„Misterul” inciziilor în piatră de la unele monumente medievale

 


 

  

 

Moto: „cuțât, cuțât, de trei ori te-am ascuțât”

(Folclor românesc, preluat în filmografie)

 

Cine se oprește în dreptul unor biserici medievale nu poate să nu remarce un detaliu ce pare supărător, ba chiar interpretabil că mărturie de vandalism ori impietate. Pe blocurile din calcar ori gresie ale paramentelor sau soclurilor, se disting dâre adânci și multiple.

Aparența unor „gheare” care par că se încearcă pe zidurile cele vechi, este frapantă. Dacă mai este nevoie de scris, multă lume știe că măcar pisicile domestice par să-și „ascută” ghearele pe suprafețe mai puțin dure decât piatra. De aici întrebarea pe care și-o poate pune oricare dintre cei care își exersează curiozitatea cunoașterii dincolo de nivelul comun.

Să vedem mai întâi unde le găsim mai precis. Cel mai frecvent, le descoperim în preajma portalurilor de la intrări. Apoi, mai rar, ele se extind pe socluri ori pe pereții simpli, totdeauna însă la exterioare. Deci, „operatorii” nu pătrundeau în lăcașuri și nu făceau același lucru și acolo. Ca o generalitate, toate mărturiile indică o abordare exterioară.

Repertoriul acestor urme este de-a dreptul remarcabil (pentru o hartă parțială, vezi fig. 1). Astfel am putea lista, în Transilvania, fără vreo pretenție de a fi definitivat locurile în care au fost prezente, Brașov – Biserica Neagră, Brașov-Bartolomeu (fig. 2), Chilieni (fig. 3), Cluj (Sf. Mihail, claustrul fostei mănăstiri dominicane), Crăciunel, Cricău (fig. 4), Crișcior (fig. 5), Felicieni, Gornești, Hărman (fig. 6), Mugeni, Ostrov, Panticeu (fig. 7), Richiș (fig. 8), Rugănești, Saschiz, Săcădat (fig. 9), Sighișoara (biserica din deal), Suseni-Râu de Mori. În Moldova, le-am remarcat de asemenea, la Arbore, Borzești (fig. 10), Pătrăuți și Piatra Neamț. Instantaneu, culegem o altă concluzie: cu ceea ce ne ocupăm nu aparține în exclusivitatea vreunui cult, catolic ori ortodox, ci a fost generalizat.

Neglijarea suverană a aspectului poate fi doar o rezultantă a faptului că monumentele s-au privit mereu ca opere de meșteri ori artiști, fără să se urmărească aproape deloc cum acționau asupra lor „utilizatorii” (ctitori ori simpli parohieni) sau „vizitatorii”. Un singur lucru a mai ieșit, cât de cât la iveală, prin menționarea unor grafitti ori, ceva mai târziu și mai dur, profanările frescelor, din care scoaterea ochilor de sfinți pare să fi fost cea mai ieșită la suprafață „contribuție” la aspectul dorit de comanditari și lăsat de către meșterii specializați.

Drept urmare, „dârele” noastre revin spre studiu altor cercetători. Ca arheologi ne preocupă mereu piesele în sine, manipulate în Evul Mediu, decât amprentele de folosire pe care ele ar putea să le lase pe undeva. Mult mai ușor a fost de notat prezența unor amprente de palme sau tălpi umane, alături de urme de labe de animale, rămase imprimate pe lutul moale, pus la soare, înaintea arderilor de ceramică, în special cărămizi. Oare nu același lucru este și în această situație?

O privire atentă acordată acestor urme conduce repede la concluzia că ele s-au lăsat de către lame/obiecte metalice. Atât doar că natura acestora pare a fi, uneori, destul de diferită. Pentru că pot fi, cel mai des, lame de cuțite, dar mai rar, și dintre cele lăsate de către lame de spade ori săbii.

Dacă privim către alte istoriografii, de acolo de unde, îndeobște, ne culegem „înțelepciunea” pe care n-o descoperim la înaintașii autohtoni, lucrurile nu se limpezesc decât în parte. Ceea ce putem nota este întâi că aceleași urme au fost observate și acolo[1], în așa fel încât se poate trage concluzia că, din nou, nu reprezentăm vreo excepție de viață medievală. Să cităm doar, în plus față de autorii germani, monumente din Barcelona (catedrala, Spania) (fig. 11) sau Praga (Sf. Fecioară Tyn, Cehia) (fig. 12) Duderstadt (St. Servatius, Germania). Au fost definite neutru drept „caneluri de șlefuire”[2]. Surprinzător, nici în istoriografia străină nu s-au formulat încă concluzii definitive. Ori, poate, nu le-am descoperit noi înșine. Cu toate că extensiunea fenomenului este de-a dreptul remarcabilă, nimic nu pare a se lega de teologie ori de practicarea dizidentă a vreunei practici liturgice. Pe lângă faptul că s-a coborât serios cronologia lor, până la finele secolului al XIII-lea, s-a sugerat în lista de explicații că ar putea fi legate de folosirea unor mașini/unelte grele de construcție. Iar și alte opinii au fost exprimate aproape sincron după ce semnele au fost remarcate de către cine trebuia.

Un recurs oral la colegii din străinătate, ne-a condus la menținerea dilemei de interpretare pe care o aveam noi înșine, rezultată din implicarea logicii. Cea mai fermă opinie a venit legată de o practică discutată la noi în cazul mutilărilor de frescă. S-a spus: enoriașii scobeau biserica pentru a duce acasă o parte din sfințenia ei! Ce-o fi făcând cu praful rezultat este altceva și, la urma-urmei, nici nu prea ne interesează, până nu rămânem convinși deplin că ar fi aceasta finalitatea de intervenție. Oricum, după zgârieri, se putea ajunge la poțiuni de uz individual, dar și la comercializare ticăloasă. Analogia cu raptul „nevinovat” al unor moaște lăsate nesupravegheate, poate funcționa de asemenea și în dreptul acestui fenomen. Fără vreo confirmare certă, se mai sugerează că ar putea fi produsul unor practici laice, pornite ori derulate lângă biserici (sărbători, nunți etc.).

Pe aceeași linie de interpretare s-ar situa și opinia potrivit căreia inciziile nu produceau ascuțiri efective, ci doar confereau o parte de sfințenie, lamelor sau vârfurilor de arme frecate de pietrele bisericilor.

În fine, o interpretare tardivă, survenită după perioadele în care inciziile s-au produs, s-a emis „legenda” că ar fi chiar ghearele necuratului care se străduia să tulbure/strice casa Domnului.

Numai că, iată, un detaliu pare să fi spulberat întreaga teorie sau măcar menținerea unei singure soluții de interpretare, cu trimiteri la oarecare practici religioase. Inciziile pe care le urmărim aici apar nu numai la biserici, ci și în cetăți ori construcții civile contemporane. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre un „furt de sfințenie”, ci de o realitate mult mai practică și mai prozaică.

Experimente non-distructive ne-au arătat repede că a ascuți ceva într-o fantă verticală este incomod și ineficient. Lamele lungi abia dacă pot beneficia de un tratament egal de-a lungul lor. Nici măcar un cuțit nu poate dobândi o lamă refăcută, dacă este manipulat într-un asemenea loc.

Numai la Richiș (fig. 8), alături de canelurile comune, descoperim și adâncituri emisferice, atât de bine șlefuite, încât, la prima vedere par a fi obținute din lovituri de ceva (glonț, piesă de metal). S-ar putea să facă parte tot din gama de acțiuni care căutau obținerea prafului de piatră.

Prin urmare, nu ne rămâne decât să afirmăm că am descoperit locuri comune de ascuțit parțial ori sfințit unelte (cuțite) și arme (spade și săbii). Să mai adăugăm, la observația istoriografiei germane, încetarea apariției acestor incizii în zona secolelor XVI-XVII[3]. Cercetarea nu este foarte convingătoare, așa că nu am putea motiva, tot religios, încetarea superstiției de către noile exigențe reformate. Dar, cum și în părțile noastre cronologia de apariție pare a se întrerupe în vremuri premoderne, nu se poate exclude eliminarea unei tradiții necuprinse în textele biblice fundamentale, prin rigoarea dată de Reformă.  

Înțelepții istoriei culturii materiale au descoperit și din categoria uneltelor și armelor, cantități apreciabile. Dar, la fel de neașteptat, s-au limitat să nu se preocupe de cum erau întreținute în funcțiune numitele unelte și arme[4], deși o știau destul de bine, utilizatorii nu alergau imediat la meșteri anume pentru a-și rezolva problemele de folosire. Cel mai simplu tratament al unor lame ori arme albe, în general, era realizat prin ștergere și ungere. Ambele intervenții decurgeau din lupta împotriva ruginii ori înlesnirea culisării lamelor în teci.

Este adevărat, meșterii anume existau, dar numai în anumite medii urbane. Meseria de „tocilar” – lăsată astăzi moștenire peiorativă, la adresa sârguincioșilor exagerați, era una cunoscută. Deosebirea dintre făurari și tocilari (eruginatores) nu pare a fi sesizată în istoriografia problemei de la noi[5]. Meseria de șlefuitor de săbii (eruginatores), fusese menționată aparte la Cluj, în anul 1484, în dreptul numelor lui Ioan și Martin[6]. Breasla clujeană exista însă anterior confirmări din 1484. Aveau drept patron pe Sf. Francisc. Aproape concomitent, documentele Brașovului cunoșteau și ele un tocilar, pe nume Laurențiu, menționat drept martor la 1464[7].

Cum anume se ascuțeau lamele, este încă de lămurit. Dacă ne raportăm la perioade istorice mai vechi, atunci, ar fi de așteptat ca un raport just între lame și cute/cuți să apară și în materialele arheologice medievale. Instrumentele de ascuțit, independente de piesele din fier, nu au dispărut, ci dimpotrivă, s-au înmulțit datorită abundenței cerințelor și pieselor metalice care ar fi trebuit recondiționate prin operațiuni de șlefuire. Le avem semnalate doar uneori, cum ar fi la Cuhea-Bogdan Vodă (Maramureș)[8], ori în cetatea Oradea[9], nu însă și în alte locuri, unde este imposibil ca ele să nu fi fost prezente. Este revelatoare, de pildă, situația arheoloagei Daniela Marcu Istrate care, judecând după propriile publicații, nu ar fi descoperit vreodată o asemenea unealtă; ceea ce, trebuie să o recunoaștem, este anormal și se poate interpreta doar ca rezultat al ignoranței sale profesionale. În cazul din urmă, este vorba despre o clară prelungire a refuzului de a recunoaște apartenența la cultura materială medievală a categoriei pietrelor prelucrate, altele decât cele de uz arhitectonic.

Dincolo de cutea de mână, aflată, probabil, în bagajul fiecărui oștean, vânător ori chiar țăran obișnuit, care poseda o lamă de calibru diferit, meseriașul orășenesc trebuie să fi avut, ca și cel care a mai practicat meseria până către mijlocul secolului XX, o piatră specială de tocilă. Ea se pomenea în 1502, la Mediaș, sub numele de lapis lapsorum[10]. La 1557, la Cluj se menționează o altă piatră de tocit (volutorium cotis), aflată tot în uzul unor breslași[11]. Dar, în realitatea cotidiană, ar fi de așteptat ca străbunicele polizoarelor să se fi aflat în multe alte locuri. Cel mai normal, ar fi fost să fie montate în fierării. Informații scrise dau ca existente, la 1528 și la 1600, tot în cetatea Oradiei, a unor pietre cu asemenea utilitate[12]. În realitate palpabilului, noi nu știm vreun arheolog care să fi publicat vreodată vreo piatră de tocilă medievală ori premodernă și am avea chiar îndoieli dacă s-ar reuși diferențierea corectă dintre componentele de râșniță manuală și piatra care ne privește.

După rândurile noastre, o bună parte dintre iubitorii Evului Mediu, fie ei profesioniști ori amatori, ar putea înțelege ceva mai bine un detaliu de care s-au tot izbit, fără ca să încerce să-l și priceapă. Este destul de evident că timpul slujbelor liturgice era folosit și în scopuri mult mai practice și mai materiale decât o știm îndeobște. Nu este exclus ca deteriorările clădirii să fi primit justificări pentru continuarea ascuțirilor și nu pentru stoparea lor. Dacă am continua speculația, ne-am putea chiar întreba dacă nu cumva frecarea armelor de pereții unor biserici era imaginată și ca o mică sursă de binecuvântare în folosiri, pentru cauze nobile: vânătoarea procuratoarea de hrană sau înfrângerea infidelilor de orice nuanță.

Desigur, mergând mai departe, scenariul nostru este destul de încercat de ideea unor credincioși veniți la rugăciune, dar care găsesc cu cale să-și funcționalizeze, concomitent, foarte laice ustensile.

În final, mica noastră intervenție face parte din categoria acelora care dau culoare Evului Mediu, mai mult decât oricare înscris șablonizat ori vreo descoperire izolată de piesă, care este neschimbată, ca formă, din Antichitate până în zilele noastre.

 

Ca să încheiem în nota moto-ului, avem o justificare formală a altor versuri:

„Și-așa-mi vine câteodată să dau cu cuțâtu-n piatră!”

 

Adrian Andrei Rusu, Derzsi Csongor

 


 

[1] Th. Hänseroth, K. Mauersberger, Spekulative Betrachtungen über die Entwicklung des technischen Wissens im Mittelalter, mit besonderer Berücksichtigung von Heben und Versetzen von Lasten, în vol. Europäische Technik im Mittelalter - 800 bis 1400 - Tradition und Innovation. Hrsg. Utta Lindgren, Berlin, 1998, p. 87-93.

[2] Germanien, 1938; C. J. H. Viellinger, Werzrillen an mittelalterlichen Bauten. Ein Beitrag zur Deutschen Volkskunde, în Blätter für pfälzische Kirchengeschichte und religiöse Volkskunde, 26, 1959, p. 36-40; F. Hoffmann, Schleifrillen und napfförmige Vertifungen an Kirchen und Profanbauten, în Einbecker Jahrbuch, 34, 1983.

[3] C. J. H. Viellinger, Werzrillen an mittelalterlichen Bauten….

[4] Vezi cazul lui Z. K. Pinter, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV). Ed. 2-a. Sibiu, 2007, unde există un capitol dedicat făurării, folosirii și evoluției spadei și sabiei medievale” (p. 47-58), unde problema nici măcar nu este sugerată.

[5] Cel mai evident căzut în greșeală este I. M. Țiplic, care îi „citește” pe tocilarii (eruginatores) clujeni, drept săbieri, respectiv producători de astfel de arme (Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Brașov și Cluj – sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 77).

[6] Urkundenbuch, VII, nr. 4577.

[7] Urkundenbuch, VI, nr. 3387.

[8] R. Popa, Georgeta-Maria Iuga, Noi cercetări arheologice și lucrări de conservare la Cuhea (Bogdan Vodă) în Maramureș, în Marmatia, 8/1, 2005, p. 300.

[9] Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 84, 155, pl. LI. Analogii semnalate la Cefa și Brăila.

[10] Șt. Pascu, Meșteșugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea. București, 1954, p. 66; I. M. Țiplic, Breslele, p. 42.

[11] Șt. Pascu, Meșteșugurile, p. 172; I. M. Țiplic, Breslele producătorilor, p. 77.

[12] D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. II, București, 1968, p. 98, 823.