-am gândit cum ar proceda unul din bătrânii saşi, plecat cu decenii în urmă, să-i determine pe nepoţi să vină în ţinutul strămoşilor lor, să-i apropie de ambianţa locului. Care ar fi valorile care le-ar putea stârni interesul, cât din ceea ce au lăsat aceştia în urmă ar putea să mai fie atractiv, dincolo de pământul în care zac osemintele strămoşilor?

Parcurgând teritoriul fostului Nösnerland nu poţi să nu remarci urmele unei organizări comunitare ordonate dar care, încetul cu încetul, şi-a schimbat faţa. Locuitorii noi ai ţinutului, vrând nevrând, şi-au dezvoltat o identitate ambiguă, de imigrant pe de o parte, şi a celui care trăieşte, în termeni politico-administrativi, în ţara lui. Spaţiul săsesc este pentru ei unul străin, iar efortul de al adapta propriului mod de viaţă, a dus la o remodelare a arhitecturii şi a formelor de habitat.

În consecinţă, dacă vârstnicul sas va încerca să-l introducă pe mai tânărul membru al familiei în ambianţa pe care el o mai păstrează în memorie, şansele de a-l face pe acesta să vibreze la o lume pierdută sunt reduse. Pe de o parte acea lume a dispărut, iar cel format într-un cu totul alt mediu cultural nu va fi interesat de o astfel de perspectivă.

Mutaţiile intervenite în structura etnică şi socială a regiunii nu au dus la dispariţia formelor de organizare a spaţiului perpetuate de către aceste comunităţi şi dovezile mai fastuoase sau mai modeste se regăsesc încă în toată zona, dând un anume specific teritoriului, o identitate construită în timp. Această identitate nu a fost creaţia uneia sau alteia dintre componentele sale, ci rezultanta interacţiunii şi influenţelor reciproce, ca şi a interferenţei dintre indivizi, comunităţi şi spaţiu.

Dacă privim însă hărţile politico-istorice, constatăm că unităţile administrativ-teritoriale care s-au format în secolele evului mediu timpuriu (sec. XI-XIV) şi au rămas în bună parte stabile până în veacul al XIX-lea nu respectă întru totul geografia regiunii; din contră, imaginea poate fi comparată cu un mozaic de fâşii alungite dispuse nord-est spre sud-vest.

Ardealul medieval cuprindea un număr de opt comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba de Jos, Alba de Sus, Târnava şi Hunedoara, şapte scaune săseşti: Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi două districte: Braşovul şi Bistriţa şi alte cinci scaune secuieşti. Ele nu au o bază etnică omogenă, fiind locuite atât de români, cât şi de saşi, secui, unguri şi alte grupuri de populaţii.

În acest mozaic etnic şi administrativ Ţara Bistriţei sau Nösnerland – cum este ea cunoscută în lumea germană, ocupă o poziţie relativ izolată şi marginală, cu un contur care a suferit o anumită dinamică şi al cărui statut s-a definitivat pe parcursul unei perioade mai întinse de timp. Regiune de graniţă, ţara Bistriţei a făcut parte din Pământul Crăiesc (fundus regius).

În districtul Bistriţei erau într-o primă etapă 16 aşezări: în afara Bistriţei care a fost dintru început o aşezare cu un statut privilegiat, mai erau localităţile: Aldorful inferior (Niederwallendorf – actualul cartier Independenţei), Viişoara (Heidendorf, Villa Paganica), Sigmir (Schönbirk, Zepner), Tărpiu (Treppen), Dumitra (Mettersdorf), Slătiniţa (Pintak), Unirea (Wallendorf, Latina Superior), Livezile (Jaad), Dorolea (Klein Bistritz), Satu Nou (Neudorf, Nova Villa), Ghinda (Windan), Jelna (Seendorf), Budacu de Jos (Budak), Monariu (Minarken) şi Eppendorf (sat dispărut). Celălalt district constituit în nordul Transilvaniei – al Crainimătului apare în documente la 1264 sub denumirea de Queralia, pentru ca la 1311 să fie înregistrat „districtul Kyrali” căruia îi erau arondate satele Lechinţa (Lechintz), Vermeş (Wermesch), Sângeorzu Nou (Sankt Georg), Dipşa (Dürbach), Tonciu (Tatsch), Albeştii Bistriţei (Weisskirch, Alba Ecclesia), Mărişelu (Grossendorf), Jeica (Selk), Sîntioana (Johannisdorf), Dumitriţa (Waltersdorf), Petriş (Petersdorf, Villa Petri). Alături de cele două districte mai existau capitlurile Şieu (Schogener) şi Teaca (Tekendorf). De primul aparţineau localităţile: Şieu-Măgheruş (Ungersdorf), Arcalia (Kallensdorf), Sâniacob (Jakobsdorf), Chiraleş (Kyrilles), Moruţ (Moritzdorf), Corvineşti (Unterneudorf), Orheiu Bistriţei (Burghalle). De districtul Teaca ţineau Viile Tecii (Gross Eiden), Herina (Mönchdorf), Posmuş (Passbusch) şi încă două aşezări din actualul judeţ Mureş: Vila (Weilan) şi Logig (Ludwigsdorf). Toponimia altor câtorva localităţi amintesc de o componentă germană medievală: Matei (Szasz Mathe), Ţigău (Szasz – Czegö), Fântânele (Szasz-Uj), Blăjeni (Blasendorf), Chintelnic (Kentelke), Galaţii Bistriţei (Galacz, Heresdorf), Buduş (Budesdorf) şi Şieuţ (Klein Schogen).

Toate aceste particularităţi înregistrate în evoluţia politică, administrativă, religioasă şi demografică au consacrat un anume specific aşezărilor şi evoluţiei sociale a regiunii, pe care veacurile următoare nu au făcut decât să le întărească şi mai mult. Dincolo de o anumită dinamică în componenţa populaţiei, recensămintele înregistrează, alături de saşi în toate localităţile districtului o componentă românească importantă care cu toate îngrădirile impuse şi şicanările permanente au reuşit să se afirme şi să progreseze din punct de vedere economic şi cultural. Recensământul din 1750 înregistra în districtul săsesc al Bistriţei un număr de 837 de gospodării în Bistriţa împreună cu suburbiile şi alte 1649 de familii în satele districtului, dintre care în Bistriţa saşii formau circa 80%, iar românii, prezenţi exclusiv în suburbii, reprezentau 19% din populaţie. În cele 23 de sate ale districtului românii formau la acea dată mai mult de un sfert din populaţia regiunii faţă de saşii care reprezentau aproape 70% din numărul locuitorilor. Erau câteva localităţi în care populaţia românească forma mai mult de jumătate din numărul locuitorilor: Sigmir (52,4%), Vermeş (53,23%), Satu Nou (58,44%), Dumitriţa (62,5%). Altele aveau un număr relativ important de familii româneşti: la Pietriş 32%, Sângeorzu Nou 30,8%, Dipşa 29,6%, Lechinţa 25%. La Dumitra, Unirea, Viişoara, Ghinda, Tărpiu românii reprezentau sub 10% din populaţie. Erau o serie de localităţi în care românii deţineau loturi proprii de pământ şi animale care să le asigure o stare economică stabilă. Astfel, la Satu Nou aceştia deţineau aproape 40% din suprafaţa arabilă, la Dumitriţa 35%, la Vermeş 20,7%. O altă categorie cultivau terenuri luate în arendă de la proprietarii saşi. Deţineau de asemenea un număr apreciabil de vite de muncă – un atelaj la două gospodării, ca medie pe întregul district, vite, porci, oi, dovedind prezenţa lor activă în economia ţinutului.

Satele au avut de la început forme închegate, divizate în loturi mari, dispuse unele lângă altele, cuprinzând curţi şi grădini aliniate pe două şiruri paralele. Dezvoltarea ulterioară a aşezărilor a determinat o planimetrie influenţată de relief şi apele de suprafaţă. Cu mici excepţii, legate de dezastre naturale sau alţi factori locali, vetrele satelor au rămas stabile. Majoritatea aşezărilor s-au întemeiat de-a lungul unor căi naturale de comunicaţie, devenite apoi axe de circulaţie în comerţul regional. Satele ocupă, în cele mai multe cazuri terasele joase de-a lungul cursurilor de apă aşa cum constatăm la Unirea, Livezile, Orheiu Bistriţei, Jelna. Unele sate fiind străbătute de văile în funcţie de care se constituie topografia localităţilor: Dorolea, Dipşa, Teaca, Lechinţa, Satu Nou. Alte câteva sate de colonizare săsească au ocupat mici depresiuni prinse între culmile unor dealuri: Tonciu, Albeştii Bistriţei, nelipsind nici satele de pantă: Sâniacob, Cuşma, Ţigău.

Planurile aşezărilor se încadrează în câteva tipuri care pornesc de la nucleele primare ale aşezărilor. O bună parte dintre localităţi urmează o tipologie regulată cu două fronturi continue de-a lungul unei străzi principale. Contururile satelor fiind adaptate neregularităţilor reliefului. O asemenea organizare perimetrică se poate urmări la Unirea, Dorolea, Dipşa. O reţea regulată, organizată în jurul unei pieţe rectangulare, preluând modelul urbanistic al Bistriţei se găseşte la Viişoara. Aici o piaţă cu laturile de 110 x 120 m cu fronturi compacte s-a constituit în jurul bisericii parohiale.

Introducerea limbii române în administraţie şi restrângerea proprietăţilor funciare săseşti în urma aplicării reformei agrare din 1921, au stânjenit într-o oarecare măsură viaţa economică şi culturală a comunităţilor săseşti, fără a pune însă în dificultate cultivarea limbii, menţinerea şcolilor şi dezvoltarea activităţilor economice în care rămân elementul cel mai activ. Prin reforma agrară unele comune sunt obligate să cedeze între 100 şi 3500 iugăre, în total peste 5000 ha au fost transferate către românii îndreptăţiţi la împroprietărire. Pentru populaţia românească din localităţile fostului district aceasta a reprezentat un factor de stabilizare economică şi îndeplinirea unei năzuinţe străvechi.

Pe acest fond de nemulţumire generat pe de o parte de o serie de măsuri care vizau unificarea administrativă a statului naţional român, pe de alta de criza economică şi perspectivele neclare ale comunităţilor săseşti îşi face loc şi în ţinutul Bistriţei, în rândurile populaţiei germane ideile naţional-socialismului.

Pentru saşii din nordul Transilvaniei alipirea regiunii la Ungaria hortiystă va fi la fel de dramatică ca şi pentru populaţia românească supusă maghiarizării sau nevoită să se refugieze o dată cu autorităţile. Prin ruperea de conaţionalii lor din sudul Transilvaniei, saşii din nordul Ardealului au fost loviţi în dezvoltarea lor petrecută timp de secole într-un deplin acord, atât sub aspect economic cât şi cultural de Saxenland.

Pentru completarea efectivelor de pe frontul de est au fost efectuate recrutări în Waffen-SS dintre saşii din nordul Ardealului. Se afirmă că au fost înrolaţi 5.000-6.000 de etnici germani în armata hitleristă. Mare parte dintre ei nu vor mai revedea pământul natal. Nici pentru ceilalţi soarta nu a fost mai îngăduitoare. În toamna lui 1944 în condiţiile în care frontul sovietic se apropie de linia Carpaţilor, autorităţile militare germane ordonă evacuarea populaţiei germane din nordul Transilvaniei. Aproximativ 30.000 de persoane, aproximativ 95% dintre saşii din ţinutul Bistriţei au fost antrenate într-o aventură a cărei ţintă rămânea neclară. Ceea ce iniţial pentru cei mai mulţi ar fi trebuit să fie doar o retragere temporară s-a dovedit o părăsire definitivă a locurilor în care generaţii de saşi au muncit şi visat. Din cei 30.000 de evacuaţi mai mult de trei sferturi erau ţărani cu gospodării chibzuite. Se estimează că valoarea bunurilor abandonate se ridica la aproximativ 500 milioane dolari aur, la valoarea anului 1944. Plecarea a dereglat profund şi pentru multă vreme viaţa economică şi socială a nord-estului Transilvaniei. Au rămas 6.000 de locuinţe libere şi 57.000 de jugere fără proprietari şi doar 867 saşi rămaşi pe loc – 461 în Bistriţa, 29 în Livezile 80 în Moruţ, 27 în Lechinţa şi … în Teaca, în altele 4-5 persoane. Au fost colonizate în satele pustiite 2.156 de familii de români atrase de dobândirea unor loturi de pământ, în urma reformei agrare şi de locuinţele libere existente. În funcţie de locul în care i-a sfârşitul războiului cei evacuaţi s-au stabilit în Austria, Germania sau au fost returnaţi în Transilvania: în cursul anului 1945 s-au reîntors 3.683 de germani care îşi găsesc casele ocupate, pământurile redistribuite şi o atmosferă ostilă, atât la nivelul populaţiei cât şi a autorităţilor. Astfel prefectul judeţului din 1945 afirma că populaţia germană este pătrunsă de idei hitleriste şi că nu sunt educaţi în spirit democratic, solicitând în repetate rânduri deportarea lor într-o altă parte a ţării „pentru a-şi lua gândul că vor mai ajunge la proprietăţile lor” de aici şi renumele de „mâncător de saşi” cu care a fost etichetat. Cele mai masive reveniri au fost la Unirea, Livezile, Dorolea, Ghinda, Slătiniţa, Petriş, unde mai mult de jumătate dintre cei evacuaţi au fost returnaţi. La Teaca faţă de 1.100 saşi înregistraţi înainte de război, se reîntorc 267, la Posmuş 285, faţă de 373 aflaţi anterior. În Dorolea s-au reîntors 258, la Unirea 291, Pietriş 380, Slătiniţa 208, Monariu 126. În urma acestor returnări se ajunge ca în anii 50-60 la nivelul jud. Bistriţa-Năsăud numărul etnicilor germani să se stabilizeze în jurul cifrei de 6.000-6.500 de persoane. Valurile următoare de emigrări au readus din nou numărul germanilor din regiune la cifre cu trei numere, 913 în 1992 şi 440 , din care 283 în Bistriţa, la ultimul recensământ.

În ceea ce priveşte morfologia aşezărilor, studierea raportului dintre amplasamentele unor arhitecturi importante – biserica, şcoala, primăria şi reţeaua stradală duce la constatarea că localităţile conservă vechile structuri medievale şi cu puţine excepţii vetrele au rămas „îngheţate” atât din cauza unei dinamici reduse a dezvoltării zonale, cât şi a modului solid în care s-a construit în etapa anterioară. Doar în ultima perioadă se constată o „modernizare” dezordonată ce ignoră structurile arhitecturale constituite. Mutaţiile etnice majore petrecute în ultimii 60 de ani au produs degradări masive ale fondului constituit. Populaţia care le-a creat a fost înlocuită cu populaţii străine mediului respectiv, cu capacităţi de adaptare diferite, factor care a făcut ca multe din aşezările săseşti să fie de nerecunoscut, conservând doar martori răzleţi ai unei tipologii constructive individualizate și a unui peisaj cultural specific.

Cu toate că celor reîntorşi nu le-au fost redate decât târziu casele şi redobândită cetăţenia, dar nu resursele materiale, respectiv pământurile, localităţile în care comunităţile săseşti s-au reînchegat sunt şi cele în care se păstrează specificul arhitectonic săsesc încă în proporţii apreciabile, chiar dacă, ulterior, această populaţie s-a alăturat celor rămaşi pe pământ german. Acest aspect se verifică în sate precum Dorolea, Petriş, Livezile, dar nu şi în sate precum Posmuş, Ghinda sau Slătiniţa care au pierdut rapid specificul arhitectural tradiţional.

Cepari (Tschippendorf), unul din satele de După Târg, care a avut o importantă componentă germană, cu toate că nu a aparţinut iniţial de districtul Bistriţei, fiind moşie nobiliară a familiei Farkas de Somkerek şi-a pierdut aproape complet elementele de arhitectură săsească. În 1944 satul avea 738 de cetăţeni de etnie germană şi doar 109 români, 35 ţigani și 16 evrei. Cei dintâi iau drumul pribegiei în septembrie 1944. Este menţionată documentar, la 1407 „ecclesia sanguinis Christi”, iar în testamentul Ursulei văduva starostelui cizmarilor din Bistriţa, din 1505 este documentată aici şi o mănăstire pentru a cărei construcţie dona 12 guldeni, şi alţi 5 pentru Monestaria augustinorum. Biserica a fost refăcută cu sprijinul asociaţiei Gustav Adolf în 1894-94, în stil neogotic. Din 1960 este în folosinţa cultului ortodox. Casa parohială construită la 1524 se număra printre puţinele construcţii renascentiste păstrate în mediul rural. Renovarea din 1886 a păstrat boltirea şi ancadramentele de la frontul de la stradă. Ultima renovare, din 1993, a „modernizat” imobilul pierzându-se un semnificativ monument de arhitectură. Şcoala amplasată în vecinătate, edificată la 1878, a făcut loc unei barăci europene. În afară de 3-4 case rămase în ruină şi biserica înconjurată de o împrejmuire de zid, dincolo de care au fost strămutate o serie de lespezi funerare din cimitirul evanghelic nimic nu mai trimite la vechii săi locuitori.

Învecinatul Tărpiu, sat preponderent săsesc până la evacuare, cu o populaţie la acea dată de 1.074 locuitori din care 690 saşi a pierdut rând pe rând multe din gospodăriile solide lăsate de către saşi. A fost salvată biserica prin restaurarea exemplară din deceniul trecut, unul din cele mai impozante monumente de arhitectură gotică din nordul Transilvaniei. Casele cu frontul lung la stradă care formau un ansamblu unitar au fost fie stâlcite prin modificarea volumetriei şarpantelor, fie înlocuite de palatele noilor locatari.

Dumitra, vechiul Mettersdorf, menţionat documentar la 1317, a fost unul din satele cele mai populate şi mai bogate din Nosnerland. Martor stă turnul fortificat al bisericii, construit, aşa cum specifică inscripţia de deasupra portalului la 1488. Biserica a fost reconstruită între 1895-1899. Preluată de către ortodocşi aceasta conservă în spatele iconostasului altarul neogotic. Turnuleţele cocoţate pe acoperiş vorbesc despre cultura slujitorului acestei parohii. Noroc că turnul a fost restaurat cu sprijinul foştilor locuitori răspândiţi în lume. Dacă în lista monumentelor din 1956 figurau valoarea lor arhitecturală şi mobilierul deţinut atât casa parohială, cât şi alte gospodării, azi localitatea a pierdut aproape tot patrimoniul arhitectural săsesc.

Viișoara, actualmente cartier al Bistriţei este înregistrată documentar relativ târziu, în 1332 sub denumirea de „villa paganica”, tot acolo fiind menţionat şi preotul satului, Vicentius. Satul dezvoltat în jurul unei largi pieţe rectangulare, preia modelul urbanistic al oraşului cu care se învecinează, cu biserica amplasată în centrul acesteia. Incendiul din 1788 a mistuit întreaga aşezare, de asemenea au ars toate documentele. Un alt incendiu care a distrus 88 de gospodării s-a produs în anul 1863. La începutul sec. XX Heidendorf avea o populaţie de 715 persoane din care saşi 570, români 65, ţigani 54, evrei 15. La 18 septembrie 1944 îmbarcaţi în 70 de căruţe saşii din Viişoara pleacă în căutarea altei case. Dacă secole la rând vecinătatea oraşului şi renumitele vinuri au adus prosperitate localităţii, extinderea oraşului a afectat ţesutul urbanistic şi a modificat structura ocupaţională a populaţiei.

Ghinda (Windau) altă localitate aflată la 5 km est de Bistriţa a făcut parte din districtul Bistriţei. În 1332 este înregistrat Conrad plebanus de Vinda. Biserica de zid de lângă pârâul Ghinzii a fost edificată, conform unei inscripţii din peretele navei la 1584 dar a fost distrusă de incendiu din 1661, bolţile fiind refăcute în stil baroc la 1790. În turn se menţionează montarea unui ceas la 1739, opera meşterului bistriţean Georg Lochner, iar orga confecţionată de către organistul Muller data din 1741, înlocuită de alta nouă la 1886 cu fonduri puse la dispoziţie de catre asociaţia Gustav Adolf. Şcoala a fost edificată în anul 1863 iar saal-ul în 1914. Dacă la mijlocul secolului XIX satul era exclusiv săsesc, cu o populaţie de 446 loc., în 1910 erau 30, 7 saşi, 90 de români şi 89 ţigani. În toamna lui 1944 cei 336 de etnici germani au fost evacuaţi, o parte sunt readuşi în vara anului 1945. Degradarea zidurilor bisericii au determinat determinat mutarea clopotelor şi altarului (1857) în alte locaţii ulterior biserica fiind demolată. Majoritatea gospodăriilor tradiţionale au fost modificate sau reconstruite.

Jelna (Seelna) se numără printre localităţile menţionate de timpuriu ca moşie regală, la 1264. De altfel, evoluţia satului s-a desfăşurat pe suportul unei puternice comunităţi germane până în toamna anului 1944. Arhitectura şi planimetra localităţii se înscriu în tipologia satelor săseşti din regiune cu gospodării dispuse de o parte şi alta a drumului care traversează valea Budacului. Arhitectura actuală mai conservă puţine gospodării de factură săsească. Din nefericire şi cel mai important reper monumental din localitate, fosta biserica evanghelică îşi trăieşte ultimele zile. Construcţie tipică arhitecturii gotice târzii edificată în a doua jumătate a sec. XV, cu o incintă perimetrală şi un turn clopotniţă înălţat la 1560, este astăzi o ruină, cu nava având bolţile, refăcute în stil baroc la 1776, prăbuşite, acoperişul corului şi el distrus, bolţile cu pietrăria exfoliată şi pictura ieşită la iveală prin desprinderea straturilor de tencuială, atât în cor cât şi pe latura de nord a navei se scurg iremediabil. Creştinii de azi ai satului, sub ochii cărora elegantul monument a căzut în ruină, înalţă acum în vecinătate o biserică pentru lauda Domnului privind şi contribuind la dispariţia unui monument care putea rămâne emblematic pentru localitate, preluând însă cu multă râvnă terenul şi casa parohială din vecinătate, o construcţie solidă ridicată în secolul al XVIII-lea, refăcută în 1840, azi desfigurată prin modificarea şarpantei şi abandonarea lucrărilor de consolidare.

Unirea (Wallendorf) aflată la 3 km de Bistriţa, azi practic unit cu oraşul face parte din satele vechiului district al Bistriţei. Localitate apare în documente în registrul de dijme papale din 1332-1336, ulterior viaţa localităţii a fost strâns legată de cea a burgului. O serie de familii din oraş deţinând proprietăţi în hotarul satului. Satul s-a dezvoltat de-a lungul drumului înspre pasul Tihuţa, cu casele dispuse în fronturile străzii. La început de sec. XX au fost strămutate mai multe familii de Zipzeri, care au format un cartier distinct pe uliţa dinspre canalul morii. La 1935 figurau în Unirea 125 de zipzeri. Biserica actuală conservând părţi din biserica în stil gotic, o inscripţie păstrată în zid datează din 1441, a fost ridicată între 1702 şi 1711 în stil baroc, cu renovări din 1873-74, a fost preluată de către ortodocşi în 1979 salvând-o de la distrugere. În vecinătatea bisericii se află şcoala edificată la 1878, casa parohială la 1881, iar casa comunală datează din 1900. La 1900 satul avea 147 de gospodării, 80% din case fiind de piatră, 74% acoperite cu ţiglă. Populaţia era la acea dată formată din 503 saşi, 53 români, 64 ţigani şi 27 maghiari. În 1944 la evacuare erau 620 evanghelici, 526 luând calea exilului. O parte au fost returnaţi încât în 1965 comunitatea evanghelică avea 275 de credincioşi, refăcând parţial viaţa comunităţii săseşti.

Livezile (Jaad), este situată pe valea Bistriţei, la nord-est de oraşul Bistriţa, pe traseul unuia din drumurile importante ale Evului Mediu. Aşezarea de colonişti germani, s-a constituit în contextul colonizării săseşti din Transilvania nordică. Satul cu numele de Jaad este amintit documentar în anul 1311 în cadrul unui act de donaţie pe care regele Carol Robert de Anjou îl face în favoarea greavului Ioan, fiul lui Geubul, din Bistriţa, care primea moşia Pettersdorf, aflată între Jaad şi Munţii Bârgăului. Această donaţie va fi motivul unui îndelungat conflict care angajează comunitatea liberă din Jaad şi comitele de Bistriţa, Ioan Heniul şi urmaşii săi, pentru uzul respectivei moşii.

O altă sursă de conflict, care menţine satul în atenţia autorităţilor emitente de documente, l-a reprezentat posesiunea unui teren din vecinătatea satului de către familia nobiliară Bethlen. De-a lungul Evului Mediu localitatea a rămas unul dintre satele cele mai prospere şi puternice ale districtului săsesc. Într-un document din 1331 se face referinţă la universi hospites et populi de Jaad. Censul pe care comunitatea îl plătea la 1448 era de 18 florini şi 40 de denari, printre cele mai mari din ţinutul Nosnerland, de unde rezultă puterea economică şi mărimea aşezării. În anul 1529 unul dintre locuitorii din Jaad a testat o importantă donaţie către spitalul întreţinut de către dominicani la Bistriţa. Existenţa unei comunităţi religioase catolice în Livezile este atestată documentar în 1332, când în listele de dijme papale este înregistrat şi „plebanus Nicolaus” din Jaad, căruia îi revenea o dijmă anuală de 1 loten şi 4 groşi de argint, care conform calculelor de demografie istorică ar corespunde unui număr de 20-25 de gospodării. La adoptarea reformei, în anul 1543, preot era Valentin Scharwinus, pentru ca după această dată lista preoţilor să se continuie fără întrerupere până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dacă la 1765 Jaadul avea 646 credincioşi evanghelici, la 1851 numărul acestora ajunge la 1.225. Recensământul din 1911 înregistra 1.133 saşi, 331 români, 25 maghiari şi 31 evrei. Din cele 84 de case existente la 1750 doar 3 erau construcţii din piatră – biserica, casa parohială şi casa ofiţerului, restul fiind construcţii din lemn. La 1786 erau inventariate un număr de 196 de case în care trăiau 254 de familii cu un număr de 1146 de suflete. Între evenimentele care au marcat evoluţia urbanistică a aşezării trebuie menţionat incendiul de proporţii din 10 mai 1863 care a distrus 14 case şi alte 34 au fost grav afectate. Recensământul din 1930 înregistra în localitate 1.638 de locuitori dintre care 895 erau saşi, 543 români, 143 ţigani, 30 evrei şi 25 maghiari.

Hărţile cadastrale, cea mai veche datând din 1773, consemnează faptul că satul s-a dezvoltat cu fronturile stradale de-a lungul şoselei care unea Bistriţa, prin pasul Tihuţa, cu Bucovina. Un grup de gospodării fiind aliniate de-a lungul Canalului Morii, pe care funcţionau un număr de trei mori de apă, ulterior modernizate. În piaţeta din centrul localităţii era amplasată biserica parohială flancată de fronturile caselor dispuse de o parte şi alta a drumului. Clădirea este o construcţie din piatră sub forma unei biserici tip sală, cu turn pe vest şi o absidă semicirculară. Ridicată în stil gotic în secolul al XIV-lea, biserica a fost modificată radical în secolul al XVIII-lea. Din etapa gotică a construcţiei se mai păstrează planul, rămas nemodificat şi cele trei portaluri.

Clădirea şcolii a fost construită în 1856 în vecinătatea bisericii, în acelaşi perimetru fiind amplasate şi clădirile primăriei şi Saalul (Căminul Cultural).

La 1898 localitatea este legată de oraş şi prin calea ferată Bistriţa – Prundu Bârgăului, iar la 1900 Livezile devine prima localitate din regiune, electrificată. Pentru dezvoltarea exploataţiilor agricole şi activităţilor meşteşugăreşti se înfiinţează bănci şi societăţi de întrajutorare: Raiffeisenverein în 1905, o alta în 1911.

Monariu (Minarken). Iniţial satul a fost amplasat pe malul Budacului. Distrugerea zăgazului morii din 14 iulie 1751 a măturat localitatea, satul fiind reconstruit pe terasa mai înaltă de la nord de râu. În 1786 erau 48 de gospodării, biserica fiind refăcută între 1755-1757, turnul fiind şi el terminat la 1776. În sat existau la 1900 34 case de zid și 51 din lemn, la o populaţie de 394 persoane, 275 saşi 112 români şi 7 maghiari. În toamna anului 1944 266 de persoane au părăsit satul, 11 bătrâni rămân pe loc. După război o parte au revenit în localitate astfel că în 1960 se mai găseau în Monariu 35 familii de saşi.

Budacul de Jos (Deutsch-Budak), apare în documente cu începere din anul 1332, când în registrele dijmelor papale este consemnat preotul Henricus de Bodak. Biserica cu hramul Sf. Nicolae este menţionată la 1453, iar şcoala menţionată din anul 1548. La 1763 Budacul era alcătuit din 23 de gospodării săseşti şi 10 de români, iar la 1850 raportul dintre cele două comunităţi era de 3:1, pentru ca în perioada interbelică populaţia săsească să rămână sub 50%. În septembrie 1944 cei 283 de saşi din Budac au fost evacuaţi, 158 au fost returnaţi în 1945, refăcându-se o comunitate germană semnificativă. Azi nu mai există nici un sas în comună. Biserica, edificată în sec. XV şi reconstruită, conform inscripţiei de deasupra portalului în 1567, cu modificări de factură barocă şi apoi clasicistă (1850) a fost preluată de către ortodocşi. Se păstrează altarul şi orga (1874). Majoritatea caselor au fost masiv modificate încât martorii prezenţei săseşti au devenit aproape nesemnificativi.

Crainimăt (Baierdorf), a făcut parte din satele districtului săsesc, cu o populaţie venită din Bavaria, după cum o dovedeşte numele satului. Se număr printre aşezările cele mai timpurii, amintită la 1264 între proprietăţile reginei, alături de Bistriţa, Rodna şi Jelna. Până în septembrie 1944 populaţia germană a fost majoritară, alcătuind peste 75%, din 474 locuitori, 402 erau saşi şi 72 ţigani. O parte, 142 persoane, au revenit după război, primind în 1954 -56 îndărăt casele. Pe terasa înaltă de la sud de sat se păstrează biserica gotică înconjurată de un zid de incintă cu un turn clopotniţă care avea şi un rol defensiv. Pe un bloc de piatră din peretele de nord al navei este inscripţionat anul 1547. Bolţile şi deschiderile din navă au primit aspectul actual în urma renovării din 1927, opera meşterului bistriţean Gartner. Biserica a fost preluată în anul 1982 de către ortodocşi. Casa parohială din vecinătate a fost edificată în anul 1906. Devierea şosele naţională pe la nord de sat a determinat ca noile parcele construite în ultimii ani să fie amplasate paralel cu drumul, lăsând vatra satului mai puţin supusă entuziasmului constructiv.

Viile Tecii (Grosseidau) este situată pe şoseaua Bistriţa-Reghin, la 3 km nord-vest de Teaca şi vegheată dinspre sud-est de dealul „Cetăţii” pe care se află urmele unei cetăţi dacice, refortificate în epoca feudală, semn că satul a fost un sat iobăgesc, aflat în stăpânire nobiliară. În 1228 Ida (numele primar al satului) a fost donată, împreună cu Teaca şi Logigul, familiei nobiliare Kökenyes-Renold, pentru ca în 1332 să intre în stăpânirea lui Simon de Kacsik. În 1411 Grosseidau ajunge în proprietatea lui Thomas Farkas de Herina.

În 1505 este amintit un iaz de pe moşia Ida aflat în proprietatea mănăstirii dominicane din Bistriţa, care au ridicat şi o capelă în sat. În 1587-1589 a fost construită o biserică reformată maghiară. Despre existenţa unei biserici catolice avem informaţii documentare încă din 1332 când este amintit Nicolaus secerdos de Ida, iar în 1449 este consemnată ecclesia beati Marie Magdalene. În 1579 este menţionat ca preot al bisericii evanghelice din Ida, Christian Steinkellner. În anul 1581 Johann Bornemijssa solicita magistraturii din Bistriţa lemn pentru reconstrucţia bisericii din Ida.

Conscripţia lui Klein din 1733 inventaria în localitate 53 de familii greco-catolice care dispuneau de biserică, casă parohială şi porţie canonică, dar în 1762 cele 62 de familii româneşti erau revenite la ortodoxie. În 1837 Grosseidau avea un număr de 160 de gospodării fiind consemnate trei biserici: ortodoxă, evanghelică şi reformată. În viaţa comunităţii evanghelice din Viile Tecii se înregistrează în 1851 achiziţionarea castelului şi moşiei grofului Gabriel Kornis, biserica ajungând să deţină 131 iugăre de livadă, 214 iugăre vie, 419 iugăre păşune, 12 iugăre grădini, o moară şi mai multe clădiri. Clădirea castelului va deveni casă parohială. Aceasta era o construcţie barocă, ridicată de familia Földvari în 1753.

Actuala biserică evanghelică aflată într-o avansată stare de degradare a fost construită în anii 1912-1913 de către maistrul constructor Samuel Fromm din Reghin, după planurile arhitectului Eder. Aceasta era o biserică de tip sală, cu un altar poligonal şi un turn clopotniţă de plan rectangular. Alipită corului bisericii era o sacristie de plan rectangular. Nava bisericii avea un plafon din lemn iar altarul era boltit. Pe latura dinspre sud şi est au fost amenajate tribune din lemn. Mobilierul bisericii era compus dintr-un altar din lemn şi ghips, cu o reprezentare a lui Isus şi este opera meşterului Gustav Szigetter din Lechinţa datând din anul 1914. Orga a fost construită de către maistrul L. Wegenstein din Timişoara în anul 1913-14. Biserica avea trei clopote, cel mai vechi turnat în 1864 de către Michael Manchen din Sighişoara, celelalte două au fost turnate în 1924 la Sibiu.

Lângă biserică se găsea până acum de curând casa parohială, o construcţie barocă din 1753, din păcate demolată şi astfel urmele prezenţei germane în localitate dispar rând pe rând. Se mai păstrează doar 2-3 gospodării nemodificate ce prelungesc imaginea comunităţii germane din comună. În 1920 în Viile Tecii erau 192 de saşi evanghelici, 738 de români ortodocşi, 76 de unguri reformaţi, 30 de evrei şi 74 de ţigani.

Şi de aici populaţia germană a fost evacuată în septembrie 1944. O parte au fost returnaţi din zona de ocupaţie sovietică din Austria astfel că în anii 50-60 mai fiinţa în Viile Tecii o comunitate germană semnificativă.

Tărpiu (Treppen), ca şi alte sate din jurul oraşului, Tărpiul s-a dezvoltat într-o dependenţă strânsă de Bistriţa nu doar din punct de vedere economic, dar şi politic şi cultural. Aşezare de colonişti aşezaţi pe domeniul regal, Tărpiul a avut de suportat pe o lungă perioadă de timp, alături de învecinata Dumitra, pretenţiile şi intruziunile nobililor din dispăruta Fata. Abia în 1449 cele două aşezări reuşesc să cumpere, contra impozantei sume de 2.000 de guldeni, moşia nobiliară care reprezenta o ameninţare permanentă pentru statutul de comunităţi libere, conferit celor două sate. Se înţelege de aici forţa economică de care dispuneau aceste sate, fapt ce le-a permis să treacă şi la ridicarea unor edificii de cult ample, cu sisteme de apărare puternice, care să le asigure liniştea şi să le afirme statutul. Din aceste ansambluri la Dumitra s-a păstrat doar turnul porţii, la Tărpiu imaginea fiind mult mai coerentă şi ca urmare a unui îndelung, dar benefic, proces de reabilitare şi consolidare.

După cum au semnalat cercetările arheologice, întreprinse cu ocazia restaurărilor, o primă biserică de zid s-a înălţat, la Tărpiu, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, indicată de o absidă semicirculară aflată sub masa actualului altar. Biserica a fost apoi înlocuită de o biserică de tip sală, gotică, cu o absidă poligonală, ale cărei formaţii au putut fi parţial urmărite. Spre sfârşitul secolului al XV-lea s-a înălţat ansamblul actual. Faptul că într-un document din 1465 Tărpiul poartă atributul de „oppidum” (târg), este expresiv pentru înflorirea economică a localităţii.

Într-o perioadă în care majoritatea localităţilor din districtul Bistriţei se înzestrează cu biserici noi şi la Tărpiu se deschide un şantier care duce la edificarea celei mai ample biserici gotice de sat din regiune, impresionantă prin dimensiuni şi bogăţia elementelor decorative. Biserica, compusă dintr-un cor amplu, flancat de o sacristie şi o navă care se încheie spre vest printr-o tribună cu un parapet cu panouri decorate cu motive lobate şi circulare. Cele două travee ale sanctuarului sunt acoperite cu bolţi în cruce pe ogive, care se sprijină pe console conice. În navă, bolţile descriu un joc complicat şi graţios de ogive, care se descarcă pe colonetele adosate pereţilor laterali, care probează gradul în care constructorii gotici stăpânesc arta acoperirii suprafeţelor, reţeaua de nervuri devenind un joc de forme ce nu mai sunt dictate de statica monumentului.

Faţadele, străpunse de ferestre ample, bifore, cu un desen elegant de arcuri trilobate, articulate cu contraforţi treptaţi, întregesc imaginea unei construcţii gotice unitare. Portalul în arc frânt, cu un decor vegetal plat, de pe latura vestică indică, prin data inscripţionată, 1500, data la care biserica era terminată. Accesele de pe laturile de sud şi nord, cu profilaturile lor renascentiste, marchează o etapă separată, legată probabil de adoptarea Reformei, când necesităţile cultului impun o serie de transformări în desfăşurarea liturghiei. Tot atunci, frescele, ale căror urme se păstrează sub straturile de zugrăveli succesive, au fost acoperite.

Turnul, situat pe latura nordică a incintei, străbătut la parter de o boltă semicilindrică, este încoronat de o galerie şi un acoperiş piramidal înalt. În pereţii turnului sunt practicate metereze şi ferestre înguste de observaţie dovedind rolul defensiv al incintei.

Satul avea la 1782 145 de gospodării săseşti iar în 1890 173 familii de saşi, 7 de români. În anul 1944, la evacuare, în Tărpiu existau 139 familii de saşi, cu 721 persoane,130 de români şi 192 ţigani. Din cei evacuaţi 26 de familii au fost returnate, din care doar o parte revin în satul de origine, ceilalţi fiind repartizaţi în satele româneşti din jur. În evoluţia constructivă a localităţii incendiile din 1762 şi mai ales cel din 1898 au provocat răni adânci, ultimul determinând refacerea caselor din material solide şi mai spaţioase. Localul şcolii a fost construit în 1877, casa parohială la 1893, iar casa comunală în 1912-1914.

Lechinţa (Lechintz), aşezarea a fost una dintre cele de colonizare săsească ce ţinea la început de comitatul Dăbâca pentru a intra în urmă în componenţa districtului săsesc al Bistriţei. Devenind unul din centrele importante, cu statut de târg – cei dintâi negustori sunt amintiţi încă din 1363, „mercatores de Lekenche” aceiaşi negustori care cumpărau în 1430 moşia Ţigău cu suma de 1.000 florini, aşezarea a rămas una din cele mai bogate din ţinut. În anul 1474 Lechinţa primeşte drept de judecată după ce în anul 1472 era trecută sub jurisdicţia judelui Bistriţei, intrând în componenţa districtului săsesc al Bistriţei.

Cea dintâi menţiune documentară se păstrează din 1285 când moşia este consemnată într-un act de hotărnicie sub denumirea de Lechenche, pentru ca în listele de dijme papale din 1332-1336 să figureze cu cote ridicate. Un document din anul 1430 consemnează universas saxones populosque et iobagiones nostres de Lekencze, făcând distincţie între coloniştii cu statut de oameni liberi şi ceilalţi locuitori rămaşi la condiţia de iobagi.  În 1439 regina Elisabeta donează moşiile Lechinţa, Vermeş şi Dipşa voivodului Transilvaniei, pentru ca la 1453 aceasta să intre odată cu întregul district în stăpânirea lui Ioan de Hunedoara. Şi în deceniile următoare moşia apare în stăpânirea unor familii nobiliare fapt care va frâna într-o oarecare măsură dezvoltarea localităţii. Cu toate acestea, aşezarea se afirmă ca o localitate majoră care dispunea de şcoală încă de la 1380 când este amintit ca rector al acesteia Blasius, iar în 1452 un Sigismundus literatus. Între 1554 şi 1565 paroh al bisericii din Lechinţa a fost marele umanist Christian Pomarius fostul notar al oraşului Bistriţa şi apoi al Braşovului şi Sibiului, promotorul Reformei în district, autorul primei hărţi a districtului Bistriţa. Primul jude cunoscut al Lechinţei este Andreas la 1450.

În plan economic, în 1581 Lechinţa primeşte dreptul de a permite stabilirea unor meşteşugari care să asigure nevoile locuitorilor târgului: fierari, rotari, dulgheri, ţesători, croitori, cizmari. Târgul atestat la 1361 atrăgea numeroşi comercianţi încât pe la 1800 aici se ţineau chiar şi trei târguri anuale.

În 1634 epidemia de ciumă a secerat un număr de 200 de vieţi omeneşti încât în anul 1642 în Lechinţa au mai rămas doar 8 gospodării, iar în 1695 vieţuiau 22 de familii. O altă nenorocire s-a abătut asupra satului în anul 1882, când un incendiu a devastat un mare număr de locuinţe. La 1750 în Lechinţa trăiau 64 de familii de saşi şi 30 de familii de români, dar în hotarul satului deţineau podgorii alţi 26 de proprietari din Bistriţa, Reghin, Arcalia, Viile Tecii, etc., fapt care dovedeşte prestigiul pe care viile de aici îl aveau.

În vatra aşezării prezenţa germană este semnalată prin numeroase repere, de la fronturi compacte care cuprind primăria, fosta judecătorie, casele de negustori, la casa comunală sau vechea şcoală ca şi gospodăriile podgorenilor înstăriţi. Remarcabilă este casa unui negustor de vinuri, cu decorul său ce îmbină formele secesion-ului cu motivele populare, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În crama nu de mult celebră, pe faţa unui butoi, te întâmpină o emblemă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum dealurile din jurul satului amintesc de podgoria celebră a Lechinţei.

Pe un promontoriu de la nord-vestul satului ne întâmpină spectaculosul ansamblu al bisericii fortificate, ce aminteşte de statutul privilegiat pe care localitatea l-a deţinut. Biserica, ridicată în stil gotic în prima jumătate a secolului al XIV-lea, are un plan insolit, fiind o biserică cu două nave şi un cor amplu al cărui arc triumfal se sprijină pe coloane cu capiteluri decorate cu frunze de viţă, motiv legat desigur de sursa de bogăţie a localităţii, vinul.

Sanctuarul compus din două travee, un cor dreptunghiular şi absida pentagonală, este acoperită cu bolţi cilindrice cu penetraţii susţinute de ogive cu nervuri care pleacă direct din perete şi se îmbină în chei de boltă cu decor floral. La interior nava principală a primit o boltire semicilindrică cu penetraţii de factură barocă din cărămidă cu decor de stuctură. Nava laterală comunică cu nava centrală prin trei arcade în arc frânt,spaţiul acesteia fiind boltit cu bolţi în cruce. Introducerea tribunei prin divizarea navei laterale a mărit spaţiul liturgic, amintind prin aceasta de soluţia similară de la basilica din Teaca.

Pe exterior, biserica este articulată prin contraforturi treptate, mai scunde pe peretele corespunzător navei laterale. Alipit corului pe nord se găseşte sacristia amplă, luminată printr-o fereastră îngustă de factură gotică. Accesul în sacristie se realizează printr-un portal în arc frânt cu muchia teşită. Portalurile de sud şi de vest au forme diferite. Portalul sudic în arc frânt este divizat având o deschidere dreptunghiulară cu colţurile rotunjite. Faţada vestică dezaxată din cauza navei laterale este încoronată de un fronton triunghiular decorat printr-o rozasă decorată cu patru lobi înscrişi. Portalul amplu, cu deschidere semicirculară profilat cu toruri cilindrice întrerupte a fost considerat ca un element al unei faze romanice în evoluţia monumentului. Ferestrele cu deschideri în arc frânt sunt lipsite de menouri. Decorul ferestrelor cuprinde un repertoriu larg de motive: arcuri semicirculare festonate cu triunghiuri curbate, polilobi cu motive flamboiate înscrise în arcuri sau libere, opera unor pietrari cu o experienţă bogată în lucrări de acest tip. Incinta cu ziduri masive, cu ruperi de pantă ce urmează forma terenului şi metereze are amplasată spre sud-est, un masiv turn ce se prezintă astăzi uşor înclinat din cauza excavaţiilor practicate în vecinătate, a avut un rol defensiv expresiv ilustrat. Zidul este străpuns de metereze şi guri de tragere în formă de gaură de cheie întoarsă, caracteristice arhitecturii de apărare medievale. Turnul dispus pe latura de sud a incintei, de plan rectangular , are două nivele şi un acoperiş înalt cu o galerie deschisă din lemn. Etajul turnului, accesibil din exterior, cu evident rol defensiv prezintă de asemenea găuri de tragere în formă de cheie întoarsă.

Ansamblul bisericii fortificate din Lechinţa face parte din seria de biserici gotice nord-transilvănene care a avut o incintă de apărare şi cu rol de subliniere a statutului de aşezare liberă. Evoluţia şi etapele constructive ale monumentului sunt greu de identificat prin simpla parcurgere a înfăţişării sale actuale. Elementele unei etape romanice ar putea fi descifrate în prezenţa colonetelor angajate de la arcul triumfal şi poate în forma portalului vestic, dar care se găsesc şi în arhitectura gotică din regiune.

Biserica a fost refăcută în veacul al XV-lea ca o biserică sală, care pe parcursul edificării a mai primit o laterală, pentru a mări spaţiul liturgic şi care a dus la inedita planimetrie a bisericii din Lechinţa. Intervenţiile baroce din secolul al XVIII-lea modifică parţial aspectul interior al navei. Mobilierul bisericii cuprinde un tabernacol de la sfârşit de secol XV, datat 1494, altarul clasicist datând de la 1800. Biserica a deţinut o orgă confecţionată de meşterul Carl Hesse la 1861. Clopotul mare datează din 1793, celelalte fiind turnate la 1923.

Dorolea (Klein Bistritz), aşezat la 12 km de Bistriţa, a fost deocamdată mai puţin supus aplombului constructiv al ultimilor ani, păstrând fronturi compacte de case ridicate în ultima treime a sec. XIX şi începutul sec. XX. Satul avea în 1941 514 etnici germani, 277 români, 13 maghiari, 134 ţigani şi 9 evrei. 465 de persoane cu 114 care şi căruţe plecau din localitate în toamna lui 1944. Mai mult de jumătate au revenit în vara anului următor, plecările fiind reluate în anii 60-70. Biserica preluată de către cultul ortodox, construită în 1858-1860 păstrează altarul, mobilierul şi aspectul nemodificate. În vecinătate se află şcoala, datînd din anul 1892, sala comunală (1906), casa parohială din sec. XVIII şi renovată în 1881. Deşi amplasată sub poalele Călimanilor aşezarea nu a stârnit încă interesul doritorilor de case de vacanţă, aici fiind păstrat cel mai coerent ansamblu arhitectural săsesc din regiune.

                  

Corneliu Gaiu