Mânuirea apei în cetatea Sucevei

 


 

S-a exprimat deja demult și "frumos" că Suceava a fost supusă la "încercarea de restabilire a adevărului istoric"[1], admițându-se automat că ar fi existat un adevăr unic care fusese pervertit prin cine știe ce modalități ascunse. În anul 1963, când s-a tipărit această judecată, Karl Marx fusese menționat în note critice mai des decât Karl A. Romstorfer. Timpurile s-au scurs inexorabil, în anul 1975, "Câmpul Șanțurilor" a fost din nou arat, de astă dată cu tractoarele, iar în cetate, cam tot ce s-a săpat ca structură ori utilitate arhitectonică relictă a fost robit unor concepții și comenzi de arhitecți cu pregătire istorică incertă, și nici nu a apucat să fie încă publicat măcar sub forma unor relevee mai bune decât cele din timpurile ducatului Bucovinei. Regretăm că aceiași bine-merituoși arheologi și arhitecți nu s-au străduit să-și expună pe larg concepțiile lor asupra cetății, în alte texte decât repetitive și popularizatoare, care să facă parte din patrimoniul esențial istoriografiei medievistice.

Din momentele în care ne-am apropiat de cetățile Moldovei, venind dinspre castelologia transilvană și europeană, am fost frapați de felul în care s-au făcut restituirile arheologice și, mai cu seamă, de modul în care interpretările au rămas înghețate în variante, pe care le-am putea spune cu toată autoritatea, inacceptabile. Tot la Suceava, am încercat, acum câțiva ani, să oferim o deschidere către cercetarea modernă și să atragem atenția asupra unor neîmpliniri. Dorim să se știe că fiecare dintre componentele cetății merită a fi reluată prin analize noi și poate oferi elemente generoase și surprinzătoare, care ar modifica destule pagini din istoria statului medieval de la est de Carpați. Se dovedește că nu era îndeajuns și, mult mai util ar fi dacă am relua lucrurile mai aplicat și, de astă dată, publicându-le.

         Toți cronicarii Moldovei care au scris despre cetățile Moldovei, au statuat, fără vreo "jenă" aparentă, că au fost făcute de orice altcineva decât de către românii localnici[2]. S-a trecut prin curente de responsabilitate ale germanilor (teutoni), genovezilor ("ianovezi", dar și alți italieni, neștiuți[3]), polonilor. Din același motiv, pentru respectul față de onestitatea abordărilor și pentru a renunța la false pudori naționale și regionale, ideea ar fi trebuit păstrată și modulată. Pentru că, "a face" nu este un lucru simplu, implicând convergența mai multor altor verbe. Este foarte bine că s-a aflat cineva localnic care, în baza unui orizont de cunoaștere personal, a îmbrățișat ideea construcției, a susținut-o politic și financiar, dar, în același timp, este încă necesar a descoperi conexiunile prin care s-au transferat ideile și modele, meșterii și, până la un punct, s-a știut și ce anume să li se pretindă în mod practic. Nuanțat, în istoriografia critică, ar fi însemnat să avem în vedere mereu și să scriem repetat, că și domnitorii noștri au operat niște transferuri de undeva din locuri pe care ar trebui să le cunoaștem, pentru a judeca valoarea acelor operațiuni culturale. Ar fi o naivitate să ne imaginăm că termenii de "pârcălab" ori "portar" ar fi sosit în Moldova doar ei singuri, și numai ca un simplu fenomen lingvistic. Pe lângă mecanismele generatoare, odată stabilit cu oarecare precizie, momentul de inițiativă constructivă, meșterii nu ar trebui căutați în zări prea depărtate, dar nici altele, sentimental-părtinitoare. Nu vom obține decât zâmbete condescendente dacă vom continua a scrie despre culoarea lor polonă sau ungurească, știindu-se că, în fapt, marea lor majoritate a fost de etnie germană. Ar merita să reținem și sintagma că au fost numeroși meșteri "locali străini", adică născuți ori crescuți în Moldova, dar vorbitori de altă limbă decât cea românească. Au dobândit astfel avantajul de a fi adevărate vehicule de cultură materială, liant către întreaga civilizație de epocă.

Suceava a fost un ansamblu complicat, însă dezlegat nedrept de puțin ori cu istoriografia colportând interpretări care se spulberă ușor, la reluări critice. Ca principiu general, trebuie să renunțăm a ne imagina că odată construite, cetățile – inclusiv Suceava, ar fi fost numai niște depozite de averi sau de soldați. Respingerea prezenței grajdurilor din cetate, coexistă cu ideea unor "dormitoare" pentru garnizoane, cu "terase pe care erau instalate trupele", "atelierele de armament", cu funcționarea unor apartamente domnești lângă poartă, cu o "sală lungă de arme, alta de ospețe", "sală de mese pentru slujitori"[4], cu supradimensionarea paraclisului în defavoarea palatului sau a vreunui turn-locuință, cu imaginea unor depozite de pivniță, fără corpuri/aripi de palat suprapuse, curtine cu accese la un pod nefortificat la ambele capete, apărat doar de un fel de foișoare, cu gura (sau guri) de lup desenate, dar nerecunoscute în funcționalitate și cu poduri mobile obligatorii, cu zid de la Alexandru cel Bun, doldora de pietre profilate refolosite, datate din a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu un lot important de pietre care aparțin stilului Renașterii (evident legate de secolul al XVI-lea), cu o curte interioară care trebuie menționată în ghilimele, ca un fel de exotism medieval, cu o galerie perimetrală care se desemnează sub numele de "foișor"[5], cu tiranții confundați cu bârnele de susținere a planșeelor, cu ghiulele din piatră care se aruncau de pe drumul de strajă, cu pavaje puse în fața unor locuințe temporare etc.

Fie că ar fi vorba numai despre apă, ori de alte detalii de construcție, cei ce se apleacă asupra istoriei localității Suceava, cu întregul său bagaj de monumente, trebuie să aibă în vedere că se vor afla mereu în fața unui centru al elitelor, care nu este o emanație a civilizației atinse de întregul teritoriu al Moldovei, ci un focar de concentrare alimentat din afara ei și, apoi, secundar, iradiant, mereu în forme atenuate, către periferia sa politică și geografică, căreia îi servea drept capitală. Altfel spus, Cetatea de Scaun a Sucevei a concentrat prioritar tot ceea ce se putea împlini mai bine de către administratorii ei, nimeni altcineva decât succesiunea de domni și slujbașii lor direcți.

*

Iată dar, cu acest prilej, ceea ce credem că s-ar putea interpreta în legătură cu managementul apei în fosta capitală a Moldovei medievale.

S-ar putea începe printr-un aliniat în care danii moldovene sunt legate de locuri cu, sau cu numele provenit de la fântâni. La 1408, 1429, 1432[6], 1440, 1443, 1448[7], 1473, 1479 ori 1482[8], apoi și mai târziu, se citează astfel de moșii în strânsă relație cu fântânile, iar mai departe, toponimele revelatoare sunt încă de adunat.

Nu există cetate medievală care să nu fi dispus, la vremea ei de funcționare, de surse de apă. Era și este, într-atât de elementar, încât orice discuție purtată pe seama existenței ori ba, a acestor surse, ar trebui de la început înlăturată, drept una exagerat de primitivă. Felul în care s-a mânuit apa a ținut și ea de reprezentativitatea socială[9]. Uităm destul de des că limba română conține și cuvântul "sacagiu" (eventual și "apar", "puțar" – de la "puț"), desemnând o meserie care nu și-a încheiat cariera decât în epoca comunistă. Se poate continua mereu de la dificultatea, neputința ori rediscutarea identificării fostelor aranjamente medievale, dar în nici o clipă nu mai trebuie să revenim la vreo suspiciune legată de prezența lor. În cazul cetății Suceava, mărturiile sunt atât de aglomerate și de frumoase, încât ele dau temei a se folosi drept repere pentru hidrotehnica medievală a multor altor locuri, cetăți, curți domnești și mănăstiri, în primul rând, apoi și târguri, mult după aceia. Analogiile se pot întoarce, de la ea, către teritoriile învecinate cărora le lipsesc mărturiile de calibru asemănător.

Omagiindu-l mereu pe Karl A. Romstorfer, și prin aceea că a fost primul care a publicat un subcapitol intitulat "Alimentarea cu apă"[10], aproape că nu ne vine a crede că de la el încoace, adaosurile și interpretările au devenit, cel mai des, epigonice. Am mai scris-o, și o repetăm, planul său de cetate este cel mai bun dintre toate care s-au publicat vreodată și, din același motiv, îl vom folosi maximal. Tot el a produs informații copioase și a lămurit, prin negație, probabil definitiv, ideea vreunui șanț parțial zăgăzuit și umplut cu apă[11]. Mai departe, până în zilele noastre, urmașii săi germani scriu și vorbesc despre Wasserkunst, ceea ce în limba română ar da termenul neologic de "artă a apei". Pe acesta din urmă nu l-ar pricepe decât foarte puțină lume și în nici un caz, istoriografia tradițională din România. Iar pe cale de consecință, încremenirea în referințele vetuste, dominate copios îndeosebi de scrierile lui Mircea D. Matei, amenință să țină orice optică nouă la limita, pretins prudentă, a unor "ciudățenii" greu de asimilat. Între timp, istoria apei medievale a făcut progrese absolut impresionante[12].

 

Jgheaburi și conducte. Romstorfer ne descrie și desenează punctele în care săpăturile sale și ale tovarășilor săi, întâlniseră instalații fragmentare, din care apa lipsea de multă vreme (fig. 1). Pentru ele nu avem decât informații scurte și despre care ulterior, nu s-a mai pomenit niciodată nimic la modul unei analize istorice. Întâia oară se relatează în anul 1891 despre existența a două toponime la Șipot, cu numele de "Baia Domnească" și "Fântâna Doamnei". Iar tot de acolo, ni se furnizează un segment material din fostele lor dotații[13]. Amănuntele privesc diametrele unor tuburi ceramice (10,5 cm la exterior, 9 cm interior, lungimea - "cam de o jumătate de metru"), îmbinări și paturi de sprijin din mortar de calitate, cu "făină de cărămizi"[14]. Mai rezultă și cum se rezolvase dilema de funcționare a ziselor "scocuri", chiar dacă erau cioplite din piatră ori modelate din mortar: cele dintâi (unele!) erau, de fapt, umplute cu tuburi propriu-zise. La cele din urmă, nu ar trebui să le perpetuăm identitatea de "olane", pentru că sub numele acela se înțeleg țiglele semitubulare, destinate acoperișurilor, și doar în mod excepțional și explicit, pe cele regăsite in situ, gură la gură (de fapt, "față în față"!) și asociate în șir, am putea să le admitem utilitatea de instalații de scurgere, dar nu de aducțiune. Ca să ne ajute, documente din secolul al XVII-lea, denumesc conductele ceramice prin "oluri"[15]. În Țara Românească, ne mai întâlnim și cu numele de "urloaie"[16].

De la început, chiar în posesia unor date prețioase, Romstorfer săvârșește eroarea de a nu discerne clar, și a sublinia apăsat, evidența: era vorba despre tuburi și jgheaburi. Din același motiv, a urmat caracterizarea lor că serviseră deopotrivă "uzului zilnic", însă "desigur și pentru fecalii"[17]. Stângăcia sa de a percepe mărturiile și valoarea lor a fost urmată și de cei care foloseau apa în a doua parte a secolului XX. Rapoartele de atunci scriu despre regăsirea unor (nu ni se spune câți) cilindri din lemn, de 2,20 m lungime, îmbucați cu inele din fier de 0,12 m diametru și groase de 0,07 m[18]. Descrierea este nedrept de sumară și nici nu avem vreo știre că s-ar fi reușit o prelevare și o conservare care să le mai lase vreodată revăzute, fie și pe vreun clișeu fotografic pe celuloid. Trebuie să tragem concluzia obligatorie că diametrul pomenit corespundea orificiului interior, nu celui exterior. În mod evident, acelea erau țevi de aducțiune. S-a mai exprimat opinia că ar data din secolul al XV-lea și ar fi fost anterioare celor confecționate din lut. Mai departe, generalitățile se continuau prin afirmarea unor conducte (tuburi ori trasee?), din care două din "olane" și una cu olane prinse în mortar hidraulic[19]. Contrar celor de lemn, inexplicabil, în dreptul lor nu s-a furnizat nici cel mai mic detaliu de aspect. Singura înțelepciune exprimată a fost în plus aceea potrivit căreia, așa cum fusese lucrate și așezate jgheaburile din piatră, ar fi fost mereu colmatate de lutul scurs din pantele șanțurilor unde fuseseră regăsite. Or, se pricepe bine că o asemenea aserțiune nu conține decât o interpretare, la ceva nerestituit cum se cuvine. Nu s-a trecut însă și mai departe, acceptându-se măcar că munca aceea, care le crease și le pusese în cetate și în afara ei, avusese totuși un anume rost și chiar se dovedise funcțională.

Astăzi, ajunși "experți" în utilități de alimentare cu apă și canalizare, distingem ușor faptul că cele dintâi au nevoie de un diametru mic, pentru presiune, etanșeitate și o protecție suplimentară pentru a nu se contamina cu impurități. Pentru a evita înghețarea, poziționarea lor în pământ trebuia să țină seama de ceea ce astăzi este denumită consecvent a fi "cota de îngheț", adâncime care este în jur de 1,10-1,20 m, în funcție de consistența straturilor suprapuse. Reperul era foarte bine cunoscut și în Evul Mediu, pentru că se baza pe o experiență empirică utilizată și pentru construcția bordeielor sau a beciurilor de case[20]. Faptul că Romstorfer pretindea că le-ar fi aflat pe "Câmpul Șanțurilor" la doar 0,50 m adâncime[21] poate însemna două lucruri: fie au fost așezate la o cotă care le bloca, prin înghețul de iarnă, funcționarea, fie nivelul general al locului pierduse, prin eroziune (spălare) cotele inițiale de la care fusese săpată lucrarea.

Din contră, jgheaburile, simple ori acoperite, și fără tubulaturi, sunt de folos pentru adunarea apei torențiale, cea evacuată manual ori reziduală, de la bucătării, băi, adăpătoarele de animale, inclusiv pentru golirea și curățirea latrinelor. Parcă să ne încurce odată în plus, ori poate neînțelegând cu-adevărat diferențele, cercetările din deceniul șase au promovat termenul de "scocuri", fără să amintească însă și despre "burlane", cu care sunt ele, îndeobște, asociate în elevația imobilelor, de la acoperișuri, către sol. Este ultima delimitare lingvistică, care probabil se datorează progreselor limbii noastre mai puțin literare, cât tehnice. Va trebui să admitem că ele, jgheaburile adică, au fost, mereu, cu același rost auxiliar funcționării locuirii interioare, indiferent dacă au existat singure ori au adăpostit, la interior, tubulaturi din lemn ori ceramică.

Categorisirea ne forțează atenția și ne obligă să încercăm a discerne care dintre cele două sisteme hidrotehnice a fost folosit și unde anume. Există și un alt punct de sprijin care putea fi obținut din determinarea "pantelor de curgere". Și aici, ne putem baza doar pe observațiile și desenele tehnice ale lui Romstorfer. Harta se complică suplimentar și prin necesitatea de a ne îndrepta atenția către două mari sectoare topografice de interes: unul la castel, celălalt în "cetatea exterioară"[22] de pe "Câmpul Șanțurilor".

La cetate, mai precis în șanțurile ei, era vorba despre patru tronsoane care trebuie readuse în atenție și identificate în folosire (fig. 2). Cel dinspre nord (localizat la sud de "rondela 11"), avea să fie regăsit și completat în anii '50. Din acest motiv, este cel mai evident și deținător de mărturii de necontestat. Dispunem de o imagine fotografică (fig. 3) în care există un frumos aliniament de drenuri construite din jgheaburi cioplite în piatră. Despre ele se scria în 1954, sub numele de "rigole" și că erau situate în șanțul cetății, cu pornire din dreptul bastionul de sud. După un traseu de circa nouă metri, se întâlneau cu alt traseu, aproape perpendicular, lung de opt metri, care se îndrepta, în cea mai mare parte, spre nord[23]. Numai din desenul planului descoperim că a existat acolo chiar un cot, realizat printr-o piatră anume șănțuită. Este deja a doua piatră cu o astfel de lucrătură, în urma aceleia descoperite, desenate, dar nu descrise, de către Romstorfer în dreptul turnului de la mijlocul laturii sudice a castelului vechi (fig. 4 a). Se adaugă că "în interiorul cetății ea [rețeaua - n. AAR] e larg ramificată și cunoscută mai demult"[24]. Într-un material publicat la 1975, se mai strecoară o altă imagine relevantă, care ne înfățișează un canal identic care dubla piloanele podului de acces (fig. 4 b)[25]. Din păcate, nici un fel de referire de detaliu nu însoțește acea instalație. Ca și când ar fi fost neglijabilă ori mai puțin importantă decât vreun ciob de oală ori vreun zid prăbușit. Imaginea ne indică însă grija remarcabilă a hidrotehnicienilor medievali de a asigura un pat de susținere pentru modulele din piatră. Nici nu știm dacă a fost extrasă ori a rămas in situ după isprăvirea arheologiei. Pietrele împrăștiate astăzi haotic, pe suprafața cetății, pledează pentru ideea că ele au fost totuși ridicate și destinate unei sorți necunoscute. Oricum, deținem, în sfârșit, radiografia completă a lucrării, care a cuprins un suport de așezare, jgheaburi și tubulaturi.

O să ne mai referim la alte trei trasee, precis marcate în plan, dar doar de către monografia din 1913. Pentru a regăsi o structură identică celei deja discutate, va trebui să ajungem în dreptului punctului 34, care ne-a fost redat și printr-un detaliu (fig. 2)[26]. Podeaua "binișor ridicată", și de unde scocurile evoluează "pe sub" zidărie, se asociază cu dimensiunea minusculă a spațiului arhitectonic dinspre care porneau, pentru a ne face a înțelege că acolo nu a fost altceva decât o scurgere de latrină. În nici un caz, acest scoc nu putea fi racordat unui alt traseu venind dinspre exteriorul cetății și interior șanțului, formând împreună un unghi drept, care avea direcția îndreptată către turnul zis 40. Celelalte două linii, care încadrau turnul de la mijlocul laturii sudice, dimpreună cu latrina sa de serviciu, nu mai sunt însă fragmente de jgheaburi, ci tubulaturi, care, întregi, au pătruns în castel la extremele laturii sale de sud, iar linia lor de fugă indică faptul că puteau proveni dintr-o alimentare comună, care le împărțise înainte de a traversa șanțul de apărare.

Jgheaburi din lemn au fost folosite neîntrerupt pentru practicarea morăritului. Îngropate în pământ, ele s-au regăsit cu alte soluții, deja clasificate[27], pentru transportul apei într-un asemenea mediu. Cu un plus de abilitate și atenție, s-au realizat și tubulaturi aproape etanșe, care au fost destinate unor amenajări mai delicate. Materialul de confecție nu a fost schimbat într-o succesiune calitativă, superioară în timp, ci a avut o folosință istoric-amestecată. Componentele de aducțiune medievale, identic concepute, sunt deja bine răspândite în Europa secolului al XII-lea[28]. Jgheaburi din piatră, combinate cu țevi din plumb s-au descoperit încă în bună stare (in situ) la mănăstirea Sf. Emmeran din Regensburg (Germania)[29]. Amprenta lor a fost regăsită și în mănăstirea benedictină de la Bizere (Frumușeni, jud. Arad)[30]. Abia tardiv, în secolul al XV-lea, s-a ajuns la înțelepciunea pe care biserica o avea de multă vreme, din experiențele de folosire ale vaselor liturgice, că țevile din plumb nu sunt sănătoase și nu ar trebui utilizate pentru apa de băut[31]. Patrimoniul european a dispus de țevi, paturi pentru ele, locuri de control, aerisire, guri de ieșire (deversare) și depozitare. Fiecare dintre acestea se poate rediscuta, prin analogie cu situația de la Suceava.

De la asemenea componente a rezultat numele de "pipe", transferat astăzi în desemnarea marilor conducte de transfer petrolier și gazos ("pipelines"). Au coexistat mereu cu acelea din ceramică, până târziu în plină Epocă Premodernă[32], însoțindu-se atât prin reprezentări iconografice, din care cea mai cunoscută se află tipărită în ediția lui Georg Agricola, din anul 1556 (fig. 5 a), cât și uneltele (burghiele) cu care erau realizate. Pentru conductele din lemn din România actuală avem mărturii arheologice din Sighișoara (jud. Mureș)[33] și Sibiu[34] (fig. 5 b). Extrem de folositoare și pentru Suceava este analogia de la Regensburg, unde tuburile din lemn au fost așezate în jgheaburi din piatră (fig. 5 c). Punerea pe seama dulgherilor (carpentarii) a canalelor de la Sibiu (1494)[35], nu poate indica decât folosirea lemnului la instalații. Imediat după anul 1519, când a reușit să obțină stăpânirea locului de unde și-a captat izvorul, orașul Bistrița și-a amenajat și conductele de aducțiune și fântâna publică[36]. Imediat după anul 1519, când a reușit să obțină stăpânirea locului de unde și-a captat izvorul, orașul Bistrița și-a amenajat și conductele de aducțiune și fântâna publică[37]. Informația este foarte prețioasă tocmai pentru că se referă la cel mai apropiat punct geografic de Suceava. La 1520, deja dispunem de aqueductoris locuind la Codlea, care erau plătiți pentru lucrări de la Brașov[38]. În nici unul din ultimele exemple nu dispunem de informații de materialitate. Dar, este destul de relevant când sursele vorbesc despre fier pentru conductele fântânii (ferrum ad rorem fontis), ba chiar și pentru tubulaturi la fel, necesare unui țel precizat, ca cel al latrinelor (ferro… ad rorchyr latrinae), la Brașov[39]. Pentru a releva trăinicia soluției, este destul de amintit faptul că orașul Riga le-a folosit până în secolul al XVII-lea[40].

Metalul menționat, de forma unor tuburi/țevi scurte, se putea monta atât la interiorul, cât și la exteriorul extremităților modulelor din lemn. În primul caz, lemnele-conducte puteau fi prelucrate la exterior și cu secțiunea patrulateră[41]. Dotația cu elemente din fier aduce posibilitatea ușoară de detecție electromagnetică, fără excavări arheologice. În acest fel, o cercetare nouă poate aduce rezultate nesperate. Nu mai departe de anul 1545, un document de la Petru Rareș, dat pentru Mănăstirea Căpriana, ne dezleagă și numele acestor componente de aducțiune: "fântână cu budăi de stejar"[42]. Dicționarul explicativ al limbii române, ne mărturisește că este "trunchi scobit, întrebuințat ca ghizd la fântână", în fapt un maghiarism (bödön), emigrat odată cu utilizarea în sine pe care o acoperea. Eroarea de interpretare a dicționarului este una importantă: nici un ghizd nu se poate confecționa dintr-un singur trunchi; oricât de gros ar fi el, tot nu poate fi răzbătut de vreo găleată. Și atunci, este destul de străveziu că referința fusese la conducte din lemn. Franco Sivori descrie explicit o aducțiune prin tuburi de brad, lungă de patru mile, poruncită de către stăpânul său, Petru Cercel, la Târgoviște[43].  

Precum se cunoaște, conductele ceramice pentru apă au fost răspândite de către romani. În Țara Românească, în jurul Slonului, se mai păstrează mărturii de utilitate bulgaro-bizantine, aparținătoare probabil secolelor IX-X[44]. Folosirea lor s-a întrerupt brusc pentru o lungă perioadă istorică. La Suceava, Romstorfer ne dă relații despre două tipuri de "olane de pământ": unele cu pereți subțiri, altele confecționate mai grosier. Ultimele sunt din tipul pe care-l descoperise și pe suprafața orașului actual. Tot acolo precizează că sunt dotate cu "bot" (cepuri) și nu s-au descoperit și în castelul interior, ci doar numai pe "Câmpul Șanțurilor"[45]. Dintr-o publicație a Comisiunii Monumentelor Istorice, cezaro-crăiești din anul 1898, ne oferă, probabil fără să știe, un "cap de ieșire" către o gură de aprovizionare (fig. 8 b). Identitatea pare a fi rezultată din faptul că tubul interior fusese ambalat perfect prin două scocuri din piatră, dintre care unul avea o terminație profilată.

Abia după ce am văzut conductele, am reușit să înțelegem că lipsa descrierii lor mai amănunțite, ne-a privat de posibilitatea de a le descoperi succesiunea de postare și, eventual, de reparare/înlocuire. Aceasta pentru că, tipurile recoltate aparțin la cel puțin trei variante clar și bine individualizate. Cele mai simple sunt în forma unor prelungi trunchiuri de con (fig. 6 a). Acestea fuseseră, se pare, întâlnite de către Romstorfer, la interiorul castelului, dar nu și în zona orașului[46]. Altele, deja menționate în prima monografie, sunt totuși de două categorii diferite. Unele au cepuri pentru reducerea diametrului, la racord, și, în dreptul pragului de lărgire, posedă câte un "guler" destul de proeminent (fig. 6 b). Un al treilea tip are în plus, pe corp, două proeminențe inelare (fig. 6 c). Și pasta sa de confecție pare diferită, sau măcar deține o acoperire cu o angobă cărămiziu-deschisă, a cărui rost a fost, ca și în cazul vaselor de bucătărie, acela de a astupa porozitățile și a impermeabiliza tuburile.

Nu am putea continua fără să subliniem injusta situație în care aceste componente tehnice au fost tratate la modul general, în toată literatura arheologică românească, cu mult în urma unor fragmente de oale de bucătărie, al căror rost a fost, la vremea lor, de zeci de ori mai puțin important decât acela al componentelor de la instalațiile pentru apă. S-a ajuns până la viziunea reducționistă în a concepe "orașele" ca fiind fundamental depozitare de cultură materială măruntă, și ca tocmai structurile care le scoteau din banalitate (rusticitate), să fie împinse în planuri secundare ori chiar în totală nebăgare în seamă. Este o eroare de metodă de abordare care se prelungește dinspre compartimentele de cercetare arheologică care dispun numai de relicve precare, rezultate dintr-unul dintre nivele de civilizație inferioare.

Deși pare mai ușor de admis o producție locală pentru tuburile din ceramică, există elemente care pot conduce și la concluzia importării lor. În 1989 a mai fost lansată o informație frustă, despre existența unui cuptor din târg, care ar fi produs asemenea "olane"[47]. În lipsa artefactelor publicate, nu putem face decât comparații restrictive, aflate sub imperiul relativului. De la început, putem face o asociere cu prezența în Moldova a unor cahle tubulare (de fapt, hornuri)[48], a căror execuție trebuia să fie efectuată cu aproximativ aceeași precizie, pentru a nu permite fumului trasee nepotrivite. Experimentarea acelora a început însă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, astfel încât tehnica lor de producere s-a putut perfecționa în timp. Experiențe s-au câștigat și dinspre țiglele-olane, a căror mod de execuție se baza și pe secționarea unor tuburi întregi, în starea lor moale, înainte de a fi date la ardere. Au existat aducțiuni ceramice care au fost realizate și din olane de acoperiș, bine prinse în mortar[49]. Redescoperirea lor are nevoie de bune justificări de folosire, știut fiind că și pe acoperișuri, olanele semitubulare se montau tot în copioase paturi de mortar. În descoperirile arheologice, alte tuburi, de obicei cu diametre foarte diferite la extremități, provin de la tuburi pentru foale ori instrumente de suflat (sticla, mai ales)[50].

Materialul tegular cunoscut se pretează deja la comparații și analogii. Să începem cu datele oferite de cercetarea românească. Conducta care aproviziona fântâna și clădirile mănăstirii Probota, datează, în mod sigur, din zona mijlocului de secol XVI[51]. Din păcate, în afara unor imagini de poziționare, nu avem nici un fel de detalii despre componentele ei. Se dovedește doar că Moldova a folosit conductele din ceramică și dincolo de capitala sa, dar nu avem vreo posibilitate de a face vreo conexiune internă sigură. Apare deci sigur că Iașul, cu conductele secolelor XVII-XVIII[52], a avut precedente dintre cele mai serioase. Cam tot așa stau lucrurile și cu publicarea conductelor de la Târgoviște, socotite ca aparținând secolului al XVII-lea. Din imaginea pusă la dispoziție, se distinge bine doar un singur cap terminal, iar sistemul exterior de protecție, cu prisme triunghiulare de cărămizi pline de mortar[53], ca și o parte dintre descoperirile de la București[54] și Iași[55], se dovedește foarte diferit de cel de la Suceava.

Profilul de conducte "gulerate" și cu cepuri de racordare se extrage din epoca romană[56]. O conductă dublu inelată este prezentă și la Orheiul Vechi (Moldova) (fig. 7 a). Din păcate, pare a fi singulară și-i lipsește și cepul de racord. Cu toate acestea, dimensiunea se apropie de cea de la Suceava. A fost sigur datată în preajma mijlocului secolului al XIV-lea[57]. În rest, despre celelalte descoperiri de la Orhei, descrierile sunt cu totul nemulțumitoare[58]. În aceste condiții de analiză, nu se poate exclude ipoteza că primele conducte ceramice să fi apărut la Suceava imediat după înălțarea cetății. Asemenea piese se află și în colecțiile Muzeului Unirii din Alba Iulia, cu datarea presupusă, dar nesigură, de la început de secol XVII (fig. 7 d)[59]. Descoperirea unor conducte ceramice în cetatea Oradea (jud. Bihor), ne-a dat prilejul mai vechi să facem o trecere în revistă a descoperirilor apropiate, care este foarte utilă și pentru înțelegerea celor de la Suceava[60]. Mai trebuie adăugat că există informații para-arheologice, de la Sibiu, care privesc înlocuirea unor conducte din lemn cu altele din ceramică smălțuită, din păcate, fără repere cronologice sigure[61]. Este încă evident că o cantitate de informații foarte interesante, din alte obiective, au fost fie lăsate complet deoparte, fie au fost eronat interpretate[62].

Tipul ceramic în forma de pâlnie are analogii cu faza a doua a rețelei din Lürken bei Eschweiler[63] ori la fosta mănăstire Sf. Ioan din Alzey[64] (Germania) (fig. 7 b). În general, formele fără cepuri par să aparțină unor tipuri mai vechi[65]. Pentru varianta cu cepuri gulerate, o foarte bună analogie poate fi citată de la abația Glenluce (Wigtownshire, Anglia) (fig. 7 c)[66]. La fel se petreceau lucrurile și în mănăstirea cisterciană de la Maubuisson (Franța)[67]. Cele mai vechi conducte ceramice, tot cu profil gulerat, le cunoaștem din cetatea Budei, din vremea domniei regelui Matia Corvin. Pentru că au fost înregistrare pe ele ștampile de meșteri, s-a putut deduce că au aparținut unor ateliere din orașul Passau (Germania)[68]. Însă, ca și în cazul altor artefacte medievale, nici conductele ceramice nu s-au tipizat, împiedicând raportări cronologice făcute doar în baza formelor. În mod cert, la data în care am putea presupune că s-ar fi instalat primele aducțiuni prin tubulație la Suceava, cetățile Europei le foloseau în perimetrele lor deja de aproape două veacuri[69].

Majoritatea tuturor celorlalte trasee din teren au fost realizate în piatră (fig. 8 a, b, c), ori acestea sunt elementele care s-au moștenit din ele, pentru că, așa cum notat mai sus, pe mijlocul lor se puteau posta tubulaturi din lemn. Confecționarea lor din module frumos ecarisate, a provocat surprindere, dar, din păcate, cum am scris-o de asemenea, și o vom repeta-o încă, nici nu au fost valorizate just, ca elemente remarcabile de cultură materială. Tot datorită observației vigilente a austriacului, putem presupune că jgheaburile din piatră se ciopliseră în apropiere, la locul care a fost convențional denumit "Casa pietrarului"[70]. Numai Victoria Batariuc a mai pomenit de acel fragment revelator[71]. Totuși, pentru că imaginea publicată ne arată un jgheab cu scobitură unghiulară, nu semicilindrică, cum sunt toate celelalte, trebuie să fim circumspecți la această identificare și relaționare.

Acum, în perimetrul ruinelor de astăzi, zac, mai mult ori mai puțin împrăștiate, piese identice, de dimensiuni destul de mari, dar niciodată identice. Și, se pare, nu doar ele, umpluseră locul, ci și, lespezi de acoperire. Romstorfer ne redă grafic o conjuncție de jgheab cu placă deasupra[72] (fig. 8 b). Ar fi meritat să știm dacă lespezile avuseseră vreo anume ținută (material, dimensiuni, tip de prelucrare), pentru a avea posibilitatea de a nu le confunda cu alte pietre destinate elevațiilor cetății ori pentru a ști mai precis maniera de lucru care cârmuise întreaga operă hidrotehnică. Una îndeosebi atrage luarea aminte, pentru o posibilă funcție legată de controlul aducțiunilor[73]. Mai rare, "dopurile"[74], ar putea să fi servit aerisirii sau curățirii instalaților de apă (fig. 9 a).

În ceea ce privește jgheaburile din piatră, ele nu sunt singulare în Moldova. Deși s-au semnalat "două canale cu traseu paralel orientate către rezervor" în Cetatea Neamțului, detaliile s-au discutat doar pentru negarea utilității lor la baie[75], nu și ca posibilități reale de alimentare a cisternei de acolo. Despre amenajări cu conducte din ceramică, poziționate în jgheaburi ("canale") din piatră, acoperite cu lespezi din pietre de râu, cu datare în secolul al XVI-lea, au scris și cercetătorii Mănăstirii Putna. Abia în zilele noastre ele au fost identificate și s-au dovedit de un calibru mai mic decât cele ale Sucevei (fig. 9 e). Și tot ei au numit apoi un (alt?) sistem de drenaj care răzbătea prin grosimea unui zid de incintă[76]. Doar pe planșa generală publicată în anul 1959, a fost datată în secolul al XVII-lea. Coroborând lucrurile cu planul publicat, pentru noi devine limpede că a fost vorba despre o aducțiune care se îndrepta către ruinele caselor domnești (posibil urmând traseul actualei fântâni), iar apoi despre o evacuare care părăsea același sector. În fine, chiar la piciorul interior-nordic al turnului porții, este prezent un bloc refolosit care a făcut parte, odinioară, dintr-o instalație prin care a curs apă. Pentru că asemenea lucrări din piatră nu există și nu sunt datate așa cum s-a făcut la Putna, credem că ele datează cu cel puțin un secol mai devreme. Dar, urma "olanelor" (tubulaturilor) de interior a pierit, se pare, definitiv[77]. În secolul al XVII-lea, așa demonstrează cercetarea de la Mănăstirea Probota, se foloseau alte tipuri de drenuri, în sistem construit, cu profil unghiular, din zidărie cu mortar[78].

Datele se pot întregi prin informații de pe teritoriul Transilvaniei. Componente de piatră avem menționate direct în perioada 1520-1521, la cetatea Tăuți (jud. Arad)[79]. Scocuri din același material, care erau situate lângă cisternă, sunt de multă vreme semnalate la cetatea de la Podul Dâmboviței (jud. Argeș)[80]. Informații neclare scriu despre "conducte din bazalt" aflate la Sibiu[81]. Surpriza cea mai remarcabilă este oferită însă de cercetarea arheologică a anilor din urmă de la cetatea Devei (jud. Hunedoara), unde piese perfect similare celor de la Suceava au fost găsite până în gura cisternei cetății (fig. 9 d-e). Pentru a întregi tabloul, trebuie scris că la nivelul regatului maghiar, cele mai timpurii și, deocamdată, relevante rețele de aducțiuni cu jgheaburi din piatră provin de la mănăstirea cisterciană de la Pilis, din secolele XIII-XV[82].

În fine, acolo unde nu s-au făcut din piatră, amenajările puteau fi împlinite și din cărămizi, așa cum s-au petrecut lucrurile în cetatea Severinului[83].

 

Funcționarea sistemelor cu apă. Să vedem acum dacă putem înțelege logică mecanismelor întâlnite la Suceava. Ne desprindem de Romstorfer care socotise a avea de-a face cu "un apeduct", care dispusese de mai multe "conducturi"[84]. Imaginea completă nu poate face abstracție de șanțurile pentru oricare tip de conducte, a căror realizare a fost separată ori bine individualizată. Este imposibil să nu ne referim la relicvele înregistrate ca părți disparate provenite dintr-o întreagă rețea. Ideea nu ne aparține, chiar dacă a fost conjugată cu descoperiri din afara perimetrului cetății[85], însă, acum o repetăm, ea nu a fost studiată niciodată cum ar fi meritat. Foarte recent, căutând soluții pentru aprovizionarea cetății Neamțului, Vitalie Josanu a întreprins o scurtă trecere în revistă a unora dintre descoperirile cele vechi ale Sucevei, amintind pentru prima dată, în contextul istoriografic românesc, despre o sursă iconografică prețioasă, din vremurile lui Sigismund de Luxemburg (1384-1437), care dădea detalii despre modul cum puteau ele să-și împlinească rosturile[86].

Elementele vizibile de care dispunem pentru evacuări trebuie înțelese ca având diametre mai largi și nu obligatoriu dispunând de tuburi ori acoperiri în momentul folosirii. Numai alimentările puteau să folosească scocurile din piatră drept paturi de susținere, pentru tubulaturi din lemn ori din ceramică. Adesea ar putea fi vorba despre interferențe tehnice și nu neapărat împerecheri de elemente similare, pentru aducțiune/deversare[87]. De pildă, pentru evacuarea prin zid, către traseul de jgheaburi a latrinei din sud, ar fi fost foarte potrivită o țeavă.

În anul 1953, în curtea cetății, și spre nord-vest de amplasamentul cisternei, arheologii au constatat tăierea unor pavaje în profilul literei "Y" (fig. 10 a). S-a scris acolo că ar putea fi vorba despre o inserție în cel mai vechi pavaj identificat, iar mai departe, nesigur dacă legată de aceeași realitate, prezența unor lespezi sectorizate[88]. În baza acestor precare date, am putea accepta fosta prezență medievală a unor tuburi de lemn, cu traseul acoperit prin plăci de piatră. Planul publicat indica clar că un braț al "Y"-ului prin care sunt asemănate dispozițiile dispersiilor, se îndrepta către cisternă, altul avea direcția porții. În economia întregii curți, intersecția brațelor aceluiași "Y" este atât de centrată, încât apare de-a dreptul elementar să ne imaginăm că a fost legată măcar de sistemul de drenaj al curții, combinată însă și cu alimentarea prin țevi a vechii cisterne. Apa pluvială recoltată era potrivită pentru a fi adunată. Punctul de întâlnire al brațelor nu se poate concepe altfel decât ca un fost sifon ori centru de redistribuire al apelor curții (fig. 10 c). Soluția nu este, nici ea, una inedită, un spațiu ca acela al pieței orașului Nürenberg (Germania) a fost și el rezolvat în mod analog[89] (fig. 10 b).

Cele două trasee de jgheaburi din piatră conduc unul în șanț, celalalt, mai lung, se îndrepta către marile pante din nord. Nici că ar mai merita rememorată originea reală a numelui pârâului Cacainei, al cărui rost a fost conceput de a aduna tot ceea ce se scurgea din cetate. Funcția i-a fost uitată, nu însă și porecla devenită hidronim.

"Câmpul Șanțurilor", așa cum a fost publicat, este răzbătut de marcaje pentru șapte-opt trasee de conducte pentru apă (fig. 11). Ele apar figurate în urma cercetărilor arheologice din anul 1951. Se descriu ca aparținând unor straturi vechi, suprapuse de pavaje ori drumuri[90]. Deși însoțite de o fotografie, în lipsa vreunei scări, nu putem scrie decât că erau tuburi ceramice îmbucate prin cepuri, fixate cu mortar. Au un profil elegant, care dovedește o tehnică de confecționare deja versată.

Dilema racordurilor cu rețeaua din interiorul cetății apărea la început de secol XX[91], dar răspunsul se afla deja în chiar descoperirile făcute tot atunci. Romstorfer socotise că diferențele de confecționare ale tuburilor ceramice împiedicau conexiunea dintre ele. Lucrurile se puteau explica însă foarte simplu, fie prin utilizarea unor loturi confecționate de către meșteri diferiți, fie chiar prin montarea tuburilor exterioare și interioare în etape diferite, ori chiar înlocuirea unora din lemn, mai vechi, cu altele ulterior confecționate din ceramică. Nici un singur tronson de aducțiune nu era atât de lung încât să nu poată fi produs ori înlocuit treptat, legându-se nu cu tubulaturi vecine, de alt tip, ci cu "noduri" de legătură. Pe lângă țevile la care am tot făcut referire, instalațiile au dispus în mod obligatoriu și de alte piese speciale, pe care, din păcate, arheologii Sucevei nu le-au recunoscut niciodată, tratându-le, după toate probabilitățile, drept simple cioburi de vase ori frânturi de pietre prelucrate. Tronsoanele diferite trebuiau să se reunească și să se interconecteze în/prin cămine de vizitare. De asemenea, completarea unei rețele mai vechi, dinspre actualul oraș[92], cu una nouă, de la alt izvor și determinată de augmentarea debitelor necesare, este la fel de admisibilă.

Liniile s-au consemnat pur și simplu, fără să ni se spună vreodată ce tip de conducte erau legate de unele ori de altele, iar funcționalitatea acestora nu a interesat vreodată. S-a mărturisit că nici unul nu avea traseul complet[93], ceea ce este corect, până la punctul în care niciodată distanțele lungi nici nu puteau fi practic decopertate, dar nu ar justifica oprirea procedeelor de urmărire și, evident, nici pe cele de interpretare. Folosind o aplicație elementară în reconstituiri de arhitectură (și nu numai), se putea recurge de multă vreme la ceea ce s-ar numi identificarea "liniilor de fugă" ale acelor fragmente de trasee. Automat, ele indicau noi direcții de căutare și ipoteze pentru originea apelor, a racordurilor ori a țintelor.

Cel mai lung traseu pare a se orienta către clădirea de est și grupul de cuptoare al "Sectorului A". Ne vine destul de greu să ne închipuim că acea țintă de curgere ar fi deservit doar o activitate sezonieră de tipul celei evidențiate arheologic (gropi pentru mortare). În total, trei linii de fugă se îndreaptă către tot atâtea construcții identificate în săpături. Una dintre ele este deja foarte cunoscuta "Casă a domniei", cu și mai celebră a sa sobă monumentală, din cahle[94]. Distingem însă și două adevărate "noduri" care se concentrează la limita dintre "Sectoarele B" și "C", cu ambele puncte de interferare lăsate în afara săpăturilor efectuate. Este elementar a ne imagina că acolo ar fi fost centre de distribuire, cel puțin la fel de atent construite ca și conductele în sine.

Romstorfer a arătat că două trasee treceau peste șanțul cel mare al cetății, respectiv la baza lui, în adâncimea atinsă prin săpare, de către oamenii lui. Despre unul putem doar bănui că se îndrepta către baia din colțul palatului din est (fig. 2). Despre cel de-al doilea traseu, opus, înspre vest, se pot face doar supoziții. Avem două alternative: apa se îndrepta către bucătărie ori o altă baie, situată pe undeva în aripa vestică ori, se orienta către cisterna din curte, pe care trebuia s-o alimenteze și cu altfel de apă decât cea pluvială, adusă de scocurile și drenurile/tubulaturile curții interioare. Profilele generale ale cetății, publicate de către austriac, – la care vom reveni ceva mai departe –, ne îngăduie să putem admite că adâncimea inițială a cisternei (neatinsă de nici o resăpare modernă) ar fi permis acolo o deversare. Tăierea relației castelului sucevean, de foburgul său, prin săparea unor șanțuri de mare adâncime, ni se pare a nu conduce la concluzia obligatorie a vreunui apeduct aerian de traversare, ci la ideea/necesitatea de a străbate șanțul cu aducțiuni aflate la o adâncime potrivită către o zonă de depozitare, aflată la o cotă suficientă pentru a nu friza legea vaselor comunicante. Or, tocmai acela ar fi fost unul dintre rosturile "cisternei", ca terminal al apei sosite în complex. Însă, pentru prezentarea tuturor variantelor ipotetice, zidul transversal de legătură, identificat doar în cursul cercetărilor de la mijlocul secolului XX, dintre curtina exterioară și turnul 38, menit, în modul cel mai evident, a face posibilă comunicarea apărătorilor printr-un drum de strajă, putea servi și protecției unui apeduct suprateran. Din publicarea profilelor de șanț, ale celor două mari refaceri ștefaniene, rezultă însă o realitate dintre cele mai evidente: adâncimile nu au fost modificate[95]. Aceasta însemna că, de vor fi existat rețele de aducțiune mai vechi, constructorii din a doua jumătate a secolului al XV-lea, nu s-au atins de ele, pentru că se aflau deja amplasate, funcționau și se cunoșteau deplin rosturile lor.

Privind dispoziția conductelor, constatăm că cel puțin una dintre liniile de fugă de pe "Câmpul Șanțurilor" trece pe lângă un dispozitiv marcat convențional cu un t (la care vom reveni ceva mai jos) și se îndreaptă către direcția porții principale a cetății (fig. 12 a). Din planurile lui Romstorfer știm doar că acolo se aflaseră resturile turnurilor care apăraseră poarta, parte topografică care a dispărut între timp iremediabil, prăbușindu-se în viroagele nordice ale platoului. Ne vine foarte greu să deducem rostul unei astfel de utilități, și pentru a nu exagera în ipoteze, preferăm să mai reflectăm asupra destinației sale.

În planurile publicate în anii de după 1951, în sectorul "Cimitirul feudal" și în "Sectorul A", au fost trecute două "turnuri" (de unde sigla t) (fig. 12 b). S-a scris despre ele că ar fi "mici" și rectangulare, "al cărei scop nu s-a lămurit deoarece nu s-au cercetat în întregime"[96]. Nici o motivație pertinentă pentru o asemenea neîmplinire nu s-a oferit. Aproape de noi, în cea mai recentă monografie, sunt socotite "mici turnuri de strajă", cu elevații din lemn[97]. Ce ar fi apărat ele într-un "câmp" cum este, nedrept, interpretată întreaga suprafață a cetății exterioare castelului? Este o foarte bună dovadă a lipsei de instrumentar de abordare cu care arheologii de atunci au luat contact cu lumea arheologică a Sucevei. Comparate cu oricare dintre turnurile reale ale cetății, aceste construcții, cu baze din piatră legată cu mortar, despre care nu avem decât foarte puține informații de detaliu, sunt de cel puțin patru ori mai mici. Dacă despre "turnul" din cimitir s-ar putea, eventual, bănui că ar fi putut fi o clopotniță, celălalt este complet izolat. Frapează încă faptul că cele două sunt egale ca dimensiuni (cât poate fi comparat pe plan, la scara dată), ceea ce le poate apropia ca dată de construcție și funcție. Dintr-o asemenea comparație de dimensiuni, rezultă și mai evident că nici vorbă nu poate fi ca ambele să fi fost tot "turnuri de clopotnițe".

Ipoteza prezenței unor cămine de vizitare/inspectare, decantare, aerisire și distribuție pentru sursele de apă trecute prin conducte, – cu numele potrivit și utilizat până astăzi de "case ale apei" (conduit heads, lb. engleză[98]), ni se pare cea mai plauzibilă interpretare posibilă. Toate rețelele concepute teoretic (fig. 13 a), înregistrate în surse medievale[99] ori descoperite arheologic s-au însoțit obligatoriu cu ele. Ca și astăzi, asemenea lăcașuri sunt necesare pentru mișcarea apei combinată cu cea a aerului, eliminarea sedimentelor, reparații sau înlocuiri sectorizate[100]. Rostul lor se putea încă dubla prin montarea unor capete de ejectare ("țâșnitoare"), cu valoare de fântâni[101]. Pentru că, ele sunt suficient de mari pentru a imagina acolo fântâni asociate cu bazine deschise, folosite drept adăpătoare sau spălătorii. Ele s-au denumit chiar special cu numele de "Lautbrunnen mit Brunnenstock". Asemenea tipuri de construcții sunt și ele cunoscute și chiar de o vechime apreciabilă. Am folosit două exemple posibile, cu o adevărată construcție închisă, prezentă la Regensburg (Germania)[102] (fig. 12 c), alături de o variantă deschisă, desenată la Zurich (Elveția). Despre instalații asemănătoare avem ceva știri din descoperiri mai vechi, de la Alba Iulia[103]. Ar fi fost de așteptat ca în jurul acelor amenajări să fi existat suprafețe anume pavate ori cel puțin acoperite cu straturi de pietriș. Tot Romstorfer ne anunțase că întâlnise la Tătărași "în dosul cimitirelor celor vechi", un bazin care să fi deservit un scop apropiat[104].

Rezervoarele de apă (cisternele) pot exista independent și fără asemenea ample aducțiuni subterane. Dar în general, la vremea lor de utilizare, nu se dispensa nimeni de ele, majoritatea fiind supraterane, venind dinspre acoperișuri, așa cum le observăm și astăzi, chiar și la casele care nu au apă curentă. Tocmai de aceea, este de notat că la Suceava a fost vorba despre o clară supralicitare tehnică, dincolo de apa pluvială, care pare să fi condus apă permanentă, captată din izvoare. A transpune în realitatea materială asemenea instalații înseamnă a dispune, în primul rând, de necesitatea lor. Fie că ar fi vorba despre aducerea apei potabile (ceea ce ni se pare cel mai plauzibil), fie doar de canalizarea "apei rele".

Aceeași rețea rediscutată acum, la ani numeroși de la descoperirea sa arheologică, ne trimite și ne orientează către zone necercetate arheologic, care au avut nevoie de serviciul aceleiași instalații. La această etapă de studiu putem constata doar că traseele urmează direcția unor ținte în bună parte necunoscute, dar despre care am putea scrie că ar fi fost suficient de importante pentru a fi legate de furnizarea ori vecinătatea apei transportate atât de particular.

Amplasarea izvoarelor principale este arătată și de panta naturală a "Câmpului Șanțurilor", și de către liniile de aducțiune descoperite arheologic. Indiferent de realitatea naturală, moștenită cumva din Evul Mediu, este peremptoriu că apa noastră provenea din două surse diferite, a căror direcții sunt indicate de orientarea liniilor de fugă spre sud și est. Una dintre liniile de curgere confirmă ipoteza lui Romstorfer, legată de un izvor încă funcțional și la vremea sa (fig. 11)[105]. Mai târziu, arheologii moderni au constatat că apa putea dispune de o cădere de circa 12 m[106]. În 1495, un document se referă la un loc denumit "Fântâna Suciavei"[107], fără să știm, din păcate, de unde i s-a tras numele acesta.

Se poate foarte bine admite că debitul acestor izvoare era mult mai generos decât acela înregistrat la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX. De asemenea, meșterii instalațiilor erau în măsură să regleze atât debitul, cât, mai ales, presiunea din conducte, utilizând cunoștințe de hidraulică circulate în epocă, inclusiv prin intermediul cărților de specialitate (închidere, stocaje intermediare, deturnare etc.).

Sunt conducte pe "Câmpul șanțurilor", dar nu sunt acolo drenuri? Panta relativ accentuată ar fi adus toată apa pluvială către șanțul cetății/castelului. În principiu, se poate admite această realitate, dar ea este în contradicție cu felul de ocupare a acelui spațiu și prin clădiri de prestigiu (să ne gândim doar la așa-numita "Casă domnească"). Drenurile nu țin de o înaltă școlire arhitectonică, ci aparțin unor amenajări elementare, utile și în peisajul sătesc, din timpuri imemoriale. Din păcate, nimic sigur nu se știe despre soluțiile asemănătoare folosite pe "Câmpul Șanțurilor", dar având în vedere construcțiile locului, este exclus ca ele să nu fi fost prezente. Izvoarelor scrise sunt mai generoase la adresa acestor lucrări, decât la altele. În anul 1418, în satul ardelean Nădăștia (fostă "de Sus") (jud. Hunedoara), care avea doar șapte sesii iobăgești, era menționat în scris deja un fossatum per inundacionem aque factam[108]. La sfârșit de secol XIV și început de secol XV, deja ne stau la îndemână consemnări documentare scrise care pomenesc despre puteus vulgo chaturna și aqueductus etiam cisternas[109], dar și de echivalări de tipul fossatum seu aqueductum[110].

Întregul ansamblu hidrotehnic al Cetății de Scaun a fost monumental. S-a împlinit printr-o inginerie remarcabilă, care a presupus o planimetrie și trasări de mare întindere, realizabile doar prin posesori de cunoștințe de matematică și fizică. Suplimentar, execuția îngrijită a jgheaburilor din cetate, excepțională pentru întreaga Moldovă, este în contradicție cu oricare lucrare de sorginte rurală. Confecționarea aparte a unora dintre pietrele șănțuite, pare să ne trimită obligatoriu către ideea unor lăcașuri de aerisire și curățare, care trebuie să fi dispus măcar în parte de tratări de confecționare asemănătoare, dar ușor diferite. Șerpuirea unor sectoare de trasee, nu ține de vreo stângăcie de-nceput, ci poate fi motivată de alunecările de pământ/straturi, dar ar putea fi luată și ca un reper pentru absența tuburilor interioare ori putrezirea celor din lemn.

În situația de acum se poate scrie că dacă a existat un surplus de apă, acela se vărsa în șanțul cetății. În plus, aproape avem siguranța că spațiul din preajma băii, delimitat cu un zid transversal, care lega, altfel inexplicabil, două colțuri de turnuri (probabil turnul-donjon, și cel de sud-est, marcat cu sigla 10) a fost propriu pentru organizarea unei grădini domnești[111].

Contextul latrinei descoperite de către Romstorfer (fig. 4 a) este realmente foarte important, pentru că identifică o folosire neîndoioasă, cu dotații specifice, care, în mod surprinzător, pentru secolul al XV-lea, pare că se mai regăsesc la locul și în întregimea lor, în Moldova, doar în elevația așa-numitului Turn al tezaurului de la mănăstirea Putna[112]. Deosebirea este însă esențială: latrina de la Suceava era la nivel de sol, cea de la Putna era la mare înălțime și, din acest motiv, trebuia să fi dispus de alte jgheaburi de evacuare (închise, din lemn?) verticale, nu orizontale.

Trebuie să fim convinși că cetatea a fost dotată măcar cu alte câteva latrine, înzestrate ori nu cu auxiliare identice, în funcție de amplasarea lor în economia construcțiilor, în egală măsură destinate folosirii departajate de către colectivitatea aflată în cetate. În nici un caz, latrinele apartamentelor domnești nu au avut accese libere pentru simpli oșteni ori servitori. De asemenea, o parte a latrinelor a funcționat, ca și la Putna, la etaje, colectarea dejecțiilor fiind obligatoriu susținută de alte jgheaburi verticale, cel mai probabil din lemn, dar deloc exclus și din ceramică.

Ajungem să discutăm, din nou, despre spații cu destinație socială diferită, care, până acum cel puțin, au fost privite mereu "la grămadă", pentru uzul oricui se afla într-un moment dat în cetate. Ar fi suficient să se înțeleagă altfel rolul acelor compartimentări, dacă cineva și-ar putea imagina pe doamna țării stând la rând, la WC, în urma unui ajutor de bucătar constipat. Trebuie cu-adevărat să mai facem câteva exerciții de bun simț sau de schimbare de orizonturi de cunoaștere, pentru a ajunge să discutăm și despre casa domnitoare moldoveană ca despre ceva deplin pământean și supus unor obligațiuni la fel.

Ar fi, credem, de-a dreptul neserios a socoti că amenajările de apă din Cetatea de Scaun au fost niște simple improvizații, cu viață scurtă. Ca și oricare construcție, chiar mai solid clădită, ele se deteriorează în timp și trebuie obligatoriu revizuite. Amploarea și calitatea lor ne trimit către meșteri de execuție și întreținere pe care Moldova medievală nu i-a prea avut. În schimb, știm despre prezența meșterilor specializați, în imediata sa vecinătate geografică, încă din prima jumătate a secolului al XV-lea[113]. Prețurile de lucru sunt mult detaliate deja la mijlocul secolului al XVI-lea[114]. Și tocmai în acest capitol se interferează o bine-cunoscută scrisoare a lui Alexandru Lăpușneanu, datată în 1560, și adresată orașului Bistrița, prin care i se solita dintr-o dată, nu mai puțin de 20 (!) de meșteri din două categorii precise: "săpători de fântâni" (Brunnengräber) și "făurari de fântâni" (Fontanmacher)[115]. La rândul său, Ștefan Tomșa a repetat solicitarea[116], ca să ne putem imagina că lucrările se aflau în mare nevoie. Din păcate, doar voievozii și sașii bistrițeni au știut exact ce acopereau, separat, cei doi termeni. Dar, acum când știm ce exista, ca lucrare hidrotehnică la cetate, ar fi imposibil să ne imaginăm că tocmai aranjamentele de acolo nu aveau nevoie de vizita și mâinile cetei celei mari de meșteri sași. Probabil că numai rău intenționații ar mai dori să afle o altă direcție geografică din care sosiseră și meșterii mai vechi, care rânduiseră lucrurile din vremurile secolului al XV-lea. Iar tot din mediul ardelean mai știm că munca necalificată a fost inclusă între serviciile publice[117], ca și munca la cetăți și drumuri.

În plus, chiar formele unora dintre primele (?) rețele de conducte ne îndreptă privirile către mediul german, în așa fel încât ar merita să reținem măcar ipoteza că realizarea lor a depins aproape mereu de prestația unor meșteri din același areal geografic. În anul 1419, Sigismund de Luxemburg promisese o mie de florini meșterului bronzier Hartmann din Nürenberg, pentru a rezolva aducțiunile cetății sale de la Buda (Ungaria). Concomitent sau în succesiune, alte aducțiuni alimentau orașul propriu-zis[118]. Între anii 1420-1424, un meșter pe nume Petru, care lucrase la aducțiunile palatului regal, a fost utilizat pentru lucrări similare în orașul Kossièe[119] (Slovacia). Cele mai vechi conducte ceramice, cu profil similar unora de la Suceava, le cunoaștem din cetatea Budei, din vremea domniei regelui Matia Corvin. Pentru că au fost înregistrare pe ele ștampile de meșteri, s-a putut deduce că au aparținut unor ateliere din orașul Passau (Germania)[120]. Cronicarul regelui, Antonio Bonfini, susținea că apa era condusă de la opt stadii, prin țevi din lemn și plumb, până la fântâna decorativă din curtea palatului. Au fost timpuri în care realizatorii nu numai că proveneau din arealuri delimitate, dar se și transferau pe distanțe lungi, la comenzi care puteau sosi numai de la principi capabili să suporte cheltuielile lucrărilor. Nu era nici o noutate, meșterii constructori lucrau tot pe aceleași principii, doar că, de la un moment dat, deveniseră mai numeroși decât "hidrotehnicienii" medievali.

 

Cisterna cetății. K. A. Romstorfer a descoperit-o în anul 1901, și pare a se îndoi că dăduse peste această instalație, vitală și indispensabilă pentru funcționarea normală a cetății. Faptul că a restituit-o (fig. 1, 2, 10 c)[121], în mod contradictoriu doar pentru cine nu știa a face diferența între "cisternă" și "puț adevărat", i-a încurcat pe toți urmașii săi ignoranți în noțiuni elementare de hidrologie. Dan Floareș a reluat ideea cisternei, descriind-o din nou[122] și fără să-i comenteze tocmai bizareria care a provocat rezervele intermediare de atribuire. La rândul ei, Paraschiva Victoria Batariuc și-a însușit doar punctul de vedere al cercetătorilor de la începutul deceniului șase, al precedentului secol[123]. Din păcate, nici unul dintre cercetătorii cetății se pare că nu mai văzuse vreodată o altă cisternă, de oricare tip ar fi fost ea, dar nici vreo bibliografie anume dedicată acestei instalații medievale[124].

Romstorfer a pus-o sub un titlu corect ("cisterna"), mai departe, îi spusese "basen pentru strângerea apei" și, la sfârșit, se arată prea puțin explicit legat de scopul pe care l-ar fi servit[125]. Iar, tot acolo, notează pentru cine știa diferențele, că "puț adevărat nu s-a aflat în cetate"[126]. O descrisese ca având un diametru de 4,5 m și cu o adâncime identificată de patru metri[127]. O asemenea profunzime trebuia deja să-i determine definitiv destinația și încadrarea funcțională. Socotind că ajunsese la capătul ei, și-a dat seama că nivelul la care ajunsese nu era capabil a ține apa. Mai mult ca sigur acest fapt i-a zdruncinat convingerea legată de funcționarea ei. În șantierul deceniului șase al secolului XX, pământul zis "viu" aflat pe fundul ei, avea să fie străpuns mai adânc, până la cota de 6,50 m, culegându-se materiale diferite, din care absolut niciunul n-a fost particularizat ori publicat ca fiind de acolo extras. Autorii raportului au menționat că nu atinseseră nici ei, vreun fund anume pregătit, ci s-au oprit pur și simplu pentru că nu aveau mijloace adecvate să continue procesul de golire. Și în condițiile arheologiei moderne, eliberarea cavității nu ar fi fost permisă fără cofraje de sprijin. Pe baza profilului desenat încă de Romstorfer, și ei, așa cum o facem noi, acum, puteau estima că dacă cisterna a fost în relație cu aducțiunile tubulare care soseau în cetate dinspre sud, atunci fundul ei trebuie să fi fost mai afund de 12 m.

Ca să pătrundă însă la adâncime menționată în anii '50, săpătorii au "demolat un zid sec", fără nici un fel de alte date tehnice mărturisite. Ne putem doar închipui că ar fi fost un zid oarecare, prăbușit din vecinătatea construcțiilor ori chiar părți ale pereților cisternei, care nu avea neapărată nevoie de zidire cu mortar. După cunoștințele noastre, există cel mult trei imagini fotografice și nici un singur plan ori profil detaliat publicat, în afara celui de la început de secol XX. Ultima dată, ceva din amenajarea ei a fost vizibil cu prilejul șantierului de restaurare din anul 2014[128]. Spre surpriza tuturor, indiferent de motivațiile invocate, proiectul de acțiune nu a prevăzut nici un fel de soluție pentru recuperarea cisternei, ci, pur și simplu, a decis astuparea ei completă și acoperirea cu pavaj neutru, nici măcar cu marcarea conturului ei la sol. Este consecința tuturor deficiențelor de cercetare semnalate, în care însăși prezența cisternei a stat în cumpănă.

Detaliile construcției sunt însă mai numeroase. Romstorfer descoperise un "pod… în formă de arc", pe care-l descrie cu dimensiuni. Mai adaugă că existase încă un sistem de bârne zdravene (în secțiune 0,40 x 0,40 m), care se adăugase amenajărilor inițiale. Imaginea publicată în 1953[129] (fig. 15 b) este revelatoare pentru alte amănunte. După cum arată una dintre secțiunile magistrale ale cetății (C-D) (fig. 14 b), este clar că cisterna a fost acoperită și cu o boltă, iar pentru sprijinirea ei s-a produs o intervenție ulterioară, care a dat naștere unui contrafort intern (definit "filar"), amplasat, așa cum era normal să fie, exact pe axă, în plin cintru. Doar din planul Romstorfer am putea bănui că arcul se păstrase ceva mai bine în jumătatea sa de est. Din poziția contrafortului de sprijin, s-ar putea presupune că ar mai fi fost încă unul, dispus simetric. Rostul bolții trebuie să fi fost acela de a acoperi și restrânge gura de acces a cisternei, a cărei diametru a fost mult prea generos pentru a nu fi periculos și trebuia bine protejat de căderea unor gunoaie. O altă imagine fotografică pe care o mai avem la îndemână indică faptul că a fost nu numai o zidărie masivă, dar și ridicată la cote relativ înalte (fig. 15 a) care, din păcate, nu au fost raportate nici la vreun nivel de călcare, nici la vreo fundație de clădire din vecinătate.

În 1960, instalația este deja redusă, total inexplicabil, la calitatea de "groapă de var"[130]. Aceasta se făcea în deplina cunoaștere a faptului că instalațiile pentru materiale de construcție (liante) ale șantierelor se găseau în afara incintei II, la limita terasei. Construcția era într-atât de îngrijită și amplă (diametrul 4,5 m, la o adâncime de peste șase) încât excludea orice comparație cu vreo altă groapă de var. În întregul Ev Mediu, gropile nu se "construiau", ci se săpau/amenajau doar în pământ și, în nici un caz în mijlocul locurilor care urmau a fi ocupate mai apoi de construcții rezidențiale ci, totdeauna, în afara și apropierea lor. Suplimentar, ar fi fost nevoie de transportul apei și scoaterea mortarului de la o adâncime cu totul inconfortabilă, care nu a fost niciodată practicată astfel.

Impresia de "groapă" a rezultat din rezultatul descoperirii miezului de zidărie al fostului ghizd, al fostei cisterne, care era în blocaj. Inițial, acela fusese dotat cu blocuri de parament, poate chiar și ele frumos ecarisate, la fel ca o mare cantitate din pietrele cetății aflate în paramente. Cotele de adâncime (fig. 14) demonstrează că fundul vechii cisterne putea coborî facil până la acela la care fuseseră înregistrate bucățile de conducte din sud, de așa manieră încât ele să o poată deservi cu apă de izvor.

Dubiile lui Romstorfer rezultaseră probabil și din felul în care se puteau clasa sursele de apă ale unor fortificații: fântâni, când atingeau surse subterane, cisterne, dacă depozitau apa condusă din altă parte[131]. În lipsa atingerii fundului am putea, deocamdată, denumi instalația din Suceava drept "cisternă". O putem spune cu toată răspunderea, cisterna cetății Suceava a aparținut categoriei denumite a fi "tanc de apă". Este similară cu numeroase altele, din interiorul altor cetăți. Din punct de vedere al dimensiunilor, cisterna Sucevei se apropie maximal de cele ale cetăților Neamț, Deva și Brașov-Șprenghi.  

În privința detaliilor de amenajare, în opinia noastră, ceea ce Mariana Șlapac socotește a fi o "tainiță subterană oarbă"[132], din Orheiul Vechi, nu este decât o superbă cisternă care și-a păstrat întregul parament ecarisat și mare parte din bolți (fig. 16 c), din preajma gurii de lucru. Bolți de cisternă au fost prezente în cetățile de la Brașov-Șprenghi (jud. Brașov), Deva – sixpartită (jud. Hunedoara), Podul Dâmboviței (jud. Argeș)[133]. La Deva, dispunem de o secțiune a bolții desenată în secolul al XVIII-lea (fig. 16 a), la Brașov ea a dispărut împreună cu întreaga cetate, iar la Dâmbovița s-a colmatat ori distrus. O altă cisternă, a cetății Visegrád (Ungaria) (fig. 16 b) dispunea și ea de orificiul care străpungea bolta[134]. Tipul face parte dintr-o serie largă, prezentă în cetățile Europei și relevată de multă vreme[135]. În fine, nu putem pierde din vedere nici informația care descrie Fântâna Domnească de la Suceava ca acoperită tot cu o boltă[136]. Ori, este clar că nici o fântână simplă nu se poate acoperi cu vreo boltă, ci numai locul din care provenea – era extrasă, apa ei.

Cisterna Sucevei se prezintă într-o mărime atât de impresionantă încât ne poartă cu gândul către o lucrare apropiată Renașterii, decât perioadei gotice. Însă, chiar și așa, ea trebuie să fi avut mai multe amenajări repetate care au urmat după săparea ei imediat după terminarea primei cetăți a Sucevei și instalarea curții domnești în ea. De aceea, suntem gata să susținem că prima cisternă a cetății nu a arătat astfel și moștenim informațiile de la o refacere serioasă, care se înscrie în intervalul secolelor XV-XVI.

Nimeni nu trebuie să-și imagineze că partea vizibilă a cisternei se limita doar la ghizd ori o gură dotată cu un chepeng, la vreo cumpănă sau simplă roată din lemn. Masivitatea zidurilor descoperite presupune un ghizd suprateran, de circa un metru înălțime, apoi, într-un grad neștiut, combinat cu feronerie sau bronzuri, aranjate pentru ușurarea scoaterii apei. Avem indicii sigure că Cetatea de Scaun a dispus și de mecanisme[137] care puteau fi utilizate și la scripeții porților ridicătoare sau în alte părți, aparent neașteptate.

Și pentru asemenea detalii, dispunem de amenajări aproximativ analoage, pe care trebuie să le privim ca repere. Un fragment de ghid ceva mai simplu profilat, a fost extras și din cetatea Oradea[138]. Pentru o structură monumentală, o să invocăm aici fântâna pieței publice a Nürembergului (Germania). Sofisticată fusese și decorarea de suprafață a fântânii din piața centrală a Brașovului, cu menționări din anii 1520-1521[139]. Comandată în anul 1538, de către primarul Mathias Armbruster, fântâna din Piața Mare a Sibiului, era o podoabă din bronz și piatră a urbei, nu a persoanei finanțatoare. Și o simplă inscripție de construcție, ca aceea de pe fântâna dominicanilor din Bistrița (1487)[140], ar fi fost potrivită într-o astfel de amenajare arhitectonică, îndeobște socotită atât de "minoră" încât nici nu încape în vreo istorie a arhitecturii din România.

Am pomenit deja de urmele de la o cruce de canale existente pe diagonalele curții cetății și de posibilul lor rost în adunarea apelor în cisternă. Clădirile perimetrale dispuneau de scocuri din lemn care erau mereu dirijate către depozitele de apă ori, după caz, în exteriorul zonei locuite. Sunt argumente care pledează pentru clasarea instalației în categoria depozitelor de apă adusă, prin conducte și scocuri de suprafață și nu una de acces la vreun nivel de apă freatică. Din păcate, felul în care a fost săpată nu ne îngăduie să apreciem dacă interiorul a avut ori nu pereți dubli, amenajați ca pentru o cisternă de filtrare ori una simplă.

Ar mai fi de stabilit faptul că apa din cisternă era, cel mai des, socotită drept menajeră și o bună prevedere pentru orice tip de incendiu, cu cauze umane sau atmosferice. Dar pericolul era unul de o iminență incalculabilă, în condițiile în care cetatea dispunea de turnuri înalte, acoperite cu șindrile sau dranițe, fără nici cel mai mic sistem pe protecție împotriva fulgerelor. Pentru băut se folosea totuși apa proaspătă, atunci când vinul era evitat dintr-un motiv medical, și nu pentru că ar fi lipsit.

 

Scăldătoarea (baia) domnească din cetate. Înainte de ultima restaurare, vizitatorul cetății întâmpina o tăbliță care indica locul băii din cetatea Sucevei. Mai mult decât atât, i s-a spus chiar mai precis "baia de aburi", fără ca vreunul dintre istorici ori ghizi să poată explica care ar fi motivația acestei denumiri atât de precise. Ori, poate tocmai pentru că nu se avusese vreo idee despre aducțiunile de apă, iar cultura băii cu aburi era bine instalată chiar și în satele Rusiei, "țara prietenă, mama tuturor patriilor comuniste", de unde curgeau și inspirațiile istoriografice. Era prima cameră din șirul aliniat la curtina de sud a castelului. Singurul care a scris despre baie a fost însă tot Romstorfer (camera 47) (fig. 17 a). Planimetric, nu avea nimic ieșit în comun, iar o comparație simplă ne indică faptul că ar fi fost la fel de mare cât nava/naosul paraclisului, și mai mare decât cadrul porții principale sau zisa "închisoare". Ar fi fost deja îndeajuns pentru a stabili că ceva nu era în ordine. De astă dată, a săvârșit însă, cum vom vedea, o eroare de identificare. Soluția a fost preluată fără rabat de către istoriografia repetitivă a cetății[141]. Dacă locul la care ne referim acum ar fi de motivat mai serios, atunci trebuie să ne imaginăm mai multe detalii despre care nu s-a scris niciodată nimic. Încăperea utilă, identificată astfel, nu se putea situa cu intrarea la nivelul gârliciului beciurilor, nici nu putea comunica doar dinspre curte, fără să aibă relație măcar cu unul din apartamentele domnești. Nici măcar utilizatorii de astăzi nu-și pot imagina o asemenea intrare-ieșire în baie, dinspre o curte deschisă.

Ceilalți autori-monografi ai Cetății de Scaun au evitat sistematic subiectul, fie că nu aveam cu ce să-l susțină ori să-l contrazică, fie, pur și simplu, pentru că și-au închipuit că ar fi prea mult de imaginat așa-ceva, în Evul Mediu moldav, în condițiile în care despre "feredaie" domnești se scrie rar, în secolele XVI-XVII. Nici după descoperirea băilor tătărești de la Orheiul Vechi, subiectul nu a fost împins din nou către lumină. Și totuși, acelea datau deja din prima jumătate a secolului al XIV-lea, probabil că nu fuseseră singurele din vecinătatea Mării Negre și, la fel de probabil, nu fuseseră lăsate uitării de către noua și tânăra putere politică care se substituise celor apuse.

În scrierile sale, însă răzlețit, austriacul a publicat o piatră ciudată, care era de forma unei lespezi dreptunghiulare, perforate deplin într-o jumătate a sa și cu sectorul unei alte găuri identice, în latura scurtă și opusă. Mai apoi știm că aceeași piatră a fost instalată, alături de altele, în forma de lapidar concepută în cetate și fotografiată mai apoi, într-un conglomerat demonstrativ (fig. 18 a-b)[142].

O asemenea piatră nu este singura din Moldova, pentru că pe surata ei o regăsim și o vedem fără opreliște refolosită într-o reparație, pe un perete al ruinei bisericii catolice din Baia (jud. Suceava)[143] (fig. 18 c). Analogiile acestor tipuri de lespezi cu orificii se găsesc și în Transilvania, la Frumușeni (jud. Arad) (fig. 18 d)[144], în fosta mănăstire benedictină, la cea cisterciană de la Cârța (jud. Sibiu) (fig. 18 e)[145], iar în Bihor, la Oradea (fig. 18 f), în fosta mănăstire a franciscanilor conventuali[146]. Toate aparțin, împreună, unor băi/camere încălzite, cu sisteme medievale de hipocaust, prin circulația de aer cald sub pavimente. Deja prin trei alte exemplare, din Ungaria[147], Polonia[148] și Letonia[149], am putea accepta repede și fără nici un fel de rezerve, nu numai identitatea precisă a pietrei sucevene, cât mai ales gradul de răspândire a soluției medievale, inclusiv în ambianța cetăților[150].

La rândul lor, soluțiile de susținere a podelei duble, pe arce ori piloni scurți de zidărie, fără lespezi de podele perforate recuperate, sunt regăsite arheologic la Vințu de Jos (jud. Alba) (mănăstirea dominicană)[151] și la Târgu Mureș (jud. Mureș) (mănăstirea franciscană)[152]. Trecând însă dincolo de România, literatura lor este covârșitoare, relevantă și suficientă pentru a susține că nici pentru Moldova nu ar fi fost de negăsit.

Informație comună, se știe că mijloacele obișnuite de încălzire ale cetății Suceava se bazau copios pe sobele cu cahle. Cu atât mai mult, destinația particulară și complet diferită a lespezii perforate iese mai abitir în evidență.

Piatra este însă o componentă izolată, despre care nimeni nu bănuia de unde putea proveni cu precizie. Credibilitatea lui Romstorfer ar fi fost pusă peren în balans față de lipsa de elemente noi și de cunoștințe de arheologie medievală a generației de arheologi de la mijloc de secol XX, dacă nu tot Romstorfer, ne-ar fi transmis și alte detalii prețioase, care răstoarnă discuția într-o formă incredibil de detaliată. Trebuie să revenim la planul său și la o nouă lectură a descoperirilor sale. Vom porni întâi de la planul său general (fig. 1, 2, 17), orientându-ne după elementele cele mai sigure, care sunt tot marcajele pentru conducte. În dreptul turnului de colț din sud-est, am discutat deja un traseu punctat de câteva descoperiri, marcate cu literele i și j. Mai departe, chiar în structura zidăriilor, austriacul și oamenii lui au descoperit însă continuarea acestui traseu, care tăia colțul sălii palatului, evoluând către cele două încăperi marcate cu sigla 33. Separat, fără să reușească vreo relaționare ori explicație de destinație, se ocupa în detaliu de aceleași spațiu, esențial bipartit, dându-i dimensiunile (camera mai mare 3,15 x 3,20 m, cea mică 2,83 x 2,70 m, grosimea zidurilor 0,74 m, elevațiile conservate circa 0,65 m). Totul în aceste spații era straniu: există un capăt de țeavă (0,12 m), existau mai multe nișe mici, pe care le-a interpretat corect drept cuiburi de foste bârne, dar a fost surprins succesiv că sunt atât de jos plasate față de nivelul de călcare și fără relație dintr-un perete în celălalt, apoi și pentru că găsise un alt orificiu către care pare a se înclina cel puțin podeaua uneia dintre încăperi, că în exterior i-a apărut o cavitate căreia nu a îndrăznit a-i spune cuptor; în sfârșit, o parte din pereții rămași i se păruseră a fi "o întocmire pentru încălzit sau topitoare"[153]. Deși a publicat și un mic desen cu vizibilitate aproximativ axonometrică (fig. 17 b), din el nu se mai poate pricepe mare lucru, cu excepția formei "ferestrei" de evacuare, închisă cu arc semicircular.

Spre norocul nostru, dispunem de o fotografie a locului, dinaintea restaurărilor incisive la care cetate este supusă în prezent (2013-2014). Ea ne indică faptul că acolo s-a operat o inserție constructivă, pe un zid din piatră preexistent, și care a acoperit chiar o fereastră aflată pe blocul de zidărie dinspre nord (fig. 19 a). În partea opusă, zidul se prezenta deja transformat de către o restaurare precedentă, dar lăsa vizibilă o tainică nișă de dimensiuni medii, pornită parcă de la nivelul unor podele, iar spre dreapta, mai sus, lăcașul dreptunghiular al unei foste bârne zdravene (fig. 19 b). Adaosul s-a făcut cu cărămidă și a s-a acoperit printr-o boltă cilindrică pe axa nord-sud, în succesiunea celor două odăi. Cert este doar faptul că astăzi, zidăria "restaurată" fără nici un fel de scrupul de analiză, păstrează o "elegantă" cocoașă de-a lungul peretelui păstrat înspre castel, care nu este altceva decât ceea ce a mai rămas din fostă boltă semicirculară care acoperise ambele încăperi. Pornirea de boltă poate îngădui încă speranța că sub nivelul actual de călcare s-ar putea regăsi încă parte din elementele semnalate de către austriac, dacă nu și altele suplimentare.

Spațiul băii a devenit "monetăria" lui vodă Dabija (1661-1665), numai pentru că din interiorul ei au fost recuperate o cantitate de falsuri imitând monede suedeze ("șalău" din "Schilling")[154]. Fenomenul, curent acolo unde principalul locatar se schimbă ori își redefinește prioritățile, poartă numele de "degradare de funcție" și ar trebui avut mereu în vedere la clădirile care au trăit timp de secole. Construcțiile existau acolo dinaintea deciziei domnești de secol XVII de a le transforma în niște locuri de banditism economic. Chiar dacă am accepta deplin o identitate exclusivă de monetărie, nu este nici o incompatibilitate în a socoti că înainte cu mai bine de un veac de la producția de falsuri, acolo funcționase cu totul altceva. Să mai admitem încă un lucru: este deplin incompatibil a ștanța monede, în zgomot de ciocane și matrițe, izbite pe nicovale, în chiar locul unde, la câțiva metri distanță, se afla iatacul domnului. Lucrurile sunt foarte simple: când a existat domnitorul domnesc, nu funcționa monetăria, și invers.

De acum, revenind asupra mărturiilor și subsumându-le, am putea aprecia că cele două încăperi serviseră baia domnească. Cum scrisesem, piatra din cetate nu ne trimitea automat către o baie, ci către un sistem alternativ de încălzire, moștenit din Antichitate. În Evul Mediu, a coexistat împreună cu șemineele și sobele din cahle. Ea a fost o lespede de paviment, special destinată manevrării aerului încălzit ori, după caz, pentru producerea efectului de saună. Cavitatea e nu fusese altceva decât cuptorul de încălzire al aerului care pătrundea pe sub podeaua dublă a celor două încăperi, podea pe schelet din bârne sprijinite în pereți, pe piloni scurți, la nivel orizontal, și acoperită, poate doar parțial, cu lespezi cu perforații duble. Rostul ultimelor era acela de a fi închise cât timp era făcut focul și exista fum, și de a fi deschise doar atunci când jarul cuptorului ar fi încălzit doar aerul curat. La rândul ei, apa pătrundea oblic, dinspre sud-vest, iar surplusul și apa folosită era evacuat grație podelei oblice, prin orificiul d, al încăperii mai mici. Poziționarea scundă a lăcașurilor de bârne i se păruse anormală lui Romstorfer pentru că, pe vremea lui, instalațiile medievale de băi, abia dacă erau studiate.

Probabil s-a remarcat, fără ca nimeni să facă un caz din aceasta, că cele două încăperi nu dispuneau de vreo ușă aflată la nivelul solului, dinspre construcțiile perimetrale. Și totuși, ele erau acolo. Aranjamentul c nu este altceva decât cea dintâi treaptă, a unui acces în spirală, care venea dinspre etaj, prin intermediul unui turnuleț de felul în care cetatea Sucevei mai avea (în încăperea 42, de exemplu). Ar mai fi de adăugat că o asemenea construcție, aflată la vârful tehnologiilor medievale ale timpului, se putea dota și că robinete speciale pentru apă, turnate în bronz, și importate[155]. Nu ar fi nici un fel de surpriză, pentru că alte bronzuri central-europene (capete de sfeșnic), au fost deja semnalate la Suceava[156].

Pe baza tuturor analogiilor, lespedea de la Suceava pare să fi deservit chiar o baie ancestrală, legată de vremurile anterioare domniei lui Ștefan cel Mare. Folosirea cărămizii în relicva de boltă demonstrează însă că avem de-a face cu o anexă care nu s-a ridicat împreună cu prima fază a cetății, ci ulterior ei.

Precum se cunoaște, o altă baie de cetate, a Neamțului, a intrat și ea în derizoriu, considerându-se aproape revoluționară pentru timpurile medievale[157], numai pentru că astăzi nu ne putem imagina cum ar fi putut ea funcționa. Explicarea ei va rămâne cu atât mai dificilă cu cât, spre deosebire de Suceava, acolo nu s-au menționat nici un fel de conducte de aducțiune. Dar baia folosind recipiente a fost alternativa mult mai frecventă decât cealaltă, dispunând de țevi. Despre baia din Cetatea Albă, știm de asemenea că existase[158], dar cronologiile ei sunt greu de implicat pentru restul cetăților Moldovei.

Băi asemănătoare, însă niciodată perfect identice, se pot invoca din alte cetăți de pe toată harta Europei medievale. Știm destul de multe lucruri despre baia (stuba) de la cetatea regală de la Visegrád (Ungaria)[159]. A funcționat timp de două secole (mijlocul secolului al XIV-lea – sfârșitul secolului al XV-lea) și a suferit două refaceri majore. În ea s-au descoperit aducțiuni de metal, sprijinite pe jgheaburi din piatră, încălzire prin podele, baze de sobe și bazine de îmbăiere.

Cât privește istoria băilor de pe teritoriul României de astăzi, ea se poate susține întâi de toate în baza unor informații documentare succesive. Se întâmplă ca cea mai veche, de la Rodna (jud. Bistrița-Năsăud), menționată în anii 1296-1313[160], să fie legată tot de o cetate, aflată la o mică distanță de Moldova. La sfârșitul secolului al XV-lea, pe lângă mănăstiri, la ale căror dotări de conducte am făcut deja trimitere, majoritatea orașelor Transilvaniei erau pline de băi, uneori duble. Plățile pentru funcționarea băilor pentru săraci la Sibiu (1487)[161] și la Cluj (jud. Cluj), pe la 1531[162], extrage concluzia că bogații nu le frecventau pe cele comune, având obișnuința folosirii lor pe calea propriilor lor resurse (baia de familie, de-acasă). Și băile particulare sunt însă menționate documentar: în Orăștie (jud. Hunedoara) deja la 1334 exista o domus balnearia[163]; o casă deținută odinioară de către diacul Toma, în orașul Turda (jud. Cluj), fusese transformată în baie privată (domo balnearia), la 1569[164]. Conform unui privilegiu de breaslă emis la 13 februarie 1550 de către regina Isabella Szapolya, bărbierii (barbitonsoris) s-au despărțit de băieși (balneatoris)[165], dovedindu-ne de fapt numărul lor îndeajuns pentru a forma o asociație profesională distinctă. Transpar și informații despre vane (caldaria)[166]. Medicul sas ardelean Paul Kyr, scria explicit despre tipuri diferite de băi și de rostul lor curativ ori doar pentru menținerea stării de confort cotidian[167]. Într-un act din 19 mai 1564, Alexandru Lăpușneanu cerea bistrițenilor meșteri pentru a-și amenaja o baie[168]. Informații prețioase ne sunt transmise și despre baia de la Târgoviște. Deși, nici ea cercetată arheologic, se știe că a fost multi-compartimentată, avusese cuptor, "rețea de canale boltite, din zidărie", "în pereți se află canale verticale circulare, din olane" și a fost atașată casei zise a lui Petru Cercel[169]. Tot din secolul al XVI-lea a început însă și decăderea băilor, acuzate în Europa că ar fi responsabile de răspândirea bolilor venerice aduse din America.

Pentru noi nu mai poate fi nici un dubiu legat de concluzia că istoriografia moldoveană contemporană poate fi mândră în a se fi redescoperit locul unde a făcut baie, la vremea în care era doar domnitor, și Ștefan cel Mare.

 

Cuhnia cetății. Toată lumea științifică o acceptă în principiu, însă tot ea nu poate scrie ori spune chiar nimic, ori nimic precis, la adresa ei. Ba mai mult, nici nu a îndrăznit cineva să presupună dacă în cetate a fost doar una ori mai multe. Câte vor fi fost, este la fel de elementar a ne imagina că orice bucătărie a fost și este o mare consumatoare de apă, pentru prepararea hranei, pentru spălarea alimentelor și a veselei de gătire și servire.

Dacă am discutat direcțiile de orientare ale conductelor de aducțiune ale apei dinspre platoul de sud, am atras deja atenția asupra unei direcții divergente de aceea care deservise baia, respectiv către vest.

         În legătură cu posibila ei amplasare, este inevitabil să ne referim la câteva principii de funcționalitate ale corpurilor castelului[170]. Cetatea fiind un centru rezidențial laic, cu pronunțată valență militară, ierarhia componentelor sale nu poate începe în nici un caz cu paraclisul și continua cu criptele[171]. Ele nu au dominat niciodată vreo cetate și nici în Moldova nu va fi fost altfel.

         Nici una dintre fațadele acestor corpurilor de locuit, care au fost numite mereu palate (domnești), nu se orienta către nord. Fără excepții, într-un ansamblu arhitectonic de calibru, construit de către oameni experimentați, clădirile destinate locuirii au fost orientate în așa fel încât să primească maximul de soare/căldură posibil. La Cetatea de Scaun identitatea aripii gospodărești este dată nu numai de orientarea unui vechi traseu de transmitere a apei, ci și de prezența acolo a unui gârlici și a celor mai ample pivnițe din întregul complex. În această situație, ca un preambul, două corective majore trebuie operate în stabilirea istoriei cetății. Primul ține de negarea principială a existenței vreunei porți pe sud, în etapa de început[172], a doua ține de judecarea întregii aripi de vest drept una "de serviciu". În toate spațiile cetății au existat compartimentări a căror funcție se putea modifica tocmai pentru că erau, din punct de vedere arhitectonic, neutre și lăsate la bunul plac al vreunui gospodar de moment (ex. visteria, cancelaria, spătăria, "locuințe" separate de "încăperi pentru corpul de gardă", "magazii" și "depozite", la fel de separate). În plus, dacă există palat, săli de mese, depozite, latrine etc. este atât de elementar să-ți imaginezi că nu se putea să nu existe vreo bucătărie, încât ne întrebăm dacă robia pozitivistă a lipsei de atestare scrisă are vreun rost în a fi luată drept singular principiu de analiză istorică. Bucătăriile tocmai că nu făceau parte din aceleași locuri depersonalizate constructiv, "mișcarea" lor prin cetate, de la o epocă la alta, fiind greu de realizat fără reamenajări serioase.

În castelul Sucevei, atenția noastră se îndreptă către locul pe care Romstorfer îl marcase cu cifra 54. Este un spațiu suficient de ferit, dar în același timp apropiat de principale porți carosabile ale castelului. Astăzi îi lipsește întreaga elevație, așa că fostul ei aspect și dotările sale nu pot fi discutate decât tot pe baza unor analogii. Poziționarea din afara palatului a fost preluată de către reședințele (curțile) boierești, unde în nici un corp major de zidărie nu s-a identificat ca atare. Poziționarea excentrică avea rosturile ei: mirosurile exagerate și pericolul de incendiu erau printre ele.

Principala ei dotare arhitectonică putea să fie hornul de deasupra unor vetre deschise. O asemenea construcție a existat în cetatea Șoimoș (jud. Arad), până după sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost relevată amănunțit[173], după care s-a prăbușit, astăzi păstrându-se doar pereții verticali. Dispunerea sa planimetrică putea beneficia de cel mult două încăperi.

Vetrele deschise, la nivelul solului, folosind pirostrii de fript, ori la nivelul brâului, se puteau dubla și prin unul-două cuptoare de copt[174]. În aceste spații se făcea, nu așa cum s-ar crede, cantități uriașe de mâncări la cazan, ci o diversitate de mâncări, în cantități îngăduite de tipurile de vase pe care arheologii le-au regăsit în fragmente, dar nu au îndrăznit să le și asocieze cu modalitatea de producere a hranei.

Ar mai fi de menționat că o altă bucătărie se menționează și în cetatea Hotinului[175].     

 

Probleme de cronologie. Ceea ce s-a discutat are deja beneficiul faptului că trădează existența unor componente diferite. În mod teoretic și practic, ele nu puteau apare simultan. Pe de altă parte, dintre cele mai simple modalități de raportare ar fi fost acelea legate de clădiri conexate la rețea. Datările furnizate de către descoperitori joacă de o asemenea manieră încât rezultă că nu sunt procurate din elemente stratigrafice concludente. Toate rețelele au fost puse pe seama secolului al XV-lea[176]. Despre cele din lemn s-a spus că ar fi mai vechi, acoperite fiind de elemente databile în a doua jumătate a secolului al XV-lea[177]. S-a afirmat că "nu avem nici un dubiu în a considera că apariția primei astfel de conducte pentru aducțiunea apei în Suceava poate fi pusă chiar pe seama celei de-a doua jumătăți a secolului al XV-lea"[178]. Aceeași lucrare scrisă, când se interesează de aducțiunile de apă, se referă la ele în dreptul târgului și la nivel de secol XVI[179]. În fine, olanele de conducte sunt marcate ca semnalând prosperitatea orașului și în secolul al XVII-lea[180].

Datarea pentru primele secole de funcționare este acceptabilă nu pentru că ar merita un credit incontestabil, prin felul în care a fost furnizată istoriografiei, ci pentru că ar fi fost normal ca cetatea să fi avut prioritate ori, între cele locații topografice, să fi fost o relație de contemporaneitate constructivă între cetate și apa ei. Cum s-a văzut deja, tipul de conducte în formă de cornete conice, fără cepuri, par să fi fost prezente doar în cetate. În plus, ele străbat zidării majore, ceea ce le aduce măcar bănuiala că ar fi fost montate odată cu aceleași construcții/faze constructive. Pe cale de consecință, noi credem că este deplin posibil ca primele amenajări de aducțiune de la Suceava să parvină dinainte de domnia lui Ștefan cel Mare.

Cum enunțasem puțin înainte, există un context care furnizează cronologie. Să ne reamintim că unul dintre traseele de aducțiuni de pe "Câmpul Șanțurilor" se îndreaptă direct către așa-numita "Casă a domniei", în așa fel încât nu se poate ocoli concluzia că a și deservit-o. În acest mod, cel puțin tronsonul acela își supune cronologia datelor de funcționare ale "Casei". Or, aceea este intervalul anilor 1480-1497[181]. Pentru că nu există dovezi pentru reluarea locuirii pe același amplasament de casă după asediul polon, se poate trage încă o concluzie foarte importantă, anume aceea potrivit căreia sectorizarea aducțiunilor înlesnise adăugarea ori eliminarea lor în funcție de evoluțiile care au determinat modificarea mobilării terenului.

Între finalul secolului al XIV-lea și mijlocul secolului ai XV-lea, adică din primele sale timpuri de existență, este imposibil ca cetatea să nu fi fost deservită măcar de o cisternă. Alimentarea ei s-a făcut, ca peste tot în orice altă cetate medievală[182], prin direcționări de scocuri din lemn pentru apa pluvială. Urmele din curtea interioară demonstrează că întretăierea diagonalelor a fost operată o singură dată, iar dacă au fost vreodată refăcute, s-au utilizat tot numai traseele originale, schimbându-se doar tubulaturile din lemn. Cum, cel puțin arheologii nu au ajuns vreodată la structurile geologice cele mai adânci ale cisternei, nu vom ști probabil mult timp de acum încolo, dacă s-a ajuns măcar la posibilitatea de a se atinge vreun strat purtător și de apă freatică.

Dată fiind prezența izvoarelor din "Câmpul Șanțurilor", se poate, tot ipotetic, admite că măcar o parte dintre aducțiuni să fi fost încercate prin soluții mai timpurii. Din păcate, traversările de ziduri din colțul de sud-est al castelului nu au dobândit observații mai fine, de natură să ne explice dacă ele au fost cruțate de la început, în faza construită de către Petru I, ori s-au realizat ulterior, mult mai trudnic, prin perforarea ori refacerea unor puncte care impuneau asemenea soluții.

Realitatea potrivit căreia toată apa era consumată sau pierdută până la șanțurile cetății a fost demonstrată[183].

Nici o renunțare radicală la serviciile aceleiași rețele, odată cu lărgirea șanțurilor și refacerea curtinei exterioare a cetății, nu este de admis. Aprovizionarea cu apă era o problemă de racordat la oricare refacere radicală a arhitecturii. Despre un asemenea eveniment s-a scris repetat că s-ar fi petrecut în vremurile lui Ștefan cel Mare. El/ele ne obligă să regândim întreaga hidrotehnică în funcție de necesitățile nou apărute. Este clar că aducțiunile de "apă bună" nu puteau trece decât sub limita adâncimii șanțurilor terminate. Chiar dacă ceva ar fi existat anterior lui Ștefan, în mod sigur, lucrul a fost obligatoriu refăcut în vremea sa.

Iarăși, din păcate, nu se poate nici cronologiza refacerea radicală a cisternei și transformarea sa într-un mare "depozit" de apă. Nici măcar nu avem siguranța că urmele ei aparțin numai secolului al XVI-lea, aceasta pentru că, așa cum s-a observat, acolo există două generații separate de ziduri care se găseau la interiorul ei.

Unitar s-a rezolvat și dotarea cu scocuri/jgheaburi din piatră a castelului. Având în vedere analogiile de care dispunem, datarea acestora s-ar putea discuta pentru finele secolului al XV-lea și în secolul al XVI-lea. Înainte de a fi abandonat, este imposibil să nu ne imaginăm că asupra rețelei s-a acționat în permanență, nu datorită crizelor militare, cât mai mult colmatărilor care se produceau obișnuit, chiar de mai multe ori într-un singur an, la fiecare torent meteorologic.

Sistemul de aducțiune a apei pare să fi fost afectat deja la 1600, când polonii lui Zamoyski au reușit să creeze tocmai starea de criză (lipsa apei) care a provocat predarea cetății[184]. Este de luat în calcul ca imposibilitatea refacerii stricăciunilor de la conducte, modificarea debitelor izvoarelor, să fi contribuit și ele la renunțarea la întregul ansamblu, indiferent de presiunea exterioară exercitată de către turci.

În tot ceea ce se va mai adăuga nou la capitolul aici tratat nu trebuie uitat faptul că, de la un moment cronologic neștiut, meșterii otomani au practicat și ei copios sistemele de aducțiune prin conducte. Este suficient a se vedea, de pildă, sistemul generos de cișmele decorate sau inscripționate (havuzuri), care au umplut Istanbulul. Progresul lor către teritoriile noastre este un alt capitol lăsat nestudiat[185]. Urmele acestora au fost înregistrate până în secolul al XVIII-lea, la Isaccea (jud. Tulcea) ori la Timișoara (jud. Timiș).

 

Câteva concluzii. Cetatea Sucevei a dispus de un sistem de aprovizionare cu apă remarcabilă. Să susținem chiar aprecierea că a fost vorba despre un mecanism amplu și costisitor. Din punct de vedere tehnic, a fost o lucrare comparabilă cu cele mai performante amenajări ale timpurilor, realizată de meșteri experimentați, aduși din afara Moldovei. Asemenea aducțiuni și distribuții au fost conservate din Antichitate, în complexe monastice, apoi nou experimentate mai ales în minerit, iar de acolo au ajuns și în folosința elitelor. Este aproape cert că în spatele lucrărilor vor fi stat meșteri germani. Scrisoarea lui Alexandru Lăpușneanu, din anul 1560, chiar dacă nu se referă la vreo construcție anume, dezvăluie măcar locul de unde erau chemați meșterii.

Ar fi cu totul naiv să ne imaginăm că o asemenea lucrare de aducere și răspândire a apei fusese lăsată la discreția oricărui neprieten care s-ar fi apropiat de întregul complex al Cetății de Scaun imaginată doar la dimensiunile cu care ea se identifică astăzi. Era și o problemă de pază, dar și de păstrarea secretului. Se cunosc cazuri destule în care cetățile au cedat tocmai pentru că le-au fost trădate ori întrerupte aprovizionările cu apă. Ne aflăm în fața unor evidențe arheologice frapante, care nu au nici un fel de acoperire în izvoarele scrise. Însă, orice istoric militar ar remarca deîndată imposibilitatea de a desprinde vreodată asediile ori cucerirea cetății de problemele ei generale de aprovizionare, în care apa a jucat un rol de prim ordin.

Și prin extinderea rețelelor de suprafața sa, "Câmpul Șanțurilor"[186] ori "platoul" din fața "cetății", cu suprafața sa de zece hectare[187], ne apare ca o componentă organică[188] a Cetății de Scaun, de fapt aflată la interiorul unor fortificații care au fost nesigur discutate ca aparținându-i cu-adevărat (fig. 20). Exegeza moldoveană abundă în a folosi identități ciudate, cu nume de-mprumut ("fort", "oraș", "Câmpul Șanțurilor" etc.) însă evită sistematic discuții legate de structurile urbane și militare organice, puse în analogie cu alte realități medievale din afara principatului moldovean. Nici termenul de "fort", "câmp", nici de cel de "platou" nu pot fi socotite realități medievale, ci doar paliative ale debusoladei de interpretare a vechiului rost al terenului în discuție. Este elementar a se face câteva comparații cu alte cetăți ale Moldovei chiar, pentru a se strecura măcar îndoiala că am avea dreptate. Cetatea de Scaun este una singură, constituită din două părți esențiale: castelul și foburgul său, ambele fortificate și – precum s-a arătat, egal[189] aprovizionate cu apă. Optica istoriografică dominantă de până acum s-a îndreptat însă nejustificat doar către castelul cetății.

Realizările de la cetate au fost, nu doar puse pe rol, ci au trebuit să funcționeze destulă vreme. Extinderea lor la Curte este cea mai bună dovadă că s-au bucurat de o apreciere rezultată din obținerea performanței în manevrarea dirijată a apei. Ceea ce s-a arătat aici reunit nu semnifică doar o lucrare simplă, de import, ci una de competentă și îndelungată întreținere. Domnia a avut între slujitorii ei un grup de meseriași care trebuiau a-și face treaba dacă nu permanent, măcar periodic.

Cisterna, baia și latrinele cetății nu sunt elemente excepționale, ci obișnuite în majoritatea rezidențelor reprezentativitate ale elitelor politice conducătoare ale vremurilor. S-ar putea chiar întrevedea ambiția normală a puterii moldave de a se alinia la niște standarde vizibile în primul rând la curțile regale vecine. S-au făcut deja remarcate apropierile de castelul din Hunedoara[190], acum elemente noi scot în evidență apropieri de cetatea Devei și performanțe din orașele săsești. Precum s-a observat, ele sunt aici doar recuperate istoriografic, și nu acum scoase la lumină. Era doar nevoie în a le evidenția drept utilități elementare, pentru un standard aristocratic care să nu continue a ține cetatea de la Suceava pe un loc ciudat de stingher și primitiv, în care ele nu ar fi existat deloc. Domnia a preluat idei, tehnologii și meșteri, oferind, în același timp, modele pentru boieri ori marile mănăstiri ale statului. Tot ceea ce a existat în cetate nu reflectă emanația unei societăți rural-boierești-țărănești, ci tocmai contrarul ei.

Cel puțin până la mijlocul secolului al XVI-lea, ar trebui să convenim că tot ceea ce reprezintă cultură materială de performanță în Moldova ar fi fost imposibil să nu fi existat tocmai la Suceava. În acest fel, toate descoperirile excepționale din teritoriu ar trebui să ne întoarcă privirile către Cetatea de Scaun, cu observațiile că dacă nu sunt încă recunoscute ori semnalate, ele trebuiau să fi existat în primul rând acolo.

Deocamdată cel puțin, amenajările de apă, deși dovedite ici-colo, în diferite părți ale Moldovei ori Țării Românești, au fost neglijate și ca subiecte posibile în sintezele dedicate arhitecturii reședințelor boierești[191].

 

Adrian Andrei Rusu

 

 

Lista ilustrațiilor

 

Fig. 1. Planul castelului Cetății de Scaun (după K. A. Romstorfer), cu marcarea punctelor de interes: linii - trasee de conducte ori jgheaburi; steluțe - descoperiri de elemente legate de amenajări cu apă; cerc - interferențe de trasee.

Fig. 2. Tronsoanele de aducțiune din partea de sud (după K. A. Romstorfer).

Fig. 3. Jgheaburi cioplite în piatră, lângă piloanele podului de acces (după SCIV, 1954, p. 275).

Fig. 4. Capete de jgheaburi din piatră: a. de la latrina recuperată de K. A. Romstorfer; b. cap de jgheab de lângă piloanele podului (detaliu).

Fig. 5. Tuburi din lemn: a. ilustrarea confecționării lor după Georgius Agricola (De re metalica, 1556); b. conductă din lemn din Sibiu; c. conductă din lemn în jgheab de piatră de la Regensburg (Germania) (după K. Grewe).

Fig. 6. Tipuri de tuburi ceramice din Suceava: a. profile conice; b-c. profile cu cep gulerat; d. cu inele mediane (Foto Monica Dejan).

Fig. 7. Analogii de conducte ceramice: a. Orhei (după Gh. Postică); b. Azley (Germania) (după K. Glewe); c. Glenluce (Wigtownshire, Anglia) (după C. J. Bond); d. Alba Iulia (după A. A. Rusu).

Fig. 8. Jgheaburi din piatră: a. schiță cu jgheab acoperit (după K. A. Romstorfer); b. jgheaburi și profile din piatră (după K. A. Romstorfer); c. trasee in situ descoperite în anii '50 (după SCIV, 1954).

Fig. 9. Jgheaburi din piatră: a. jgheab unghiular și "dop" posibil (după K. A. Romstorfer); b. jgheaburi din Suceava (foto A. A. Rusu, 2007); c. jgheaburi din cetatea Devei (2012) (foto A. A. Rusu); d. jgheab din piatră în gura cisternei cetății Deva (2012) (foto A. A. Rusu); e. jgheab din piatră de la Putna (2012) (foto R. Lupescu); f. jgheab de la Essen (după C. Kosch).

Fig. 10. Amenajări de apă în curtea castelului: a. rezultate ale cercetărilor arheologice din anul 1953 (după SCIV, 1955); b. sistemele de aducțiune din piața orașului Nürenberg (1388/1770) (după K. Grewe): c. amenajările de apă ale curții (încercare de reconstituire).

Fig. 11. Amenajările de apă pe "Câmpul Șanțurilor". Prelucrate după harta rezultatelor arheologice din anii '50: "liniile de fugă" sunt marcate cu roșu; triunghi roșu, posibil izvor.

Fig. 12. "Case ale apei": a-b. pe "Câmpul Șanțurilor"; c. relicvă medievală din Regensburg (după K. Grewe).

Fig. 13. Întrețineri și folosiri: a. îndreptări din 1502 (Hanns Zschann), legate de folosirea conductelor; b. fântână de la Zurich (Elveția) (detaliu din gravură de la 1576)

Fig. 14. Secțiunile Romstorfer cu cisterna cetății.

Fig. 15. Imagini fotografice ale cisternei: a. ghizdul exterior; b. interiorul în apropierea gurii.

Fig. 16. Cisterne analoage: a-b. detalii ale cisternei cetății Deva (plan inedit din sec. XVIII); c. cisterna de la Visegrád (după Könyöki J.); d. cisterna posibilă de la Orhei (detaliu după Mariana Șlapac).

Fig. 17. Amplasamente de baie, după K. A. Romstorfer: a. sectorul de sud-est al castelului; b. detalii cu încăperea 33. 

Fig. 18. Lespezi cu orificii din pardoseala băii: a-b. desen și fotografie din Suceava (după K. A. Romstorfer); c. piatră de la Baia (foto A. A. Rusu); d. piatră de la Frumușeni (foto A. A. Rusu); e. piatră de la Cârța (foto A. A. Rusu); f. piatră de la Oradea (după T. Emődi).

Fig. 19. Locația vechii băi a cetății: a. colțul de nord-vest; b. închiderea de sud (foto A. A. Rusu, din anul 2010); c. locația "restaurată" (foto A. A. Rusu, imagine de șantier, 2014).

Fig. 20. Cetatea Sucevei în întregul ei ansamblu: planurile lui K. A. Romstorfer combinate cu harta cercetărilor arheologice din anii '50 (suprapunere Oana Toda).

 

 

 



[1] M. D. Matei, Contribuții arheologice la istoria orașului Suceava. București, 1963, p. 68.

[2] Paraschiva-Victoria Batariuc, Contribuții mărunte la istoria arhitecturii din Ținuturile Suceava și Cernăuți (secolele XIV-XVIII). Suceava, 2011, p. 49-50.

[3] D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei din secolele XIV-XVII. Iași, 2005, p. 83, 143-144.

[4] O parte a citărilor la M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun și curtea domnească din Suceava. București, 1988, p. 116-117.

[5] Același termen, de "foișor" este citat drept loc de odihnă al domnitorului. Vezi M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 118.

[6] Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV, XV. I. București, 1954, nr. 21, 134.

[7] Documenta Romaniae Historica. A. Moldova (1338-1448). I. București, 1980, nr. 206, 209, 232, 280.

[8] Documenta Romaniae Historica. A. Moldova (1449-1486). II. București, 1976, nr. 196, 215, 246.

[9] C. C. Rusu, Viața cotidiană în principalele centre urbane ale Transilvanei medievale (sec. XV-XVI). Teză de doctorat. Univ. "Babeș-Bolyai". Cluj-Napoca, 2014, p. 525-526.

[10] Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895 și 1904. Publicată în românește cu o notiță istorică de Alex. Lăpedatu. București, 1913, p. 31-32.

[11] Ibidem, p. 33.

[12] Vezi spre exemplu, Working with water in medieval Europe. Technology and Resource-Use. Edit. P. Squatriti. Leiden-Boston-Köln, 2000.

[13] Schipotbrunnen in Suczawa, în Mitteilungen der K. K. Central-Comission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmäle, Wien, 1900, p. 115-116.

[14] Cetatea Sucevii, p. 17.

[15] Eugenia Neamțu, Precizări arheologice și istorice cu privire la istoria construirii "Casei Dosoftei", în Memoria Antiquitatis, 2, 1970, p. 517.

[16] C. C. Giurescu, Istoria Bucureștilor. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. București, 1966, p. 61.

[17] Cetatea Sucevii, p. 17.

[18] SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 762-763.

[19] Ibidem. Reluate de D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei, p. 12; V. Josanu, Reflexii istorice privitoare la Cetatea Neamțului. Pagini de istorie militară medievală. Piatra Neamț, 2009, p. 86.

[20] În plus, reperul era foarte util pentru datarea sistemului. Orice deviația de la această adâncime, înspre suprafață, producându-se în defavoarea instalațiilor. Se putea aprecia dacă, de la montarea lor, cât și cum se mai acționase pe terenul în care se găseau.

[21] Cetatea Sucevii, p. 31.

[22] Interpretarea acesteia, legată de o expresie explicită dintr-un izvor ("Mărturia lui Stanciul"), care povestea mișcarea unor oșteni acolo (Călători străini despre Țările Române. II, București, 1970, p. 303), a fost aceia că ei au fost mutați în afara de "cetățuia dinăuntru (palatul "Mușatin")" (M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 83), adică… în șanțul dintre curtine, care în concepția primului autor echivalase mereu cu o "curte". Autorii din urmă iau în calcul că cetatea era delimitată după propriile lor concepții, uitând că niciodată izvoarele nu pomenesc despre vreun "fort central" separat individualizat de curtina a doua, realizată de către Ștefan cel Mare. Toate constituiau o singură unitate constructivă, delimitată de "cetățuia dinafară" (zisă curent "Câmpul Șanțurilor"), cu suprafață și apărare distinctă. 

[23] Vezi SCIV, 1-2, 1954, p. 275, fig. 11, figurate și pe planurile fig. 3 și 4.

[24] Vezi SCIV, 1-2, 1954, p. 276.

[25] M. D. Matei, Cronologia unor amenajări din zona porții Cetății de Scaun a Sucevei, în SCIV, 26, nr. 1, 1975, p. 111, fig. 3.

[26] Cetatea Sucevii, p. 47, fig. 33.

[27] 1. șanțuri deschise; 2. amenajate cu lemn în secțiune trapezoidală, V sau U; 3. amenajate cu materiale duble, din lemn și piatră, 4. numai din piatră. A se vedea Lübecker Kolloquim zur Stadtarchäologie im Hanseraum. IV. Die Infrastructur. Lübeck, 2004, cu bibliografie. Vezi și Roberta J. Magnusson, Water Technology in the Middle Age. Baltimore - London, 2001, p. 78 și urm.

[28] K. Grewe, Wasserversorgung und -entsorgung in Mittelalter. Ein technik geschichlicher Überblik, în vol. Die Wasserversorgung in Mittelalter. Mainz, 1991, p. 32-47; Roberta J. Magnusson, Water Technology, p. 76-78.

[29] W. Drack, Zur Geschichte des Wasserhanns. Die römischen Wasser-Armaturen und mittelalterliche Hahnen aus der Schweiz und Fürstentum Liechtenstein. Zürich, 1997, Abb. 29.

[30] Ileana Burnichioiu, Lavatorium-ul abației Bizere – de la arheologie la reconstituire, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 17/II, 2013, p. 103-105, 115-117.

[31] Cu toate acestea, în lipsa unui material fiabil și la fel de ieftin, țevile din plumb au fost utilizate până în sec. XIX.

[32] Vezi cazul de la Arneburg (Germania): http://www.lda-lsa.de/de/landesmuseum_fuer_vorgeschichte/fund_des_monats/2010/februar/

[33] R. Popa, Gh. Baltag, Documente de cultură materială orășenească în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în SCIVA, 31-1/1980, p. 39-40; C. C. Rusu, Viața cotidiană, p. 538.

[34] C. C. Rusu, Viața cotidiană, p. 530. O sinteză mai veche, pornită cu informații de sec. XVI, la Gh. Brânduș, Alimentarea cu apă a orașului Sibiu. Monografie istorică și tehnică. Sibiu, 1940. Lucrarea din urmă explică și reacția lemnului la apă și problemele îmbinărilor (p. 17).

[35] Quellen zur Geschiche Siebenbürgens aus sächsischen Archiven. I. Hermannstadt, 1880, p. 178.

[36] O. Dahinten, Geschichte der Stadt Bistritz in Siebenbürgen. Köln-Wien, 1988, p. 6.

[37] Ibidem.

[38] Quellen der Stadt Kronstadt (in Siebenbürgen). I. Kronstadt, 1885, p. 398.

[39] Informații adunate, cu forma, confecția și întreținerea conductelor de lemn interpretată, la C. C. Rusu, Viața cotidiană, p. 541, 544.

[40] Lübecker Kolloquim zur Stadtarchäologie im Hanseraum. IV. Die Infrastructur. Lübeck, 2004, p. 395, Abb. 12.

[41] Vezi situația de la Lürken, din landul Renania de Nord/Westfalia (Germania), cf. J. Zeune, Burgen - Symbole der Macht. Ein neues Bild der mittelalterlichen Burg. 2. Auflage. Regensburg, 1997, p. 196, Abb. 95. Altă situație, din sec. XV, la K. Grewe, Die Wasserversorgung des 15. Jarhunderts, p. 43.

[42] Documente. A. Veacul XVI. I, p. 606, nr. 11.

[43] Călători străini despre Țările Române. III. București, 1971, p. 12.

[44] B. Ciupercă, Some observations from the point of view of the Slon fortifications about power centres in the Lower Danube between the eighth and tenth centuries. Potestas et communitas. Interdisciplinary Studies of the Constitution and Demonstration of Power Relations in the Midlle Ages East of the Elbe, Wroclaw-Warszawa,  2010, p. 275-289.

[45] Cetatea Sucevii, p. 17 (cu trimitere și la mai vechea sa publicație, în limba germană, din anul 1900), 32.

[46] Ibidem, p. 31.

[47] M. D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții (Suceava până la mijlocul secolului al XVI-lea). București, 1989, p. 162, nota 85.

[48] Cu trimiteri și la alte descoperiri moldovene din Suceava, Iași, Hârlău, Humor, însă fără a avea certitudinea că nu a existat chiar o confuzie cu fragmentele de aducțiuni. Vezi Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV-XVII. II. Cercetările arheologice din anii 1977-1980. Iași, 1984, p. 241-242.

[49] A se vedea, spre exemplu, aducțiunile mănăstirii carteziene Mauerbach (Austria). M. Krenn, Barbara Wewerka, Bericht zu den Ausgrabungen des Vereins ASINOE in den Projekjahren 1997 und 1998, în Fundberichte aus Österreich, 37, 1998, p. 378, Abb. 308.

[50] Vezi Handbuch zur Terminologie der mittelaterlichen und neuzeitlichen Keramik in Österreich. Wien, 2010, p. 73, Abb. 278.

[51] Voica Maria Pușcașu, Mănăstirea Probota. Arheologie și istorie. Suceava, 2013, p. 71; imagini p. 70, fig. 61 (cea mai bună), 72, fig. 62 (unde apar protejate de blocuri din piatră puse deasupra).

[52] Al. Andronic, Iașul până în secolul XVII. Iași, 1969.

[53] Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, XIX/2, 1988, p. 68, pl. VIII; Târgoviște reședință voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986). Coord. N. Constantinescu. Târgoviște, 2009, fig. 77.

[54] Cercetări arheologice în București, București, 1962, p. 428, 430.

[55] Vezi Arheologia Moldovei, II-III, 1964, p. 428-430.

[56] W. Drack, Zur Geschichte des Wasserhanns, Abb. 6.

[57] G. Postică, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001, Iași, 2006, p. 134, fig. 82/7.

[58] A. Gorodenco, Ceramica locală de la Orheiul Vechi în secolele XIV-XVI. Brăila, 2000, p. 81. Sunt numite "țevi", se descriu ca existând în peste 20 de exemplare, unite printr-un "diametru oarecum standardizat pentru toate țevile". Pe pl. 123 sunt desenate doar gurile, în așa fel încât dau impresia unor oale/vase comune.

[59] A. A. Rusu, Alba Iulia. Între fondarea eparhiei și capitala principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009, p. 100. Rețelele de conducte fotografiate in situ conțin tubulaturi diferite, cu lungimi aproape duble. Cele la care ne referim nu au locul de descoperire bine determinat.

[60] Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 120.

[61] C. C. Rusu, Viața cotidiană…, p. 530, citându-l pe C. Göllner, Siebenbürgische Städte im Mittelalter. București, 1971, p. 177-179.

[62] De pildă, la Turnu Severin, canalele de piatră din cetate au catalogate drept romane (Al. Bărcăcilă, 1939), cu toate că cetatea nu a avut antecedente de o asemenea factură, a refolosit doar solii antice. Informația, fără interpretare, la M. I. Neagoe, Morminte de inhumație, secolele XIII-XV, descoperite în incinta cetății Severinului, în Drobeta. Arheologie-istorie, XXIII, 2013, p. 143.

[63] J. Zeune, Burgen, p. 196, Abb. 95.

[64] K. Grewe, Wasserversorgung, p. 35, Abb. 25; C. Kosch, Wasserbaueinrichtungen in hochmittelalterlichen Konventanlagen Mitteleuropa, în vol. cit., p. 106.

[65] Zurich: sec. XIII-XIV (Stadtluft, Hirsebrei und Bettelmönch. Die Stadt um 1300. Stuttgart, 1992, p. 90, fig. 5; 374), Zürch: sec. XIII-XIV (Ibidem, p. 274). Pentru exemple mai apropiate geografic, vezi și descoperirile de la Wrocław (Breslau, Polonia), în Lübecker Kolloquim zur Stadtarchäologie im Hanseraum. IV. Die Infrastructur. Lübeck, 2004, p. 351, Abb. 10.

[66] C. J. Bond, Mittelalterliche Wasserversorgung in England und Wales, în vol. Die Wasserversorgung in Mittelalter. Mainz, 1991, p. 98, fig. 6.7.

[67] P. Benoit, Monique Wabont, Mittelalterliche Wasservesorgung in Frankenreich. Eine Fallstudie: Die Zisterzienser, în vol. Die Wasserversorgung in Mittelalter. Mainz, 1991, p. 216, Abb. 30/A.

[68] Trebuie menționat că retorte pentru metalurgie neferoasă, produse din același oraș au ajuns până la Alba Iulia.

[69] J. Zeune, Burgen, p. 195-197.

[70] Cetatea Sucevii, p. 25, ilustrația la p. 23, fig. 11/a.

[71] Paraschiva Victoria Batariuc, Cetatea de Scaun a Sucevei. Monografie. Suceava, 2004, p. 115.

[72] Cetatea Sucevii, p. 61, fig. 45.

[73] Ibidem, p. 25, fig. 11/b. Trebuie să remarcăm că și în dreptul acestei pietre să fi existat o neînțelegere, pentru că ea seamănă foarte bine și cu baza unui balustru de la o scară sau balustradă de Renaștere.

[74] Cum ar fi tuburile cu cepuri utilizate la evacuarea latrinei din mănăstirea augustinienilor din Freiburg (Vezi Stadtluft, Hirsebrei und Bettelmönch. Die Stadt um 1300. Stuttgart, 1992, p. 315) ori de la aducțiunile de apă, din sec. XV, de la cetatea Blankenheim (Vezi K. Grewe, Die Wasserversorgung des 15. Jarhunderts am Beispiel der Burg Blankenheim in der Eifel, în vol. Die Burg im 15. Jarhundert. Im Auftrag der deutschen Burgenvereinigung hrg. von J. Zeune. Braubach, 2011, p. 42-43).

[75] V. Josanu, Reflexii istorice, p. 89.

[76] Cercetări arheologice la Mănăstirea Putna. I. Putna, 2007, p. 24-25. Reluare din MCA, IV, 1957. Aducțiunile sau evacuările au fost refăcute în sec. XVIII (Ibidem, p. 33).

[77] Ibidem. Cu toate că există mai multe studii legate de ceramica descoperită la Putna, nici un singur fragment de tubulatură ori de olan nu sunt menționate. În acest caz, singurele concluzii posibile ar fi acelea că cercetătorii care au scris despre ele și-au închipuit doar că ele trebuiau asociate cu sistemul de canale din piatră. Dacă piesele au existat într-adevăr, nu s-a păstrat nici un indiciu că ele ar fi fost produse în atelierele ceramice de la mănăstire, despre care avem date relativ bogate.

[78] Voica Maria Pușcașu, Mănăstirea Probota. Arheologie și istorie. Suceava, 2013, p. 85-86.

[79] A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2005, p. 234.

[80] Ibidem; Gh. I. Cantacuzino, Cetăți medievale din Țara Românească (sec. XIII-XVI). București, 1981, p.  123.

[81] Gh. Brânduș, Alimentarea cu apă a orașului Sibiu, p. 17.

[82] I. Holl, Funde aus dem Zisterziserkloster von Pilis. Budapest, 2000, p. 25-27; 108, Abb. 40 (trasee și profile), 140, Abb. 77 (trasee din piese ceramice tubulare), 207-209, Taf. 18-20 (canale și jgheaburi din piatră).

[83] Gh. I. Cantacuzino, Cetăți medievale, p. 94.

[84] Cetatea Sucevii, p. 31.

[85] Vezi, de exemplu, simpla ei afirmare la M. D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții, p. 162. Mai departe, doar în dreptul târgului, se scrie despre "un adevărat sistem de conducte" sau "o rețea de conducte", toate puse pe seama secolului al XV-lea, la M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 37, 45.

[86] V. Josanu, Reflexii istorice, p. 85-91.

[87] Cum pare a imagina lucrurile V. Josanu, Reflexii istorice, p. 86.

[88] "așezarea eventuală a unei conducte de apeduct?", cf. SCIV, nr. 1-2, 1954, p. 259 și fig. 3.

[89] Amenajarea a fost executată în 1388 și înregistrată într-un desen datat la 1770. Vezi R. Grewe, Wasserversorgung, p. 60, Abb. 58.

[90] SCIV, 1952, p. 425.

[91] "Nu s-a putut dovedi însă dacă apeductul acesta a funcționat pentru alimentarea castelului (cu toate că e posibil)". Cetatea Sucevii, p. 31.

[92] Cetatea Sucevii, p. 32. Cu prilejul prezentării comunicării noastre la Simpozionul organizat în mai 2014, de către Muzeul Bucovinei, Suceava, o serie de arheologi și istorici locali și-au amintit despre descoperiri izolate, din perimetrul orașului, în care apăruseră tubulaturi ceramice. A reieșit cu evidență că numai cartarea acestora poate conduce la concluzii cu valoare semnificativă. 

[93] Paraschiva Victoria Batariuc, Cetatea de Scaun a Sucevei, p. 131.

[94] În monografia publicată, autorii s-au referit la o singulară groapă cu o eventuală relație cu apa. Vezi R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizație medievală românească. O casă a domniei și o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ștefan cel Mare. București, 1979, p. 17.

[95] M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 119-120, fig. 18.

[96] SCIV, 1952, p. 427-428; B. Mitrea, Gh. Diaconu, M. Matei, Al. Alexandrescu, N. Constantinescu, T. Martinovici, C. Nicolaescu, Șt. Olteanu, Șantierul arheologic Suceava - Cetatea Neamțului, în SCIV, VI, nr. 3-4, 1955; E. Emandi, Să nu dărâmi dacă nu ști să zidești…

[97] Paraschiva Victoria Batariuc, Cetatea de Scaun a Sucevei, p. 130.

[98] Vezi tratarea specială la Roberta J. Magnusson, Water Technology, p. 55-63.

[99] Foarte relevantă este schema generală a aducțiunilor mănăstirii carteziene de la Londra, desenată la mijloc de sec. XV. Vezi Roberta J. Magnusson, Water Technology, p. 86-87.

[100] Problemele lor de funcționare sunt descrise la Sibiu. Vezi Gh. Brânduș, Alimentarea cu apă a orașului Sibiu, p. 19-20.

[101] O gravură de la 1576, desenează un astfel de bazin, cu fântână, la Zurich. Vezi Stadtluft, Hirsebrei und Bettelmönch. Die Stadt um 1300. Stuttgart, 1992, p. 359.

[102] K. Grewe, Wasserversorgung, p. 46, Abb. 42.

[103] Gh. Anghel, Date noi în legătură cu conductele medievale de la Alba Iulia, în Sargetia, V, 1968, p. 160.

[104] Cetatea Sucevii, p. 32.

[105] Ibidem, p. 25.

[106] M. D. Matei, Al. Andronic, Cetatea de Scaun a Sucevei. București, 1965, p. 19.

[107] Documente privind istoria României. I, p. 223, nr. 207.

[108] A. Răduțiu, Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, vol. X (1351-1355), nr. 89. Addenda et corrigenda, în vol. Transilvania (secolele XIII-XVII). Studii istorice. București, 2005, p. 158.

[109] A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 227.

[110] 1454, în jud. Timiș: Diplome privind istoria comitatului Timiș și a orașului Timișoara. Oklevelek Temesvármegye és Temesvár város történetéhez. II. 1430-1470. Cluj-Napoca, 2014, p. 275.

[111] Nici ea discutată vreodată ca fiind posibilă, dar totuși în acord cu toate marile rezidențe princiare ale timpurilor medievale târzii ori premoderne. Oricum, în mod absolut bizar, zidul despre care scriem "a dispărut" din toate planurile ulterioare ale cetății.

[112] În secolele XVI-XVI numeroase alte latrine pot fi văzute în ansamblurile fortificate ale Moldovei, însă despre ele nu s-a scris niciodată fie din ignoranță, fie din falsă pudoare.

[113] Ágnes Nagy, Brunnen und Zisternen im mittelalterlichen Ungarn, în Antaeus, 26, 2003, p. 362 - Sopron, 1420, Ioan Piperauer.

[114] Ibidem, p. 362-363 (Brașov).

[115] Al. I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele XIII-XVII. București, 1989, p. 148-149.

[116] Ibidem, p. 180.

[117] Vezi Gh. Anghel, Date noi în legătură, p. 155.

[118] Végh A., Kutak, vízmûvek. Kiegészítés Buda város középkori helyrajzához, în Tanulmánykötet Torma István tiszteletére 70. születésnaja alkalmából. Szerk. Kővári Klára - Miklós Zsuzsa. Budapest, 2011, p. 328-329.

[119] Magyarországi mûvészet 1300-1470 körûl. I. Budapest, 1987, p. 565.

[120] Bayern - Ungarn Tausend Jahre. Bajorország és Magyarország 1000 éve. Hrg. W. Jahn, Ch. Lankes, W. Petz und Evamaria Brockhoff. Katalog zur Bayerischen Landesausstellung 2001. Oberhausmuseum, Passau. Augsburg, 2001, p. 152-153.

[121] K. Romstorfer, Cetatea Sucevii, p. 31-32.

[122] D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei, p. 271-272.

[123] "Este limpede că în cazul acestei amenajări notate pe planul Romstorfer cu cifra 54, nu este vorba de o cisternă sau de un bazin pentru păstrarea apei (notă)". Vezi Paraschiva Victoria Batariuc, Cetatea de Scaun, p. 34.

[124] Pentru o definiție esențială: "rezervor acoperit pentru strângerea și depozitarea apei pluviale, uneori coborât până la apa freatică sau la un izvor". Traducere din lb. germană, în Burgen und feste Plätze. Der Wehrbau vor Einführung der Feuerwaffen. Chateau-forts et places fortes. L'architecture militaire avant l'introduction des armes a feu. Sous le patronage du Comité International d'Histoire de l'Art. Tübingen, 1977, p. 150.

[125] Cetatea Sucevii, p. 32.

[126] Ibidem.

[127] Date reluate în SCIV, IV, nr. 1-2, 1953, p. 341.

[128] Vezi http://archaeoheritage.ro/2014/03/misterele-ascunse-si-nedezgropate-din-cisterna-cetatii-de-scaun-a-sucevei/ (accesat la 20.05.2014).

[129] Ibidem, p. 342, fig. 7.

[130] V. Vătășianu, în Materiale, VII, 1960, p. 618.

[131] Tot în vremea lui, Könyöki J. rezumase deja cunoștințe existente (A középkori várak különös tekintettel Magyarországra. Budapest, 1905 (reprint din 2009), p. 108-109 - fântâni; 276-277 - cisterne).

[132] Mariana Șlapac, Cetățile medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea - mijlocul secolului al XVI-lea). Chișinău, 2004, p. 314, imagine la p. urm. O imagine foto, a aceluiași obiectiv este reprodusă ceva mai înainte (p. 280, fig. 226) sub titlul "Rămășițe ale ‘palatului pârcălabilor’ de la Orheiul Vechi".

[133] A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 234.

[134] A. Fülöp, A. Koppány, Building Technologies of Natural Rock Surfaces in Hungarian Castles, în Castrum Bene, Praha, 9, 2006, p. 105, fig. 18.

[135] A  se vedea, de exemplu, O. Piper, Burgenkunde. Bauwesen und Geschichte der Burgen zunächst innerhalb des deutschen Sprachgebites. Ed. a 3-a. Frankfurt-München, 1912 (reprint 1967), p. 510-514.

[136] Cetatea Sucevii, p. 16.

[137] Tot K. A. Romstorfer a publicat o asemenea piesă (manivelă?): Vezi Cetatea Sucevii, p. 24, fig. 17.

[138] Cetatea Oradea, p. 178.

[139] Ágnes Nagy, Brunnen und Zisternen, p. 362; C. C. Rusu, Viața cotidiană…, p. 539.

[140] Ibidem, p. 540.

[141] M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 119, indicată și pe planul general, sub sigla 7 (p. 88-89, fig. 8).

[142] Imaginea este reprodusă ultima oară de Mariana Șlapac, Cetățile medievale, p. 286, fig. 229.

[143] Din informația noastră, piatra a rămas nepublicată.

[144] Cercetări arheologice inedite, ale autorului.

[145] Fragment aflat în "lapidarul" actualului monument, de lângă intrarea în fostul altar (acum biserică evanghelică).

[146] Emődi T., Előzetes jelentés a váradi konventuális ferences templom kutatásáról, în vol. Koldulórendi építészet a középkori Magyarországon. Budapest, 1994, p. 400, fig. 8.

[147] Bozóki L., Lapidarium Hungaricum. 8. Pest megye II. Visegrád, Alsó- és Felsővár. Budapest, 2012, p. 153, 201, fig. 147.

[148] Maria D±browska, Room heating in the Middle Age and the Modern Period (rez. la text polonez), în Kwartalnik Historii Kultury Materialnej, XVI, nr. 2, 2008, p. 323.

[149] Ieva Ose, Heizanlagen in den mittelalterlichen Burgen Lettlands, în Castella Maris Baltici, V, 2001, p. 132, fig. 4.

[150] Vezi Ibidem, p. 136, fig. 8. Pentru o imagine mai extinsă a folosirii încălzirilor prin podele, a se vedea D. Meyer, Warmluftheizungen des Mittelalters Befunde aus Lübeck in europäischen Vergleich, în Lübecker Schriften zur Archäologie und Kunstgeschichte, 16, 1989, p. 217-219. Pe hartă (p. 221), cele mai estice puncte de descoperire sunt date a fi Buda, Eger (Ungaria) și Cluj (România). Nu cunoaștem sursa în baza căreia localitatea transilvană apare acolo. Între timp, a fost publicată și o altă variantă de podele cu plăci din cărămidă găurite, care aparține unor benedictini din preajma Budei. Vezi H. Gyürky Katalin, A Buda melletti Kánai apátság feltárása. Budapest, 1996, p. 37-38. Păstrarea in situ a elementelor de încălzire și acoperirea cu lespezi perforate poate fi revăzută la Ziesar (Germania), vezi St. Breitling, Adelssitze zwischen Elbe und Oder. 1400-1600. Braubach, 2005, Taf. 167.

[151] Cercetări arheologice personale, din anii 1991-1995. În umplutura instalației a fost descoperită o monedă uzată, bătută de către regele Ludovic I, în a doua jumătate a sec. XIV.

[152] Cercetări ale Muzeului Județean Mureș, conduse de către A. A. Rusu și Z. Soós.

[153] Cetatea Sucevii, p. 46.

[154] M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 119.

[155] Pentru ele, vezi W. Drack, Zur Geschichte des Wasserhanns, Abb. 54-67; St. Krabath, Die hoch- und späpmittelalterlichen Buntmetallfunde nördlich der Alpen. Eine archäologisch-historische Untersuchung zu ihrer Herstellungstechik, funktionalen und zeitlichen Bestimmung. Bd. 1. Rahden/Westfalien, 2001, p. 40-50. Piesele cele mai apropiate de Suceava aparțin unor complexe din Cristuru Secuiesc. Vezi Benkő E., Székely A., Középkori udvarház és nemesség a Székelyföldön. Budapest, 2008, p. 148, tab. 40/6-7.

[156] Paraschiva Victoria Batariuc, Europa necunoscută - comori din Bucovina. Unbekanntes Europa - Schätze aus der Bukowina. Suceava, 2007, p. 163.

[157] V. Josanu, Reflexii istorice privitoare, p. 89.

[158] Mariana Șlapac, Cetățile medievale, p. 309.

[159] A visegrádi királyi palota kápolnája és északkeleti épülete. Szerk. Buzás G. Visegrád, 1994, p. 101-102; Buzás G., Királyi lakosztájok a visegrádi palotában, în vol. "Quasi liber et pictura". Tanulmányok Kubinyi András hetvenedik sületésnapjára. Studies in honour of András Kubinyi on his seventunth birthday. Budapest, 2004, p. 105.

[160] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. I, Köln, 1892, p. 203; Documente privind istoria României. C. Transilvania. Secolul XIII. II. p. 382-383. Interpretarea la K. G. Gündisch, Das Patriciat siebenbürgischer Städte im Mittelalter. Köln-Weimar-Wien, 1993, p. 126.

[161] P. Beșliu Munteanu, Hermanstädter Spital und Spitalkirche 13.-18. Jh./ Spitalul și Biserica Spitalului din Sibiu, secolele XIII-XVIII. Sibiu, 2012, p. 225.

[162]debeat pauperiobus celebrari facere unum balneum. Cf. Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent. II, p. 535, nr. 4366. Prima mențiune este din 1483, prin Nicolae Balneator (Urkundenbuch. VII, p. 337).

[163] Urkundenbuch. I, p. 464.

[164] Az erdélyi fejedelmek királyi könyvei. I. Kolozsvár, 2003, p. 52, nr. 113.

[165] A. Huttmann, Die Rolle der extraunivestitären ärztlichen Ausbildung in der Vergangenheit Siebenbürgens, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 2 (73), Heft 1, 1979, p. 20-21.

[166] P. Beșliu Munteanu, Hermanstädter Spital, p. 225.

[167] P. Kyr, Die Gesundheit ist ein köstlich Ding, p. 217-219.

[168] Referințe discutate deja la Dicționar cronologic de medicină și farmacie. Edit. G. Brătescu, București, 1975, p. 44; A. Huttmann, Medizin im alten Siebenbürgen. Beiträge zur Geschichte der Medizin in Siebenbürgen. Hermannstadt/Sibiu, 2000, p. 64.

[169] Târgoviște reședință voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986). Coord. N. Constantinescu. Târgoviște, 2009, p. 70.

[170] Singură, Mariana Șlapac inserează un subcapitol interesat de probleme de spațialitate, însă alunecă în concepte teoretice fără relevanță reală și foarte departe de ceea ce ar putea fi pus pe seama oamenilor din Evul Mediu (Cetăți medievale, p. 206-207).

[171] Soluția adoptată de către D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei, cap. V. B.

[172] Poarta prezentă acum acolo (și după restaurări complet degajată) marchează de fapt o spargere tardivă, probabil de sec. XVI, necesară pentru manevrarea mai ușoară a tunurilor. Poarta "veche" nu are nici vreo urmă de profilatură cuvenită pentru o asemenea dotare esențială, este prea scundă și nu prezintă nici urme specifice vreunei treceri carosabile, nu dispune nici de vreun element de flancare (turnul de acolo a apărut desenat din simetrie) și, în final, nici cea mai mică urmă de pod, absolut obligatoriu în fața șanțului, nu a fost regăsit în vreo cercetare a zonei. Ar fi fost destul dacă, întorcându-ne din nou către Romstorfer, ne-am fi pus întrebarea, cum de el nu a remarcat-o?

[173] Despre ea, vezi A. A. Rusu, Arad és Temes megye középkori erődítményei, în vol. A középkori Dél-Alföld és Szer. Szerk. Kollár T. Szeged, 2000, p. 587, (függelék, nr. 4).

[174] Despre bucătării în cetăți vezi și A. A. Rusu, Castelarea carpatică, p. 222-223.

[175] Mariana Șlapac, Cetăți medievale, p. 309.

[176] M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 37, 45.

[177] SCIV, VI, nr. 3-4, 1955, p. 762-763; D. Floareș, Fortificațiile Țării Moldovei, p. 12; V. Josanu, Reflexii istorice, p. 86.

[178] M. D. Matei, Civilizație urbană medievală românească. Contribuții, p. 162.

[179] Ibidem, p. 153.

[180] M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 73.

[181] R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizație medievală românească, p. 28-29.

[182] A se vedea doar mai recentul studiu a lui M. Poliak, Fenomén daŸd'ovej vody na hradoch, în Monumentorum tutela, 24, Bratislava, 2012, p. 57-76.

[183] Cetatea Sucevii, p. 33-34.

[184] K. A. Romstorfer, Cetatea Sucevii, p. 32.

[185] A se vedea, printre altele, Șt. Olteanu, C. Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu. București, 1969, p. 390-391.

[186] De reamintit, numele este, pe de-a-ntregul, rezultatul necesității de orientare a lui K. Romstorfer: "Terenul acesta, pe care-l voiu numi pe scurt Câmpul Șanțurilor" (Cetatea Sucevii, p. 22-23).

[187] Cetatea Sucevii, p. 23.

[188] Spre deosebire de "platoul însuși fiind inclus în complexul cetății numai pe o mică porțiune din partea sa limitrofă șanțului, porțiune pavată cu îngrijire" (M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 81). Autorii nici măcar nu-și dăduseră seama că aminteau explicit despre prezența unui drum de rond.  

[189] Cronicarul Gelalzade Mustafa scrie despre "șanțuri" care înconjurau cetatea (nu unul singur, care se afla între zidurile castelului!) și instalații cu țepi din lemn și fier din ele (negăsite însă în șanțul interior, pentru că se găseau în cel exterior, care apăra "platoul"). Vezi citatul comentat la M. D. Matei, E. I. Emandi, Cetatea de Scaun, p. 83. Toate profilele de valuri și șanțuri (în această succesiune!) publicate de către K. A. Romstorfer sunt orientate cu maxima concavităților spre exteriorul castelului (Cetatea Sucevii, p. 25), apoi (unele) și-au schimbat orientarea, ceea ce exclude caracterul lor inițial de lucrări de asediu, cum au fost ele uneori interpretate. Mai este de văzut și faptul că tranșeul liniar, ca soluție de apărare, este o descoperire modernă, care a fost precedată de gropi efective, mai mult ori mai puțin individuale. În afara acestor observații, este absolut incredibil cum au fost rupte efectivele militare implicate (câteva mii de oșteni!) în apărarea și asediile cetății, de suprafața în care ele puteau fi încartiruite și puteau manevra în felul descris de către cronici. Desfășurarea lor este imposibilă fără socotirea "Câmpului Șanțurilor" drept cetatea exterioară Sucevei, alături de castelul despre care este mereu și exclusiv vorba.

[190] Vezi mai ales V. Drăguț, Arta gotică în România. București, 1979, p. 147-156.

[191] A se vedea C. N. Apetrei, Reședințele boierești din Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI. Brăila, 2009, cap. V, p. 221 și urm.