Densușul culturii degradate

 


 

 

 

     O trecere nouă pe la biserica medievală a Densușului se lasă din nou cu emoție: la arhitectura aceea cu iz de fantezie gotică împletită din frânturi de romanitate moartă; mai nou și la îmbrăcarea în zdreanța de frescă, odinioară de mirare și mândrie.

     S-a scris atât de intens despre biserică, încât nu s-ar putea adăuga decât câte-un paragraf ori vreo alocuțiune ceva mai inspirată. Locul este înfipt într-o cultură altfel minoră și cu puține glorii răzbătătoare. Este un simbol de arătare cam cum au figurat românii în istoria Ardealului: puțin, sărac și rar prețios. Chiar de nu se admite un asemenea concept, îngropându-l fie în mândrii de prost gust, fie în lamentații stânjenitoare, un echilibru ar fi fost necesar. Același echilibru care ne lipsește în tot restul care ține de viața contemporană!

     Acum, ca și mai deunăzi, biserica cu hramul Sfântului Niculae de la Densuș, este și a fost un teren de împletit istorie ortodoxă subiectivă, de către preoți cuprinși de vârtejul turismului năvălitor, al beneficiilor curgătoare din el, al vectorilor de pseudo-istorie care se transformă în săgeți ucigătoare de adevăruri. După ce un … (greu de definit personaj, ajuns acum ierarh) s-a înfipt acolo aproape alungat din altă parte, cu ambiții de trăire teologală alimentată din celular și surori care să-i spele extremitățile la care nu mai ajungea din cauza pântecului, după ce același a răscolit locul și l-a plantat cu pietre de râsul sătenilor și indignarea cunoscătorilor, acum totul pare… cuminte. În vechea tradiție a … (periculosului ierarh), se spun și acum povești amețitoare, se trece ușor și repede peste faptul că un ambasador american și homosexual declarat i-a plătit restaurarea de frescă, pe care un șmecher de București nici până astăzi nu i-a terminat vernisarea, pentru a rămâne mai departe un loc de uitare publică.

     Nici că se poate o mai bună oglindire a statutului său din harta crizei noastre morale, decât „plancarda” care-l introduce (fig. 1). Un text jalnic, jumulit de vremuri, scărmănat liber de folcloriști într-ale istoriei, nici măcar bine rezemat la un stâlp. Gargara națională poate să se-nfrupte adânc și cursiv din Densuș! De la el poți ajunge oriunde vrei, poți mixa daci, dacomani, zamolxieni, protocreștini de la Sfântul Andrei, ortodocși cristalini, fără pete calvinești, care s-au înmulțit doar cu sex recomandat după Sfânta Scriptură, români cu spinarea de oțel în fața balaurilor de altă etnie. Acolo nu se mai întâmplă decât o delăsare, o sinecură de parohie alimentată din comerț de flecuștețe cu subiect religios și atât!

     Deturnați de scandaluri mahalagești, de viață cotidiană microscopică, de exercițiul continuu al uciderii civismului, de stări vegetative cronice alimentate după formula veche-liberală „prin noi înșine”, culturnicii noștri, oficiali ori de producție universitară, țin Densușul doar pentru că se ține singur.

 

Marcel Lestuc