Primele faze de funcționare și de construcție ale cetății medievale din Râșnov


 

 

  

          Ca orice fel de ansamblu arhitectonic vechi, cetatea Râșnovului are o istorie aglomerată, iar fazele ei au fost „povestite” de către primii ei istorici într-o manieră care a lăsat urme adânci asupra scrisului istoriografic care a urmat după încheierea vieții sale practice. După monografia produsă la finele secolului al XIX-lea[1], s-au adăugat încontinuu opinii-sentințe care nu au ajutat, cu adevărat, mai buna sa înțelegere. La aceste reluări, informația nu s-a înmulțit și a fost mereu selectată și restrânsă.

 

Obligatoriu periplu istoriografic. Cele mai insistente toposuri cu care ne întâlnim în literatura privitoare cetatea Râșnovului ar fi acelea conținând ideea unei fortificații mai vechi și al finalității complexului într-o altă formulă, zisă „țărănească”.

În legătură cu originile celei mai vechi cetăți, opiniile s-au împărțit între un grup de convinși în antecedentele sale teutone și alții care acceptau doar forme ce pot fi astăzi denumite nebulos ca fiind „pre-țărănești”. Posibilitatea de a fi fost o cetate teutonă, de lemn, a apărut devreme, s-a fixat prin cea mai bună monografie germană[2] și s-a menținut mai mult decât o simplă ipoteză, cât ca o adâncă convingere[3]. Repetăm însă, împreună cu o listă lungă de istorici critici, că lista fortificațiilor teutone nu are nici cea mai mică șansă să treacă dincolo de speculații, din simplul motiv că numele acelor cetăți nu a fost niciodată așternut pe vreun hrisov conservat până astăzi[4]. Walter Horwath, cunoscutul arhitect care a făcut din fortificații principala sa preocupare intelectuală, admitea numai preluarea de către țărani a unei cetăți[5], ceea ce însemna un pas important în acceptarea altor variante de debut ale istoriei sale. Alți autori s-au raliat apoi la teza sa[6].

Walter Horwath împărțea cetatea în trei subansambluri: „Cetate veche”, „Cetatea nouă” și așa-numita „Grădină”[7]. Este o divizare utilă, la care vom apela și noi. Pentru el, cetatea veche trebuia să fi fost un nucleu nedelimitat clar, din jurul capelei luterane (capela din grădină nu era pe atunci cunoscută), iar cea nouă era presupusă prin extensiunea de vest, din jurul „fântânii” (= cisternei). Cetatea de jos, cu turnul Báthory sau turnul vechi, împreună cu dubla linie de șanțuri din nord, aparțineau unui „Voburg” al cetății vechi și ele i se păruseră caracteristice unei cetăți țărănești timpurii. Cu toate acestea, Horwath adăuga repede că, în fapt, celelalte cetăți bisericești săsești, cu care era tentat a face comparații, duceau lipsă tocmai de un asemenea aranjament complicat. Să notăm rapid că deși pare insolită, utilizarea unei grădini înconjurate de ziduri de curtină nu este tocmai necunoscută. Doar că ea a fost aproape exclusiv un atribut al unor fortificații particulare, în general aparținătoare unor potentați, pentru care forma de loasir conținea și utilizarea unei grădini. Este adevărat că o asemenea grădină se afla, cel mai des, în afara zidurilor fortificațiilor. Dacă ne-am referi, de pildă, numai la grădinile alăturare cetății Alba Iulia, folosite mai întâi de către episcopii catolici, apoi de către principii Transilvaniei, am dispune de o nouă înțelegere a lucrurilor. Subiectul este însă mai complex și merită urmărit aparte.

Fără să comenteze deloc proprietatea denumirii, același Horwath afirma că partea de jos a cetății Râșnovului este una dintre cele mai vechi[8]. A publicat de asemenea un plan în care evoluțiile nu erau detașate clar, plan care a rămas până astăzi cel mai des folosit. Din păcate, Walter Horwath și R. Kühlbrand au fost ultimii cercetători care s-a ocupat mai temeinic de monument. După ei, am înregistrat doar opinii punctuale, nimic însă coerent sau sistematic. S-a arătat că, în ciuda strictei necesități, reîntoarcerea în teren părea a-și fi pierdut total rosturile.

Este încă important de menționat faptul că tot Walter Horwath a oferit o mică sinteză asupra componentelor de arhitectură care se aflau în bisericile fortificate din Țara Bârsei, sinteză care s-a bucurat de prea puțină atenție și o evaluare corectă, pentru a rezulta cronologii[9]. Perioada antebelică a studiilor se încheia cu sinteza lui Kurt Horedt[10], care nu producea nimic nou, doar aduna ceea ce fusese deja tipărit.

Din păcate, autorii sași interbelici au fost ultimii cercetători care s-a ocupat mai temeinic de monument. După ei, am înregistrat doar referiri punctuale, nimic însă coerent sau sistematic. A urmat apoi perioadele în care, fără cenzura criticii științifice, arborescența părerilor accidentale a devenit de necontrolat.

Un nou text german de înregistrat a apărut în anul 1956, mizând deja exagerat, nu atât pe conținutul, cât mai mult pe sintagma-etichetă a „cetăților țărănești”[11]. Pe lângă destinul de o asemenea factură, în continuă motivare ideologică marxistă, ideea cetății teutone a fost tranșat respinsă[12], probabil tot din același substrat motivațional. Nici cavalerii nu erau prea favorizați în listele de simpatie ale istoricilor înregimentați comunismului. Deturnarea istoriei monumentelor începuse să se conceptualizeze astfel încât să prindă contur deplin „contribuția maselor populare făuritoare de istorie”. Cum se va vedea, chiar respingând întemeierea ori folosirea cetății de către călugării militari, era prea timpuriu să se califice monumentul drept țărănesc. Aceasta pentru că, majoritatea suratelor unei astfel de cetăți păreau a se fi validat cu circa două secole mai târziu decât ar fi fost cazul Râșnovului incipient. Pentru că, în sfârșit, majoritatea suratelor unei astfel de cetăți păreau a se fi validat cu circa două secole mai târziu decât ar fi fost cazul Râșnovului. La scurt timp după aceea, sinteza lui Alfred Prox[13], deși publicată în afara României, nu aducea nici ea ceva esențial la subiect.

Pentru Juliana Fabritius-Dancu, înscrisă fără rest pe linia istoriografiei săsești, a fost tot o cetate țărănească[14]. Ultima abordare germană a istoriei Râșnovului, și a monumentelor sale, este cea a lui Hermann Fabini. Autorul susține că, alături de alte câteva, cetatea a fost ridicată de mai multe comunități[15]. Din păcate, acestea nu sunt indicate, ceea ce ne face să nu-l putem crede. Oricum, pentru autorul menționat nu există nici cel mai mic dubiu în a defini cetatea drept țărănească („Bauernburg”). Alte scenarii, mai timpurii, nu sunt luate în considerare.

Literatura maghiară a privit cetatea aproape ca o simplă componentă dintr-o suită largă, încă de la începuturile ei[16]. Gerő László, întemeietorul castelologiei critice maghiare a amintit-o de asemenea, fără particularizeze ceva anume pe seama ei[17]. Ultima abordare maghiară este aproape strict legată de turismul cultural[18]. Drept urmare, se poate ușor scrie că acest compartiment lingvistic de preocupare a fost neglijabil.

Istoriografia românească a fost foarte timidă la începuturile ei. Cea mai veche menționare românească o întâlnim la Silvestru Moldovan[19]. Abia din a doua jumătate a secolului XX este scrisul românesc a devenit predominant și selectiv. Deja sunt mai multe direcții de urmărit.

Potrivit istoricilor de artă, cele mai vechi componente ale cetății ar data, s-a scris, din secolul al XIV-lea[20]. Cu toate acestea, ea a fost discutată și într-un context de cetăți „romanice târzii”, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea[21]. Dar, de ultima opinie, nici că trebuie să ținem seama, având în vederea calificarea celui care avansase catalogarea. Vasile Drăguț exprima o opinie care particulariza, fără să fie inedită: „chiar dacă cetatea Râșnovului s-a dezvoltat continuu … ea nu poate fi considerată, … ca fiind forma de fortificație cea mai caracteristică pentru așezările rurale din Transilvania”[22]. Obiecțiile sale nu au fost însă detaliate, așa încât textul este mai curând un fel de sentință de clasare.

Apoi a ajuns să fie catalogată neutru și strict arhitectonic, drept cetate cu turnuri de flancare exterioară[23], la care, în mod contradictoriu, același principiu nu s-ar fi respectat[24]. Și aici era o forțare de tipologizare, cu dorința de a o vedea inclusă în clasa delimitată de glasul care părea cel mai autorizat în epocă (Gerő László). Cel care a scris ideea, adică Gheorghe Anghel, a fost destul de singular în aceste afirmații, opiniile sale dovedindu-se fără prea multe consecințe în scrisul istoric ce a urmat. În final, autorul la care ne-am oprit, a clasificat curtina inferioară drept așa-numită „incintă pentru vite”, comparând-o cu alte situații de la Rupea și Biertan[25]. De la „grădina” folosită de către pseudo-tradiție săsească, în lipsa vizibilă a vreunei mărturii de utilitate, care să sară-n ochi, se ajunsese la degradarea de staul de animale. Ștefan Pascu, încă socotit drept un priceput sintetizator de istorie provincială, îi consacra un singur aliniat, în care incinta de sus este socotită partea mai veche a cetății[26].

Cele mai noi opinii s-au editat de câțiva ani, prin Ioan Marian Țiplic[27]. Ca noutate, el făcea deja uz de antecedentele preistorice și pe cele dacice ale amplasamentului[28], precum și de informațiile generale despre materiale arheologice din secolele XIII-XIV, care rezultaseră dintr-o cercetare aparent girată științific. În baza lor, admitea ca posibilă funcționarea cetății ca fostă bază teutonă, revenind de fapt la o problematică dacă nu închisă, măcar dovedită ca fiind fără ieșire reală. Vom înregistra, în final, și părerile arhitectei Marina Iliescu, care a asimilat unele dintre interpretările noi, dar lipsită de instrumentarul propriu unui scolastic, fără să citeze nici cea mai mică referință bibliografică verificabilă, alături de treceri în revistă triumfaliste, menite să-i scoată în evidență contribuția sa personală și a antreprenorului italian căruia i-a slujit[29].

 

La capătul periplului, oricine poate trage concluzia că cetatea Râșnovului a rămas, în esență, la fel de opacă pe cât era ea la începuturile ei istoriografice. Cu alte cuvinte, se deduce destul de bine că opiniile s-au formulat într-o direcție ori alta, fără ca vreunul dintre autori să recurgă la argumente temeinice și la confruntarea lor după metode care să le facă unanim acceptate. Ceea ce știm despre începuturile istorice ale Râșnovului s-ar putea descifra mai bine din analize istorice locale, decât urmând strict, ori unilateral, direcțiile de investigație arhitectonice ori chiar arheologice. Afirmația se argumentează din aceea că niciodată, cele două discipline auxiliare refacerii istoriei cetății, nu vor putea oferi cronologii atât de subtile încât să facă certă o relație cu teutonii. Deși arheologia cetății a progresat atât de mult încât să pretindă corecții de istorie de care să se țină seamă, nu a ajuns la subtilitatea de a data la nivel de decenii ori de a confirma direct numele foștilor proprietari ori constructori.

S-a crezut, până la cercetările arheologice din anul 2010, că locuirea preistorică de pe monticolul cetății, de la marginea zonei păduroase și muntoase care delimitează depresiunea bârsană, aparținea orizontului cultural Schneckenberg (bronzul timpuriu)[30]. Nimic nu a fost documentat ca legându-se de vreo fortificație a acestei epoci. Teoretic, este posibil ca atunci să fi apărut elemente de apărare, doar că ele ar trebui imediat comparate cu ceea ce se cunoaște despre fortificații similare din arealul nostru. Acum putem afirma că formele de locuire cele mai vechi, care s-au înregistrat pe loc, sunt și mai vechi, aparținând epocii neolitice.

Despre antecedentele dacice există cele mai multe referințe, cu toate că ele au apărut la lumină numai în ultimele decenii ale secolului XX[31]. Ocuparea sitului ar fi fost de circa șase hectare, fără să se dobândească vreodată delimitări precise. Evidentă pare a fi succesiunea de trei valuri amplasate în est[32] dar, de fapt, extinse bine și către nord, cel puțin până în dreptul liniei stâncoase de la care continuă Cetatea de sus. Detalierea etapelor dacice a ajuns, foarte curajos, și mai departe. Autorul cercetărilor arheologice, specialist în arheologia antichității, a îndrăznit să scrie despre o cetate mai amplă, veche (?), urmată apoi de cetatea „din timpul lui Burebista”. Deci, supralicitarea a până acolo împinsă, încât, fără vreo demonstrație, mereu necesară, avem deja două-trei cetăți dacice în succesiune. Cea din urmă pare a fi o retranșare, de la sistemul anterior cu trei valuri, la unul singur, cu val estimat la 14 m lățime. Pe acesta din urmă s-ar fi plantat zidul de piatră „al sașilor”. Blocurile de calcar cenușiu, prezente ici-colo în cetatea medievală, au fost bănuite ca provenind tot dintr-o construcție dacică. Dacă am înțelege mai riguros mesajul, atunci una dintre cele două cetăți dacice ori poate o a treia (?) ar fi conținut și ziduri înălțate din piatră. Temeritatea interpretărilor a fost atinsă prin afirmația că poarta medievală obturată, din mijlocul curtinei nordice a Cetății de jos, putea fie bănuită ca o zidire de o asemenea factură[33]. Aceasta, cu toate că, precum se știe de aproape un secol, nu există arhitectură dacică „la vedere”, iar cercetarea concretă arheologică a numitei porți, derulată în anul 1999, nu a descoperit nici un singur argument sprijinitor pentru o asemenea interpretare. 

Spolierea romană[34], nu poate fi, în nici un chip, confundată cu vreo locuire post 106 d. H.[35]. Ea ar fi cu atât mai greu de separat, cu cât, tot din campania anului 2010, cunoaștem amănuntul că au existat importuri romane folosite de către dacii Cumidavei, dar absolut nimic nu sprijină supraviețuirea locului în timpul ocupației imperiale.

 

Constructorii și stăpânii. Din acest punct, focalizarea noastră directă pe monumentul medieval este neîngrădită. Încă din cercetările anterioare finalului de mileniu II, a fost extras din cetate butonul unei spade (fig. 1). Am menționat deja în alt context, tipul de arme timpurii (probabil a doua jumătate a secolului al XIII-lea) nespecifice stării țăranilor, pentru că acolo unde apar la lumină spade (cu exemplificări suplimentare la cetățile de la Agnita, Bodoc, Șeica Mică, Tilișca?, Vurpăr – Sibiu, în nici un caz nu mai poate fi vorba despre stăpâni rustici (țărani). Detaliul a fost scăpat și el din vedere[36]. Concluzia este însă foarte limpede: cetatea a aparținut de la început unor oșteni din clasa cavalerilor, nu cea a agricultorilor. Amănuntul piesei arheologice indică deja o nouă direcție de cunoaștere.

Presupunând că Râșnovul a avut deja un nucleu teuton, se poate imediat postula că acela nu a fost abandonat odată cu alungarea cavalerilor (1225). Cazul cel mai evident de translație îl putem cita, pentru o foarte necesară comparație, de la Feldioara. Regalitatea maghiară a preluat patrimoniul odată construit, stabilind administratori care depindeau fie de un comite anume (de comitat, al secuilor), fie neintermediat, de cuvântul voievodului Transilvaniei. Pasul următor în organizarea teritoriului a fost cadrul oferit de către Diploma lui Andrei al II-lea, sașilor colonizați (1224). Formula de delimitare a suprafeței geografice privilegiate se oprea însă la vest, în dreptul Drăușenilor, lăsând liberă, către est, oricare altă posibilă evoluție socială, în care, evident, geneza elitelor de tip nobiliar nu se putea elimina, cu toate manifestările specifice de cultură materială, însoțitoare fenomenului.

Că Țara Bârsei continua să fie o importantă bază de operații militare, ne-o demonstrează pe deplin traversarea, de către oștenii din slujba regatului Ungariei, a munților Carpați, prin puncte precise, puncte de control și colonizări care au lăsat urme adânci până în zilele noastre. Acțiunile erau în bună măsură și exploratorii, vizau posibilitatea atingerii Mării Negre și controlul culoarului comercial de până la ea. Tăvălugul tătar a măturat orice veleitate politică maghiară la est de Carpați, pe o lungă perioadă de timp, fără să spulbere pretențiile și justificarea revenirilor mai târzii. Dar, spun cronicile, armata voievodului Transilvaniei i-a așteptat pe tătari exact în zona noastră de interes, mizând probabil tocmai pe dotațiile militare ale zonei.

După tătari, a trecut un timp îndelungat până să renască capacități politico-militare în măsură să fie demne de un astfel de nume. Reperul care ar fi de luat în atenție ar fi amintirea „comitatului Brașovului” (sfârșitul secolului al XIII-lea). El părea să reflecte instalarea unei autorități speciale, conturând viitoarea hartă politico-administrativă a Țării Bârsei, de natură să se ocupe anume de partea sus-estică a Transilvaniei.

Concomitent, o parte din vechile amplasamente teutone ori regale au fost probabil reluate și aduse, destul de ușor de altfel, la standarde de epocă. Numai că, același proces de castelare a fost asumat și de către elitele locale aflate în metamorfoze de statut. Să amintim aici doar fortificația de pe Lempeșul Hărmanului, și de cea, mai evoluată constructiv, a Șprenghiului, de la Bartolomeu (astăzi în orașul Brașov). Ele, împreună, indicau prezența unor elemente ambițioase, gata să depășească litera Diplomei andreene și să redefinească locul ca un teritoriu comun, nobiliar, cu o consistență similară comitatelor. Cei despre care scriem se numeau greavi și reprezentau, de câteva generații, pe urmașii performanți ai primilor locatori ori șefi de colonizare germană. Lor, ca și altor categorii, li se deschidea posibilitatea de a deveni nobili. Partizanatul politic al greavilor cu aspirații nobiliare a fost însă greșit orientat către opozanții regelui Carol Robert. În clipa în care același rege a ales să se sprijine pe noile elite, meșteșugărești și negustorești, ridicate din rândul sașilor, Diploma lui Andrei al II-lea a fost reconfirmată la 1315, iar nobililor li s-a interzis să se manifeste în teritoriul protejat prin ea. Doar că elaboratul juridic regal nu s-a asociat cu aplicarea sa automată și distrugerea fizică a tuturor celor care aparținuseră taberei adverse. Cum am văzut, până când Bârsa a fost și ea asimilată privilegiului general al sașilor, au trecut alte decenii.

Pentru a înțelege caracterul inițial al cetății Râșnovului, mai avem a ne raporta și la alte câteva observații mai vechi. Tot în perioada interbelică, s-a adus un argument care, aparent, întărea caracterul „țărănesc” al cetății. S-a scris că nu se află în interiorul ei un „palat” (Pallas) ori o „casă domnească” (Herrenhaus)[37] care să încline judecata către vreo cetate de alt soi. La această afirmație putem răspunde doar acum, peste timp, prin aceea că teoria a fost cu totul pripită, pentru că cei care formulaseră necesitatea pieselor arhitectonice, nici nu căutaseră în mod serios. Să relevăm că și la momentul emiterii opiniei exista în cetate un spațiu tradițional rezervat, pentru Burghüter, care se găsea în extremitatea de vest a cetății. Ori, tocmai acolo, cercetarea de arhitectură nu a fost capabilă încă să discearnă, până astăzi, o evoluție cronologică cât de cât utilizabilă. Dar, lucru cert, în același loc, există o aglomerare de spații care poate conține și obiectivul negat în anul 1929. Apoi, cercetările din anul 2010, au scos la lumină, în colțul de nord-est al curtinei Cetății de sus, elementul care putea aspira la titlul de donjon al cetății. Fără să putem acum zăbovi îndelung asupra sa, datorită noutății descoperirilor din acea zonă, avem totuși de semnalat că acolo a fost scos la lumină, din straturi de moloz, un ancadrament gotic, cu muchie teșită, lucrare singulară deocamdată în întregimea ansamblului fortificat, alături de alte câteva detalii de amenajare interioară (nișă de ședere, scară de acces la etaj, urme de lambriuri, podele îngrijite), care pledează la modul cel mai serios pentru existența „inimii” cetății în acel loc. Evident, aceeași structură, nu are vreo altă particularitate decât pe cea întâlnită în cetățile clasice, regale (intermediat voievodale) ori nobiliare. Donjonul a fost și este exact arhitectura de statut social care corespunde rezidenței unui șef ori stăpân. Mai continuăm a scrie că donjonul Râșnovului s-a prăbușit cândva doar la finele secolului al XVI-lea, fiind se pare înlocuit în rosturi cu noua rezidență din extrema de vest a cetății.

A mai răzbătut istoriografic opinia că cetatea noastră a fost un produs de fabricație comună al unor sate asociate. Alături de Râșnov, s-au numit Cristianul și Vulcanul[38]. Simpla contradicție cu faptul că ambele satele vecine și-au dezvoltat fortificații în jurul bisericilor lor parohiale, nu pare să fi împiedicat avansarea gratuită și fără nuanțe cronologice a afirmației. În plus, datele istorice nu trădează vreo formulă asociativă, care să fi justificat împărțirea proprietății ori pe cea a utilizării cetății. În acest fel, dacă informația a răzbătut dintr-o realitate străveche, care conținea aparentul ciudat „district” al Râșnovului, explicațiile pot fi ușor altfel susținute. Noțiunea de „district”, cu un conținut mult mai restrâns geografic decât acela al echivalentelor de scaune, putea ascunde foarte bine fostul domeniu grevial, având ca nucleu cetatea de la Râșnov și cu trei sate înglobate în același domeniu. „Unitatea” și-a pierdut orice justificare când greavii râșnoveni au dispărut, satele au redevenit „libere” de nobili și toate comunitățile Țării Bârsei au intrat în marele district al Brașovului.

Interpretarea istorică pe care o urmărim, legată de identitatea stăpânilor din secolul al XIV-lea, nu se poate desprinde nici de o altă discuție specială, în centrul căreia trebuie așezată apariția și funcționarea capelei din Cetatea de jos a Râșnovului (fig. 2-3). Pentru că ea vine să contrazică, odată în plus, starea de „cetate țărănească” atribuită ansamblului. Să o scriem de la început că nici datarea sa în secolul al XII-lea, nici atribuirea sa românilor dinaintea colonizării germane, nu se susțin[39]. A fost, în modul cel mai evident, un monument gotic, identificat doar la nivelul unor fundații îngropate, care nici măcar nu au fost deplin scoase la iveală. S-a dovedit deja în 2002, la reluarea arheologiei clădirii, că doar fundațiile sanctuarului au avut un circuit oarecum semicircular, în timp ce, de la soclu în sus, altarul a avut contururi poligonale, chiar cu contraforturi de colț[40]. Ele se potriveau pe deplin formei sale generale, alungite, probabil susținătoare a două unități de boltă (travei). Totodată, picioarele arcului de triumf care, la interior, despărțeau nava de zona altarului, proveneau tot de la un element constructiv care nu poate fi cronologizat atât de timpuriu (secolul al XII-lea), în plină epocă a dezvoltării artei romanice.

Lăsând deoparte, în acest loc și moment, celelalte detalii tehnice ale bisericii, va trebui să reținem pentru ea o cronologie de funcționare din jurul secolelor XIV-XV. Dimensiunile resturilor cercetate arheologic, poate și prezența bisericii parohiale din centrul istoric de la poalele ansamblului fortificat (cu prima mențiune certă din anul 1394)[41], au generat constant folosirea termenului de „capelă” pentru biserica din cetate. Termenul este riguros corect. Atât doar că el reflectă un patronaj privat și nu unul public/colectiv/rural, care se poate conexa și cetății însăși, care o găzduia. Nici rol de capelă cimiterială, pentru comunitatea ce dispunea deja de o biserică parohială, nu îi putem atribui, pentru că, se știe foarte bine, o asemenea funcție, legată de înmormântare, a fost exercitată foarte restrictiv în cetate, poate chiar separat de monumentul propriu-zis, la multă vreme după scoaterea sa din uz cultic (eventual în timpul unui asediu). Din moment ce biserica parohială exista, separat de ea, o familie ori un anume ctitor a decis să ridice o altă biserică, într-un spațiu care îi aparținea în exclusivitate. Doar dependența ierarhică față de biserica parohială din târg ar fi, eventual, de acceptat. În același timp, capela este o foarte bună dovadă că am dispus la Râșnov de inițiative de ridicare complet diferite de cele care ar fi „țărănești”.

Nici nu ar fi prea greu de aflat cine putea fi implicat în asemene acte de construcție. În contextul conflictului care antrena elitele patrimoniale germane, cu acelea noi, de meserii și comerț, asociate ori nu cu regalitatea angevină care își recupera autoritatea pierdută de ultimii dinaști arpadieni, apare prima răzbatere în documente a stăpânirii Râșnovului, în jurul anului 1331, fără vreun obiectiv-monument desemnat din interiorul ei. Este vorba despre puternica familie Simon[42]. Mărturia asocierii personajelor la o tabără politică antiregală este reflectată și prin aceea că greavii de la Râșnov (comitele Nicolae, fiul lui Simon) au ținut multă vreme ocupată cetatea de la Codlea[43]. Aceea avea statut sigur de stăpânire cunoscut măcar din vremea conflictelor dintre regele Bela al IV-lea și Ștefan „regele tânăr” (viitorul Ștefan al V-lea), în anii 1264-1265. Ioan și Iacob, fiii lui Solomon de Râșnov, erau atunci puși în relație cu ultima cetate, pe care erau obligați să o restituie regelui. Dacă pentru cetatea Codlea era vorba despre o uzurpare de drept, nu avem nici cel mai mic indiciu despre ceea ce se întâmpla la cetatea Râșnov. Actul ne lasă să înțelegem doar atât că în acel moment exista totuși acolo o familie care era capabilă să țină ocupată o (altă?) cetate care fusese regală.

În 1343, alt izvor trădează prezența nobilului magistru Iacob, fiul lui Nicolae cel Mare, nepot al lui Simon de Râșnov, care și-a confirmat privilegiile mai vechi tocmai în scriptoriul conventului din Dealul Orăzii[44]. Un asemenea gest aparținea unei persoane avute. Mai departe, în 1357, personajul reapare cu apelativul de „comite” și este localizat la Brașov[45]. Istoria ulterioară a acestei familii se pierde însă. Este de presupus, cu bune șanse de adevăr, că acei râșnoveni s-ar fi dorit nobili, dar au renunțat la cin pentru a rămâne doar greavi în orașul Brașov. Conținutul proceselor de pierdere a calității stăpânirii este greu de reconstituit și rămâne ipotetic.

Dintr-o asemenea conjunctură de stăpânire, fără să știm în care moment anume, cetatea „pre-nobiliară” ori „grevială” a Râșnovului s-a transferat în patrimoniul regal ori a fost pur și simplu părăsită de stăpânii care o folosiseră până atunci. Să menționăm totuși și că menționarea cetății într-o cronică târzie, ca fiind implicată în evenimente legate de tătari, în prima parte a secolului al XIV-lea, este de privit cu foarte mare prudență[46]. În termeni istorici mai siguri, este intervalul perioadei 1350-1427. Nu este nimic neașteptat, pentru că într-o situație similară s-au aflat și alte cetăți din Țara Bârsei. Regimul lor a rămas nealterat astfel până când comunitatea sașilor a preluat întreaga responsabilitate de apărare militară a zonei. Cazul transferului cetății Bran este cel mai notoriu dintre toate. Dar, așa cum s-a întâmplat și pe teritoriul controlat de către voievozi, o serie întreagă de cetăți, nominal regale, au fost treptat abandonate până la starea de ruină, din lipsa resurselor de întreținere (domenii-castelanii), păzire directă și a vreunui interes militar precis pentru ele.  

Turnura de stăpânire, care este ultimul mare moment istoric pe care îl vom urmări în aceste pagini, a venit la începutul deceniului al treilea, al secolului al XV-lea. După invazia turcă din 1421, Țara Bârsei a fost unită administrativ cu restul districtelor săsești, administrate de la Sibiu. Probabil că limita maximă a transferului de putere se poate îngădui în contextul rezidării mai îndelungate în regiunea Țării Bârsei a regelui-împărat Sigismund de Luxemburg. Conjunctura descrisă produce ultima lovitură posibilă pentru inconsistența termenului de „cetate țărănească”, care însoțește atât de nedezlipit cetatea Râșnovului. Ar fi suficient dacă am menționa faptul că localitatea care a posedat monumentul, din prima jumătate a secolului al XV-lea, până la ieșirea sa din folosință militară, nu mai era una de gestiune rustică („țărănescă”), din anul 1427. Atunci, regele Sigismund de Luxemburg a emis un privilegiu anume, prin care fosta așezare rurală primea dreptul și numele de târg[47]. Din acel precis moment, râșnovenii nu au mai fost clasificabili drept țărani, iar averea lor, inclusiv cetatea, a devenit una de târgoveți. În vremea aceluiași rege, statut similar au primit și cetățile de la Feldioara și Prejmer. Drept urmare, se poate aprecia că a fost o politică coerentă și cu un caracter mai general, nu o favoare anume acordată doar unei singure așezări.

Poziția și calitatea specială a așezării Râșnovului s-a marcat și prin acordarea ori asumarea directă, apoi recunoscută public, a unui blazon ori însemn heraldic. Așa trebuie să fi apărut cei trei trandafiri în buchet, pe scutul simbolic al localității. Nicio astfel de dotație ori folosință nu va putea fi asociată unui simplu sat. Pentru oricine citește corect derulările istorice, ar fi suficient pentru a pune definitivă stavilă la a mai socoti că principala înălțare arhitectonică a localității Râșnov ar fi fost singură cu o calitate inferioară oamenilor din ea. Cetatea în sine este un atribut de stare superioară, echivalentă nobleței.

Cum vom observa, ambele analogii de exemple citate puțin înainte (Feldioara și Prejmer) aveau și ele cetăți, din care, cel puțin Feldioara era sigur mai veche și fără vreo relație cu țărani constructori, concomitent stăpâni ai propriei lor opere. Cazul evoluției similare de stăpânire/proprietate pare a fi dat foarte bine de și către cetatea de la Rupea, a cărei salvare, renaștere și supraviețuire s-au datorat tot cedării sale sașilor scaunului din care făcea parte, după ce, multă vreme servise ca simbol de autoritate regală locală, pentru a face irepetabil gestul revoltei antiregale din 1324.

Periferizarea interesului particular și regal pentru cetatea Râșnovului a făcut ca sursele scrise să se dezintereseze atât de manifest de ea. Ca să complice parcă lucrurile, în „catastifele” castelologice ale regatului a apărut o altă cetate care se numea, în limba maghiară, la fel cu cea care ne interesează: Rozsnyó (RoŸòava), din comitatul Gömör al Slovaciei de astăzi[48].

 

Formele arhitecturale primare. A sosit, în sfârșit, momentul de a ne ocupa de formele concrete pe care le-a deținut cetatea Râșnovului până către mijlocul secolului al XV-lea. Așa cum se întâmplă în majoritatea analizelor istorice similare, despărțind istoria scoasă din izvoarele scrise, de cea a zidurilor și mărturiilor pământului, pare că se discută despre cu totul alte monumente, diferite. Arareori cele două grupe de informații se întâlnesc și, în variantele de interpretare istorică „clasică”, ele abia dacă se confruntă și produc relevanță.

1. Valuri și șanțuri. Din păcate, nu am dispus și nici nu dispunem de serioase cercetări legate de felul în care moștenirea antică a fost regăsită și folosită de către oamenii medievali, în dreptul Râșnovului. Ceea ce s-a scris s-a rezumat doar la afirmarea unei tainice suprapuneri de epoci și realizări, despre care fiecare poate să-și închipuie aproximativ ceea ce dorește. Ar merita însă să pornim de la premiza după care, la sute de ani distanță, omul medieval nu se putea reîntâlni cu vreo cetate falnică, de pe care lipseau doar stindardele, ci doar cu un teren frământat și dezolant, cu potențialitate pentru o reamenajare de cele mai multe ori radicală. Într-o construcție abandonată de multe sute de ani nu se poate fereca nimeni pentru a face față unui eveniment militar nou, în care calitatea armelor și principiile de luptă s-au modificat radical. Să mai precizăm că înlăturarea vegetației arborescente era una dintre condițiile primitive de reintrare în funcție a unei fortificații dezolate. Cu valuri monumentale, dar cu copaci și tufe peste tot, locul putea fi cel mult o văgăună de refugiu, nu o cetate adevărată.

Primul lucru necesar a fost o investigare de suprafață a elementelor de fortificație exterioară, care se observă încă bine în pădurea din vecinătatea nordică și sud-estică a Cetății de jos (fig. 4-5). Pentru a ne referi la ele cu mai multă preciziune, vom scrie că ar fi vorba despre două valuri, succesive, departajate de un șanț. Zidul de piatră al curtinei Cetății de jos este/a fost fundat evident într-o amenajare de pământ de tipul unui val, ridicat destul de mult deasupra nivelului palisadei dacice. Diferențele de nivel și de calibru dintre cele două valuri vechi au fost semnificative. Valul exterior, mult mai bine conservat, se prezintă uniform aplatizat (în jurul cotelor de 1-1,50 m) și impresionat doar datorită prezenței pantelor, decât prin lucrările artificiale care i-au aparținut. Cel interior a fost mult mai falnic, dar aspectul și dimensiunile sale au fost grav afectate nu atât de apariția zidurilor, care l-au căutat cu dinadinsul și s-au fundat în el, cât mai mult de incisivitatea „exploatatorilor” economico-turistice ai cetății, din primii ani ai mileniului III.

Conjuncția dintre componente antice și medievale din pământ și fazele construite din piatră s-au elucidat parțial abia în cursul cercetărilor din anul 2010. Premisa corectă, care trebuia să conducă la înțelegerea clădirii cetății, era aceea că denivelările și suprafața interioară mare nu puteau fi acoperite decât inegal și numai în timp. Între fortificațiile preistorică ori antică, care deserviseră așezări, și cea primitiv medievală, destinată unei folosiri sociale egoiste, erau serioase diferențe de înțelegere și exploatare a uneia și aceleiași suprafețe. Din acest punct de vedere, medievalii erau determinați și foarte bine motivați să nu acopere o suprafață excesiv de extinsă, greu de apărat.

2. Curtinele. La această dată am putea aprecia cu relativă siguranță că zidurile cetății medievale s-au ridicat treptat, într-un oarecare interval de timp, care poate fi estimat la cel puțin câțiva ani. Avem totodată siguranța că șantierul de construcție a fost temporar oprit la o linie mediană, accentuat oblică, ce străbate curtina Cetății de jos, de la nord-vest, la sud-est. Primul semnal al existenței acestui proiect abandonat a fost furnizat de umărul de zidărie care întrerupe brutal și fără logică aparentă, linia curtinei de sud. Dintr-un motiv necunoscut, respectivul umăr nu a fost înregistrat de planurile cetății din prima monografie germană. Primul releveu mai detaliat a fost isprăvit în anul 1972[49], fără să apuce a fi publicat. Cum toate celelalte studii istorico-arhitectonice au pastișat la nesfârșit același plan, nu se putea ajunge la nici un fel de observări diferite de acelea care acceptau un traseu unitar, după cele mai bune și logice interpretări, construit de același șantier. De la primele relevee produse la restaurare și de la reluarea documentației fotografice (fig. 6), umărul respectiv de zidărie a atras însă atenția. Până într-atât, încât, profitându-se de necesitățile de proiectare ale restaurărilor curtinelor prăbușite, s-au operat sondaje în interiorul curtinelor, la zona de conjuncție a sectoarelor care se prezentau, la exterior, unite printr-un unghi drept (2010) (fig. 7). Surpriza a constat din aceea că avem o evidentă diferențiere de pânze de ziduri. Sectorul de sud-vest, clădit cu mortar de foarte bună calitate, se oprea în unghiul cel intrigant și începea să descrie o latură de închidere. Dar aceeași latură a rămas necontinuată. Mai departe, zidăria curtinei, adosată și nu țesută, a folosit deja liant diferit, gălbui, de o calitate inferioară.

În același an 2010, sectorul diametral opus al curtinelor Cetății de jos, adică cel nordic, a fost și el supus la noi cercetări. Eliminarea vegetației parazitare și a unei părți din depunerile de moloz, au relevat prezența unui traseu de curtină prezentând unghiuri specifice unui poligon regulat (pentagon ori hexagon) (vezi pl. I și fig. 8). Prima frângere în unghi corespundea asocierii acelorași sorturi de ziduri ca la curtina de sud. Adosarea dintre două zidării diferite este foarte vizibilă dinspre exterior. În aceeași manieră, zidul cu mortar de calitate, de astă dată observat și cu grosime mai mică, se conjuga cu un zid mult mai masiv, care nu mai avea decât un mortar calitativ inferior. Nu dorim să insistăm asupra unor detalii de grosimi. Este suficient de arătat că dacă zidurile mai bine clădire oscilează în jurul grosimii de un metru, celelalte au grosimi care ating consecvent 1,50 m. Greșeala ne-ar pândi mereu, dacă am încerca să oferim cu dinadinsul măsurători de grosimi pe puncte anume. Majoritatea curtinelor au fost clădite în profil de trunchiuri de piramidă, pentru a le asigura stabilitatea, în condițiile în care contraforturi nu s-au proiectat nicăieri. 

Imediat, o interpretare care rezultă, ar fi aceea că, inițial, a existat ideea unui proiect care urmărea să ridice o cetate diferită de aceea pe care o avem astăzi. Cele două puncte cardinale opuse, nord-sud, și unite cu o linie imaginară oblică (vezi pl. I), dau conturul unei curtine mult mai scurte, oprite, nu tocmai din întâmplare, la cotele la care terenul natural începea să se ridice brusc. Acolo ieșeau la iveală stâncile care dominaseră și domină încontinuu Cetatea de sus. Nu este foarte greu de concluzionat că, la un anume moment, decizia de construcție a fost aceea de a se apăra un spațiu interior mai mic decât cel pe care-l vedem astăzi. Ce a însemnat, din punct de vedere cronologic, acest moment de cumpănă, este doar de speculat. Este clar că, rămasă neînchisă către est, cetatea nu și-ar fi dobândit rostul. A stat ea construită așa, cu o închidere improvizată, de forma unei palisade? Zona traseului presupus nu a fost niciodată străbătută de secțiuni arheologice pentru a se releva vreo urmă doveditoare. Partea care trebuia lăsată în afara cetății de piatră era tocmai aceea delimitată cu valurile de pământ antice.

Dacă judecăm lucrurile prin comparație, atunci turnura șantierului care a decis aspectul Cetății de jos, a fost destul de radicală: s-au modificat sursele de mortar, s-au făcut economii de plăți, fundațiile și structura curtinelor au fost schimbate, probabil au apărut și alți meșteri, capabili să împlinească noile necesități. Să menționăm mai întâi faptul că fundațiile au fost adâncite la cote neregulate și nici nu au urmat vreo consecvență în conservarea umărului de fundație. El are vizibilitate ori se pierde complet pe linia curtinelor. În ceea ce privește fundațiile de la sud, s-a putut observa, la restaurările din anul 2011, că au folosit mortar de calitate, asemănător primelor pânze de ziduri ridicate. Apoi, elevația a folosit mult pământ drept emplecton, mărginindu-se să folosească mortar de var la paramente.

De la obținerea acestei concluzii neașteptate pentru evoluția cetății Râșnovului, celelalte tronsoane de curtină se supun unor întrebări asemănătoare. Au fost ele imaginate din secolul al XIV-lea la limitele astăzi vizibile ale cetății?

Problematica datării și construcției curtinelor Cetății de sus este mult mai greu de limpezit. Aceasta pentru că ele au fost mereu reluate de stăpânii înșiși, iar apoi au fost „ambalate” de restaurări, fără vreo cercetare sectorială amănunțită. În Cetatea de sus, constructorii au găsit peste tot stânci neregulate, rămase fără alte antecedente antice decât nivele de locuire simplă, eventual cu diferite tipuri de gropi. Dacă va fi fost ceva anterior, se poate admite cel mult o palisadă de lemn, fixată cumva direct pe/în stânci. Doar despre clădirea câtorva sectoare avem date relativ sigure. Pe latura de nord, curtina a fost repornită, se pare, după o întrerupere prezentă și regăsită arheologic la sud-vest de Turnul gotic, pe o linie ce ar corespunde astăzi, grosso-modo, frontului intern al caselor adosate în secolele XVI-XVII. Releveul efectuat în anul 1972, a observat și el diferențele dintre o fundație și elevație. Nu avem nici un fel de garanție că ea ar fi ajuns, de la primele decenii de funcționare, până către extrema de vest a complexului fortificat. Controlul acestei vechi curtine a fost pierdut puțin dincolo de „Casa școlii”, fiind căutat zadarnic pe câteva sondaje speciale (S 31, S 40). În sectorul în care pierdem curtina despre care scriem, curtinele mai târziu s-au buclat de-a dreptul, nu au trasat o linie continuă. Structura aceasta de zidărie este apropiată de tronsoanele de vest ale Cetății de jos. Adică, zidurile au grosimi care oscilează în jurul dimensiunii de un metru și conțin mortar de calitate.

La fel de necunoscută ne rămâne geneza curtinei de sud a Cetății de sus. În pământ, după cum s-a observat la punctele de cercetare arheologică, s-au conservat doar profilele nedatate ale unui umăr de fundare care nu are absolut nici o legătură cu elevațiile vizibile. Cu alte cuvinte, zidul conține astăzi două umere de fundație. Unul se află la adâncime și este autentic medieval, celălalt este vizibil și a apărut, cândva, într-o vreme necunoscută. Trebuie doar să bănuim că cel din urmă a fost „reinventat” de restaurări succesive, din care ultimele majore au fost cele din deceniul șapte al secolului XX, patronate de către Direcția Monumentelor Istorice din București[50]. Ca lucrurile să fie și mai complicate, pe un loc anume al acestei curtine, suspect de frontal față de punctul în care pierdusem curtina în partea opusă, curtina de sud a înregistrat un nou cot rămas inexplicabil.

Ceea ce este iarăși complicat, este felul în care dispunem de un tronson de zidărie de curtină care delimita Cetatea de jos de cea de sus, tronson care se dezvoltă înspre nord, din dreptul Turnului armelor și se oprește în dreptul Turnului cu muchie în ax. La aceasta se adaugă mărturia imaginilor din secolul al XIX-lea, care ne indică, la exterior (est), fără nici un fel de dubiu, că între Turnul cu muchie în ax și Turnul gotic curtina a fost o acumulare de construcții diferite, categoric succedate în timp, acum, din nou, redate vizibilității generale printr-o „unificare” pripită care nu ascunde totuși soluțiile de lucru divergente.

După ce am văzut interpretarea genezei Cetății de jos, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva și Cetatea de sus a dispus de alte perimetre decât cele de care dispune astăzi. Întrebarea, deplin necesară, pare că are răspunsuri afirmative. Cum deja am notat, substrucțiile din nord, par să sugereze o oprire a construcțiilor la est de actuala fântână, acolo, unde, iarăși, terenul înregistrează o cădere mai bruscă, determinată de stâncile naturale. Pe de altă parte, tronsonul median, care delimitează cele două cetăți, acolo unde se va dezvolta linia de apărare a secolului al XVI-lea, cu Barbacana mare și Turnul cu muchie în ax, este destul de ciudat. În ce măsură, o cetate timpurie ar fi avut nevoie de două curtine contemporane, dacă ele nu ar fi fost o rezultantă acumulată în timp? Să mai adăugăm faptul că Turnul armelor, o construcție bine înrudită stilistic cu Turnul Báthori, în substanța sa originală, pare a servi ca poartă între două sectoare/incinte ale aceleiași fortificații. Din acest motiv, s-ar putea să trebuiască să ne punem problema dacă nu cumva același Turn al armelor nu servise într-o fază timpurie, adică într-o parte din istoria cetății, accesului spre exteriorul cetății, înspre vest, lăsat stâncos și neprotejat de curtine. Din păcate, șansa unor documente arheologice recoltate din preajma Turnului armelor este practic nulă. Majoritatea construcțiilor stau astăzi pe stâncă, cu excepția laturii de nord a numitului turn. Dar, și acolo o căsuță târzie s-ar putea să fi compromis orice mărturie pentru verificarea ipotezei noastre.

Analizele de mai sus pot sugera necesitatea discuției unei Cetăți de sus, divizată în două sectoare distincte. Doar partea de est, amplasată topografic în sectorul cel mai ridicat al topografiei locului, pare să revendice singură o asemenea calitate, în timp restul, de vest, ar putea deveni convențional, „Cetatea de vest”. Analizele speciale, arheologice și de parament, destinate laturii de sud a acesteia, ar putea furniza încă răspunsuri mult nuanțate.

Din observările punctuale înregistrate, rezultă că au existat de la început curtine neînchise ermetic. Explicațiile nu sunt tocmai simplu de dat: a fost vorba despre întreruperi cauzate de anotimpuri, ulterior abandonate ca proiecte? S-a conceput o simbioză și împărțire de responsabilități de apărare cu stâncile mult mai colțoase, în primele faze de existență ale monumentului? Răspunsul la ambele întrebări poate fi afirmativ. Cazuri asemănătoare se întâlnesc și în alte cetăți ale provinciei.

În literatura istorică se făcuse o observație extrem de importantă: pe curtinele Râșnovului nu se disting crenelaje[51]. Sunt doar ferestre de tragere. Nu avem ce discuta aici despre majoritatea zidurilor perimetrale ale Cetății de sus. Pe lângă faptul că au dobândit drumuri de strajă supraînălțate[52], cu galerii și șarpante din ceramică, în plus, ele au fost și acoperite de tencuieli, înainte ca orice cercetare de paramente să le constate evoluția ori transformările radicale. Aceasta nu înseamnă însă că nu ar fi existat creneluri. Precum se poate vedea astăzi, sectoarele de curtină din cetate care nu au aspect de ruine, au azi un aspect comun, cu galerii, în maniera de lucru a constructorilor secolelor XVI-XVII. Numai că, dacă desenul din secolul al XIX-lea[53] a surprins corect situația de la data execuției sale, înseamnă că „zestrea” de curtine la care ne referim este iarăși o contrafacere a timpurilor în care cetatea nu mai funcționa. Iar a baza analizele pe astfel de documente de arhitectură, ar fi o eroare de neiertat. Zidul de est al curtinei Cetății de sus a fost sigur supraînălțat și remodelat pentru armele de foc, în cursul secolelor ([XVI-XVII?]-XX), odată cu adăugarea elementelor de flancare exterioară (Turnul cu muchie în ax și Barbacana „mare”) ori conform viziunii personale a arhitectului sau meșterului restaurator cel necunoscut, al vremurilor contemporane. Imaginea de la mijlocul secolului al XIX-lea, dezvăluie în plus și faptul că o parte însemnată de curtină, de la Turnul cu muchie în ax, până la Turnul gotic, erau atunci prăbușite. Ele s-au refăcut într-o perioadă de timp neprecizată, oricum posterioară vremii moderne. Au existat restaurări majore, de la începutul activității Direcției Monumentelor Istorice, despre care abia avem date sigure. „Harta” reparațiilor de pe curtină este deplin vizibilă și, concomitent, „citibilă” până la un anume punct. Vizibilitatea acestor ingerințe este un foarte puternic argument în favoarea veridicității desenului de la mijloc de secol XIX (1864, reluat la finele secolului în 1894), implicit al prezenței inițiale al vechilor crenelaje. Aceasta pentru că în numitul desen, crenelajele se disting cu claritate pe două sectoare în care astăzi ele nu mai sunt vizibile (fig. 9). În primul plan al imaginii, crenelurile se observă pe un sector al curtinei de sud al Cetății de jos, imediat lângă Turnul Báthory. În planul secund, creneluri apar figurate între Turnul armelor și Turnul cu muchie în ax. Suspiciunea cu care a fost privit desenul germanului Rohbock a fost determinată probabil de licențele romantismului care idealizau ruinele. Doar că, analiza în detaliu, a desenului dezvăluie corectitudini remarcabile. Din aceeași clipă, și crenelurile, care au dispărut între timp, pot fi socotite ca elemente istorice care au făcut parte din zestrea sigură a cetății Râșnovului.

Se pare că doar tronsonul dintre Turnul armelor și poarta din nord-estul curtinei Cetății de jos mai deține elemente arhaice, uniformizate de ultimele restaurări controlate arbitrar de către consumistul italian. Opacitate transmit și pânzele de curtină din nord, de lângă fostul Turn gotic și Poarta secretă. Numai că aici intervin alte considerente, provenite din epoca medievală. Pantele exterioare erau acolo atât de serioase, încât o amenajare de drum de strajă și creneluri pe acel tronson ar fi fost, în bună parte, un efort constructiv inutil.

3. Turnurile. Pentru a stabili țintele de studiu, am putea de la început să decidem că trebuie să ne referim la patru turnuri care păstrează ziduri serioase și, probabil, la un al cincilea, arheologic. Toate sunt racordate la curtine, trei au servit și ca porți.

Pe de-a-ntregul neașteptat, până în anul 2010, niciunuia dintre turnurile cetății Râșnovului nu i se dăduse vreo vechime comparabilă cu aceea, presupusă, a curtinelor. Cei care au avansat datările cele mai timpurii, mergând până la cavalerii teutoni, și-au imaginat poate monumentul construit dintr-o dată, cu turnuri și ziduri la un loc? Discreția a fost totală, dovadă că măcar în acest capitol a fost păstrată decența, chiar dacă niște critici serioși ar fi remarcat imediat incongruența dintre vechii stăpâni și construcții. Cu alte cuvinte, nici un autor care s-a ocupat de cetatea noastră, istoric ori arhitect, nu îndrăznise să lege de vreun turn o cronologie sigură anterioară finalului de secol XV. Însă, caracterul determinat non-țărănesc al cetății, respectiv acela de rezidență grevială, mai apoi aflată în subordinea autorităților de stat, impunea prezența măcar a unui turn, destinat găzduirii stăpânilor ori comandanților/castelanilor.

Turnul recent recuperat în detalii, de cercetarea arheologică din 2010[54], situat la cotul de nord-est al Cetății superioare (fig. 10), a fost o construcție foarte bine amplasată, cu vizibilitate maximă către Țara Bârsei. A dispus de cele mai mici paragrafe istoriografice care i se puteau dedica, fiind judecat „periculos” de distrus și amenințător la oricare apropiere și intervenție. Acum știm că are o planimetrie ușor trapezoidală (laturile interioare au următoarele dimensiuni: nord – 5,30 m, est – 4 m, sud – 5,40 m, vest – 3,50 m). Grosimea zidurilor sale a fost determinată de amplasament. Deci a fost, de la început inegală. Latura sa de est, amplasată pe linia pantei, a fost concepută în retragere lină de grosime. Din părțile sale originale, s-a conservat până la noi doar parterul, dar și acela destul de afectat, de la colțul de sud-est, până la curtina Cetății de sus.

La interior, îl avem descoperit arheologic cu dotații de confort pe care nu le putem regăsi în absolut nici una dintre celelalte componente ale cetății de la Râșnov. Și, ceea ce este fundamental, neafectat nici de restaurări ecranatoare ale formelor sale primitive. Pe pereții de nord și est s-au păstrat urme de la două goluri astupate, de dimensiuni diferite, urme de tencuieli, lambrisări și tapetări cu pânză. Iar în colțul său de nord-est, s-au mai păstrat ceva mărturii ale vechii scări de lemn și piatră, care urca la etajele superioare. Prin indiciile care i-au fost recuperate din interior și prin poziție, turnul merită din plin apelativul de donjon.  

La data construcției sale, exista deja ridicată curtina de nord, care evolua către Cetatea de jos, turnul suprapunându-se parțial peste traseul ei. Cel mai bine se poate data prin ancadramentul vechii sale intrări, de la vest. Acela a fost cioplit în blocuri de gresie nisipoasă, care aveau, către exterior (vest) o muchie teșită, lată și simplă. S-ar putea aprecia că el să provină din intervalul larg 1350-1450.

Acest turn a fost, probabil multe decenii din secolele XIV-XV, rezidența principalului factor militar din loc. Rolul său a fost încheiat după ce un cutremur l-a distrus, iar stăpânii au decis ca parterul său să fie deliberat umplut, pentru a se mai recupera ceva din elevații și funcțiile sale de apărare în ansamblul noii cetăți de secol XVI. Poziția pe care o ocupa în economia cetății excludea scenariul totalei sale eliminări.

Turnul Báthory a asigurat Cetății de jos principala cale de pătrundere dinspre est (fig. 11). Forma sa s-a păstrat esențial neschimbată, din vremurile de clădire. Să mai specificăm că ar fi partea de cetate care conservă cele mai numeroase blocuri de piatră de carieră străină locului de amplasare directă a cetății. Ele sunt cel mai bine vizibile în bolțile realizate cu ajutorul unor cofraje și la ancadramentul intrării de la etajul I. În raport cu pânzele de curtine între care se află plasat, turnul are independență. Aceasta nu exclude posibilitatea cronologiei sincrone, pentru că meșterii știau foarte bine că dacă le-ar fi țesut împreună, riscau ruperi de zidărie cauzate de tasările diferite. Ca și la clopotnițele de biserici, unde tehnica era similară, turnul, mai greu, se lăsa mai adânc, rupându-se acolo unde curtinele, legate, dar mai ușoare, nu l-ar fi urmat în consecințele legii gravitației. Prezența celei de-a doua intrări a Cetății de jos, astăzi obturate, la nord, relansează problema de cronologiei. Ar fi fost inutil ca cetatea să fi dispus de două, dacă nu chiar trei, accese carosabile. În logica interpretării ar părea mai firesc să avem o singură poartă carosabilă, la care ulterior s-a renunțat, pentru a se orienta intrarea numai prin Turnul Báthory. Modificarea traseelor poate fi consecința refacerii drumurilor de acces către cetate.

La turnul discutat, am putea determina doar o intervenție majoră de supraînălțare cu un etaj. Bolta porții este acoperită cu un semicilindru. Pe latura interioară, în dreptul fostului nivel al drumului de strajă, care venea pe curtină dinspre nord, a fost postată o intrare. Canaturile ei au pierdut tocmai detaliile care ne-ar fi permis să descriem sistemul de închidere ori de sprijin al unei mici platforme care făcea legătura cu o scară mobilă ori cu drumul de strajă deja menționat. Amplasarea dezaxată, lasă de înțeles că drumul de strajă vizat pentru comunicare, ar fi fost către nord. La nivelul etajului I, fereastra sa de tragere are o nișă asemănătoare cu cea prezentă în Turnul gotic. Ceea ce este încă foarte important, este că tragerea din fereastră este orientată către nord-est, ceea ce ajută la identificarea direcției de acces către el. Dacă astăzi există o hersă înșelătoare, nu avem nici cea mai mică siguranță de prezența sa timpurie. Lipsa ei, ca și folosirea batanților este un oarecare indiciu de vechime. Deși întreaga Cetate de jos a fost drastic regândită ca funcție militară în urma refacerilor de după mijlocul secolului al XVI-lea, turnului i s-au păstrat rosturile parțiale. Tot arheologia a dovedit că abandonarea sa definitivă, cu inventar prins pe loc, din cel mai divers, a avut loc după asediul întreprins de către trupele principelui Gabriel Báthory, la începutul secolului al XVII-lea.

Despre Turnul armelor (fig. 12) s-a mai făcut referire în paginile anterioare. Astăzi este atât de „ambalat”, nu numai de către Barbacana mare, ridicată spre est, dar și de artificii de restaurare care trebuiau să-i dea vizibilitate cinematografică și turistică, încât a discuta detaliile lui este un risc. Doar intradosul bolții porții are analogii bune la Turnul Báthory. Dar, nu există o similitudine absolută, în așa fel încât merită să avem în vedere două șantiere asincrone de ridicare. Judecând după diferențele majore de grosime care apar la ziduri, de la nivelul al III-lea, s-ar cuveni să avem în vedere o eventuală supraînălțare. Ea ar motiva similitudinea unora dintre formele ferestrelor de tragere cu altele, din zone care ar putea data mai tardiv (extrema de vest a ansamblului). De asemenea, tot de acolo pare să provină dispariția detaliilor care au asigurat mișcarea podului ridicător. Pentru că istoria sa a fost segmentată și de o gură de lup, care astăzi este astupată în interiorul Barbacanei mari, dar a fost relevată de arheologie. Drept urmare, și acest turn a avut mai multe intervenții serioase, înainte ca aceeași barbacană să preia o parte din funcțiile sale de apărare. Ultimul element este de poziționat în interiorul intervalului secolului al XV-lea. Dar fără posibilitatea unei cronologii mai fine.

Care a fost cel de-al patrulea turn vechi al cetății Râșnov? Avem de ales, ipotetic, între o construcție situată la extrema de vest a Cetății de sus (fig. 13) și un posibil turn de pe latura de nord a Cetății de jos (fig. 14).

Situația analizelor de arhitectură este, în primul caz, mai complicată decât oricare alt spațiu al ansamblului. Lângă „locuința comandantului” (acel Herrenhaus, deja pomenit) din secolele târzii, s-au lipit clădiri, culoare și cotloane de adăpost și apărare, care i-au ecranat cu totul istoria de înălțare și funcționare. Numai o nouă și foarte atentă cercetare de parament ar putea elucida succesiunile de zidire. Nici elevațiile nu sunt concludente pentru a distinge turnul.

În al doilea caz, posedăm un cadru de poartă carosabilă și ziduri perpendiculare pe curtină, dinspre interior, dar elevația lor ne lipsește, dispărând de multă vreme. Arheologia i-a pus în evidență dotațiile interioare curtinei și, mai mult decât atât, fazele care demonstrau o viață suficient de îndelungată. Ea va face obiectul unei restituiri speciale. Poarta este certă, nu însă și un turn care să fi existat acolo. Primele amenajări, ulterioare curtinei, au flancat cadrul semicircular, acum obturat de zidărie, dar chiar de au fost acoperite de bolți, nu avem nici o siguranță că deasupra ar fi stat și un turn. În ultima fază de existență, spațiul a fost închis și la interiorul curtinei și la cadrul vechii porți, dar încă nu avem nici un argument că deasupra ar fi fost funcțional un turn și doar totul s-a limitat la vreun spațiu cu altă funcțiune. Dacă, poarta a fost surmontată de turn, atunci, în cazul acesta avem de-a face cu singurul exemplu de „turn interior curtinei”, tip de construcție judecată într-o etapă de istoriografie castelologică ca fiind specifică perioadei de folosire a gurilor de foc. 

4. Porțile. Dincolo de porțile Turnului Báthory, Turnului armelor și nesigurului turn de la mijlocul curtinei de nord a Cetății de jos, dispunem de încă o intrare sigură contemporană perioadelor timpurii ale cetății. Este vorba despre așa-numită „Poartă secretă” pusă în evidență deplin, tot după cercetările din anul 2010 (fig. 15). Ea se află pe mijlocul laturii orientate est-vest, din forma unghiulară care succede reluarea traseelor Cetății de jos, după ezitarea constructivă documentată. Este o poartă pietonală (1,20-1,40 x 0,90 m), care a dispus odinioară de tocuri din lemn, fără nici un fel de artificii de blocare complicate. O retragere de zidărie dinspre vest, ar putea trăda locul bârnei care asigura balamalele de mișcare ale panoului ușii propriu-zise. Arcul său de ancadrament s-a distrus și nu prezintă nici un fel de particularitate de discutat stilistic. Este însă deplin cert că ea a fost proiectată odată cu curtinele și a fost blocată cu zidărie, probabil în logica care a pus capăt existenței și porții carosabile învecinate, pe aceeași curtină, dar mai spre est.

Una dintre cele mai „tainice” porți ale Râșnovului este cea din colțul de sud-vest al curtinei Cetății de jos. Astăzi vedem acolo o poartă carosabilă, cu zidărie „prelucrată” după fantezia și arbitrariul individului care a înnegrit atât de grav pagini de istorie contemporană a cetății. În cazul ei, dispunem de două categorii de informații care pot fi folosite. Mai întâi avem câteva sondaje exterioare porții, efectuate în anul 1998. Ele au arătat că avem resturi de zidărie ce par a proveni de la o curtină modificată, care, odinioară, în primele timpuri, ar fi unit curtina de sud direct cu stâncile, pe o linie oblică, de la sud-est, către nord-vest. Stratul de cultură de acolo este într-atât de superficial, încât orice observație stratigrafică a fost și va rămâne imposibilă. Formele pledează mai curând pentru inexistența vreunei porți în acel loc, în perioadele istorice de care ne ocupăm acum.

Imaginea din secolul al XIX-lea, la care ne-am referit atât de frecvent, ne arată un cadru de poartă dublu: semicircular integrat în altul, unghiular. Cadrul exterior este util doar dacă în el se instalează, prin ridicare, un pod pus peste o gură de lup. Deci este posibil ca imaginea să rezulte din două componente asociate: o poartă cu batanți și contur superior semicircular, împreună și separat cu podul mișcător unghiular. Faptul că aceste detalii au vizibilitate dinspre interiorul curtinei (est), nu trebuie să intrige. Poduri ridicătoare interioare curtinelor mai există și în alte cetăți. Ele apăreau peste tot unde terenul exterior nu permitea un asemenea aranjament. Pentru o analogie apropiată geografic, vom cita aranjamentul porții de la curtina Cetății de mijloc a ansamblului de la cetatea Rupea. Ca și acolo, asemenea artificii constructive pot fi urcate până în dreptul secolului al XVII-lea.

5. Materialele. Capitolul realizărilor lucrărilor de construcție nu se încheie dacă ne reamintim doar invocatele folosiri de cărămizi romane ori mortarele diferite. Pentru tot ceea ce există astăzi construit în cetate, fiecare șantier a folosit „cariera” stâncilor terenului natural. Inserțiile de adâncime târzii (sec. XVI-XVII), practicate pentru aranjarea căsuțelor, indică stratificarea pietrei naturale în tronsoane (fig. 16). Exploatarea șirurilor a oferit blocuri relativ potrivite pentru rearanjarea în asize noi, în zidăria cu mortar. Aceasta ne determină să scriem că oricare șantier reluat în cursul timpului, a modificat și aspectul istoric ale cetății anterior începerii sale. O parte dintre stâncile epocilor vechi au fost astfel eliminate, asigurând locuri pentru amplasarea altor componente, dar și justificând tronsoane de apărare noi, adaptate armelor de foc.

În cetate a existat și există încă vizibilă, un tip de piatră specială. Este un calcar poros, cu consistență fosiliferă. Și despre el s-a făcut amintire. Tocmai pentru că nu făcea parte din geologia solului locației cetății. Spre deosebire de stâncile care au furnizat majoritatea materialelor de construcție, acest sort de piatră se preta la profilare relativă, deci și la o utilizare specială (bolțari, colțari, ancadramente) (fig. 17). Sortul a fost exploatat drastic la Brașov-Bartolomeu, cauzând chiar dispariția ruinelor cetății medievale de acolo. Asemenea blocuri se lasă văzute și în cetatea de la Feldioara, dovedindu-ne o exploatare despre care avem prea puține date sigure. În lipsa unor analize geologice precise, nu vom cădea în capcana de a uni toate punctele indicate, în dreptul unei singure surse/cariere de exploatare.

Varul a necesitat altă piatră, despre care iar nu cunoaștem mare lucru. Abia în anul 2010 am reușit să identificăm primele punctele de ardere ale pietrei de var, care se găsesc pe suprafața județului Brașov[55]. În anul 2002, cercetarea reluată la capela Cetății de jos a arătat că ceea ce fusese definit, absolut incredibil, drept „cisternă”, era în adevăr un cuptor pentru stingerea varului și prepararea mortarelor[56]. După încetarea activității sale a fost ridicată capela. Drept urmare, datarea sa ante quem este asigurată pentru fazele timpurii de construcție ale cetății.

 

În linii mari, aceasta a fost zestrea cu care cetatea a intrat în ultima sa perioadă de viață, în slujba târgoveților sași din Râșnov. În secolul al XVI-lea s-a primit aproape toată zestrea de arhitectură de fortificații pe care o arată și astăzi, iar în secolul următor s-au făcut ultimele construcții de oarecare importanță. Din aceleași vremuri, cetatea poate fi asociată și altor denumiri, dintre care cea de castel este, se pare, cel mai mult întrebuințată de către utilizatorii ei.

 

 

Adrian Andrei Rusu  

 

 


 

[1] J. Gross, E. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg. Wien, 1896.

[2] R. Kühlbradt, Die Rosenauer Burg, în vol. Das Burzenland. IV/1. Kronstadt, 1929, p. 76. Cu antecedente la Fr. Philippi, Die deutschen Ritter im Burzenlande, în Programm des evangelische Gymnasiums zu Kronstadt 1860-61, Brașov, 1861, p. 56-57.

[3] Fr. Teutsch, Unsere Burgen, în Jahrbuch des siebenbürgischen Karpathenvereins, 4, 1884, p. 41-46; J. Römer, Eine Bauernburg, în Von der Heide. Timișoara, 6, nr. 6, 1914, p. 16-18; A. Marienburg, Die reste der Ritterburgen und Kirchenbefestigungen, în Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüth und Publizität, Brașov, nr. 19, 1937, p. 150-152; E. Micu, Cetatea țărănească a Râșnovului. Brașov, 1969; R. Popa, Kreuzritterburgen im Südosten Transsilvaniens, în IBI Bulletin, 47/2, 1990/1991, p. 111; H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächschischen Kirchenburgen und Dorfkirchen. I. Hermannstadt-Heidelberg, 1998, p. 619.

[4] Pentru tratarea subiectului teuton a se vedea Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 434-443.

[5] W. Horwath, Die fünf festen Plätze und das castrum munitissimum der Deutschritter, în vol. Das Burzenland. III/1, Kronstadt, 1929, p. 40.

[6] A. Prox, Die Burgen des Burzenlandes, în Siebenbürgische Archiv, 1, 1962, p. 38, 61; H. Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici. Vorträge und Forschungen zur südostdeutschen Geschichte. Festgabe zum 70. Geburtstag (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 20). Köln, Weimar, Wien 1996, p. 187.

[7] W. Horwath, Die fünf festen Plätze…, p. 40.

[8] Ibidem.

[9] W. Horwath, Die Kirchenburgen. 1. Die Anlage der Burzenländer Kirchenburgen, în vol. Das Burzenland. IV. Die Dörfer des Burzenlandes. Kronstadt, 1929, p. 99-113.

[10] Zur Siebenbürgische Burgenforschung, în Südostforschungen, München, 6, 1941, p. 587.

[11] Fr. Killyen, Die Bauernburg Rosenau, în Neue Literatur, Timișoara, 6, nr. 3, 1956, p. 105-111.

[12] O. Velescu, Cetăți țărănești din Transilvania. București, 1964, p. 34.

[13] A. Prox, Die Burgen des Burzenlandes, în Siebenbürgische Archiv, 1, 1962, p. 56-57.

[14] Bauern und Burgen des Burzenlandes, în Komm mit Ž78. București, 1978, p. 91-92.

[15] Atlas …, p. XXIII, 619.

[16] Magyarország és Erdély eredeti képekben. I. Darmstadt, 1856, p. 95-96; Köváry L., Erdélyi épitészeti emlékei. Kolozsvár, 1866, p. 246-247; Könyöki J., A középkóri vár különös tekintettel Magyarországra. Budapest, 1905, p. 337, 371, 517; Varjú E., Magyar várak, 1933, p. 134-135.

[17] Magyarország várépitészet. Budapest, 1955, p.

[18] Kiss G., Erdélyi várak, várkastélyok. Budapest, 1987, p. 86-89.

[19] Ardealul. Brașov, I, 1, p. 125-126.

[20] V. Roth, Die deutsche Kunst in Siebenbürgen. Berlin, 1934, p. 65; V. Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. București, 1959, p. 278.

[21] Gh. Anghel, Cetăți medievale din Transilvania. București, 1972, p. 36.

[22] Arta gotică în România. București, 1979, p. 114.

[23] Gh. Anghel, Cetăți medievale…, p. 57.

[24] Ibidem, p. 87. Autorul se află, evident, în propria sa contradicție.

[25] Ibidem, p. 106.

[26] Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei. II. Cluj-Napoca, 1979, p. 229.

[27] Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (Secolele X-XIV). București, 2006, p. 128.

[28] Datorate cercetărilor și publicațiilor semnate de către Florea Costea.

[29] Marina Iliescu, Cetatea Râșnov: restaurare, valorificare, în Haeredibus. Anuarul Sesiunii de comunicări științifice al cetății Oradea, 1-2, 2005-2006, p. 162-174.

[30] F. Costea, Repertoriul arheologic al județului Brașov. Brașov, 2004, p. 53; Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005. p. 77.

[31] O sinteză la F. Costea, Repertoriul arheologic…, p. 117-118.

[32] Ibidem, p. 117.

[33] Ibidem, p. 118. În mod sigur eronat, pentru că acele pietre nu au nici o formă specială și se regăsesc la alte construcții medievale din Țara Bârsei. Vezi și mai departe, mai jos.

[34] Adrian A. Rusu, Castelarea…, p. 80.

[35] Precum o afirmă răspicat și fără absolut nici un fel de temei, F. Costea, Repertoriul arheologic…, p. 119, 149. Repetarea unor erori grosolane de interpretare în dreptul numelui acestui autor este incalificabilă din punctul de vedere al profesiunii de istoric și arheolog.

[36] Adrian A. Rusu, Castelarea…, p. 258.

[37] R. Kühlbradt, Die Rosenauer Burg, în vol. Das Burzenland. IV/1. Kronstadt, 1929, p. 74.

[38] Ultima citare la E. Micu, Cetatea țărănească a Râșnovului. Brașov, 1969, p. 12.

[39] Ambele afirmații susținute de către arheologul de epocă dacică și romană, Florea Costea de la Muzeul Județean Brașov. Vezi discuția despre capela Cetății de jos la Adrian Andrei Rusu, Capela din cetatea Râșnovului (jud. Brașov). Reinterpretarea unui monument arheologic, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. Satu Mare, 1999, p. 60-75.

[40] Acesta este motivația pentru folosirea formei planimetrice în planurile cu care ilustrăm aceste pagini. Între timp, datorită intervenției agresive și fără nici un fel de control legal a antreprenorului Alberto Drera, totul a fost excavat, zidurile s-au supraînălțat la înălțimi de circa doi metri. Demolarea zidăriilor noi, cu betoane, petrecută în anul 2011, a constat grava distrugerea monumentului arheologic, din care, efectiv nu au rămas decât câteva pietre de fundație. Pentru soarta ei, facem doar trimitere la http://www.medievistica.ro/pagini/arheologie/cercetarea/capela_Rasnov/capela_Rasnov.html.

[41] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutchen in Siebenbürgen. III, Köln, 1902, p. 26.

[42] K. G. Gündisch, Das Patriciat des siebenbürgischer Städte in Mittelalter. Köln – Weimar – Wien, 1993, p. 180-181.

[43] Castelarea…, p. 408.

[44] Documente privind istoria României. C. Transilvania. Sec. XIV, IV, București, 1951, p. 150; Erdélyi okmánytár (1340-1359). III. Budapest, 2008, p. 83, nr. 160.

[45] Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. XI, București, 1981, p. 142-144. Identitatea personajului a fost stabilită în Erdélyi okmánytár (1340-1359). III. Budapest, 2008, p. 930, nr. 330.

[46] 1335, cronica din 1630 a preotului Georgius Deidritius, preluată în foma „oppidi Rosenau arcem, in edito monte sitam”, în Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive Annales Hungarici et Transsilvanici. Ed. J. Trausch. Coronae, 1847, p. 20.

[47] Urkundenbuch…, IV, p. 315-316.

[48] Vezi despre ea Engel P., Magyarország világi archontológiája 1301-1457. I. Budapest, 1996, p. 402.

[49] Kovács J.,

[50] Despre documentele arhivate ale primelor restaurări patronate de către Direcția Monumentelor Istorice a vorbit public, pentru prima dată, în septembrie 2010, Adriana Stroe. Documentele și comentarea lor nu a fost încă publicată.

[51] K. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg, p. 74.

[52] De pildă, limita superioară a curtinelor dintre Tunul cu muchie în ax și Turnul armelor ajunge, în dreptul celui din urmă, până la șarpanta acoperișului.

[53] Este momentul potrivit pentru a face trimiterea corectă la sursa acestui prețios document iconografic, care are calitatea de a fi cel mai vechi pe care îl deținem pentru cetate. El a apărut publicat prima dată la 1864 într-o publicație maghiaro-germană (Hunfalvy J., Magyarország és Erdély eredeti képekben – Ungarn und Siebenbürgen in Originalansichten. III. Darmstadt, 1864). Autorul este gravorul Ludwig Rohbock.

[54] Noutatea și complexitatea descoperirilor obligă la o abordare specială a acestei componente al cetății Râșnovului, într-un viitor apropiat.

[55] Este vorba despre cuptoare care funcționează încă în Vama Buzăului. O mărturie despre ele vezi la http://www.medievistica.ro/pagini/monumente/texte/starile/varnita/varul.html .

[56] Despre această funcțiune, vezi Adrian A. Rusu, Capele și cetăți în Transilvania și vecinătățile ei în secolele XIII-XIV, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. III. Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 2004, p. 112.