Fântâna arteziană din Alba Iulia a principelui Gabriel Bethlen

 


 

  

 

Nu de multă vreme m-am ocupat de un alt turn de la Alba Iulia; unul real, figurat pe o cahlă și reproducând, se pare, o componentă majoră a catedralei medievale[1]. A venit rândul unei discuții scurte asupra unui alt monument din aceeași localitate.

De astă dată, datele despre el sunt de cu totul altă factură. A fost descoperit într-o cercetare arheologică insistentă, pe care am apreciat-o la modul general și care a stârnit reacții de autor dintre cele mai materne[2]. Ultima filozofie a dezbaterii ar fi fost cea potrivit căreia unde este mult, mult se poate greși.

În fața, respectiv fațada de nord a Palatului episcopal și princiar (actualmente Palat Arhiepiscopal romano-catolic) a fost identificat, la dreapta porții carosabile de intrare, o fundație (fig. 1-2, după Daniela Marcu Istrate) care a fost descrisă într-o formă pe care o vom rezuma-o în ordinea în care s-a făcut descrierea sa. Puțin reașezate, informațiile ar fi avut un plus de logică. Dar vom urma fidel linia restituirii, urmând ca ulterior, să mai rânduim ce se mai poate.

A dispus de un diametru interior de 2,60 m și ziduri groase, în medie de 0,70 m. A fost construit prin săparea unei gropi de 3,80-3,90 m, care la interior au fost dotați cu zidăria de fundație/elevație. Pentru că s-a ridicat peste construcții mai vechi, în timp, au intervenit fisuri și degradări. Fundul gropii a fost oprit la 0,94-1,12 m și, pentru că a fost așa de denivelat, s-a aranjat cu un strat de moloz. Paramentul se arăta îngrijit, la un miez destul de neglijent. Dacă nivel de călcare interior a fost stabilit la 0,70 m, cel exterior nu s-a putut stabili. Interiorul a fost umplut după construcție cu straturi succesive de moloz și pământ, chiar deasupra fiind poziționat un strat gros de nisip roșu-cărămiziu. În ultimul stat a fost identificată o monedă emisă în 1586, cahle ceva mai vechi. „Pe baza acestor materiale, edificarea clădirii poate fi plasată cu destulă siguranță în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea sau la începutul veacului următor”. S-a revenit apoi la interior și s-a completat că ar fi avut o podea/nivel de călcare din cărămizi. S-a constat o denivelare către sud (clădirea palatului). Peste a apărut apoi o altă amenajare cu bulgări de var, la partea superioară cu praf de cărămidă, peste care s-a întins un strat subțire de lut cu praf de cărămidă, care a fost interpretat drept al doilea nivel de călcare. Nu au putut fi observate depuneri stratigrafice concludente, nici paramentul palatului nu a oferit vreun indiciu. Urmează apoi o altă concluzie. „În stadiul actual al cercetărilor avansăm ipoteza că această clădire a fost un turn de scară prin care se asigura accesul în palat, foarte probabil la etajul celui din urmă”. Pentru soluția respectivă a fost avansată o posibilă analogie la Făgăraș, unde Turnul Roșu a dispus de o scară cu care se ajunge la nivelul III. Urmele bazei acestei scări nu s-au găsit, în schimb mai este vizibilă ușa din turn. Pe desenul cetății din 1711 clădirea era marcată (fig. 3), dar dispăruse deja la 1735[3].

Să reluăm acum analiza obiectivului. Cercetarea nu ne-a furnizat nici un fel de date legate de racordul construcției la clădirea-mamă. Să presupunem că acolo nu s-a putut interveni și observațiile nu au putut fi adunate, cu toate că grafia planului publicat (fig. 81) indică faptul că ambele puncte de racord ale zidăriei „turnului” au intrat în perimetrul săpat.

Se vede clar că cercul fundațiilor de „turn” a fost clar eludat lângă peretele palatului, pe o porțiune de circa 1,40 m. Aceasta din folosirea scării la desenul grafic, pentru că, folosind jalonul la fotografie (fig. 1, jos; fig. 2 sus) se deduce că peretele palatului a fost lăsat liber pe o lățime de cel mult 0,75 m. Statica unui turn circular se bazează fie pe integritatea fundațiilor sale circulare, fie pe racordule sale cu clădirea la care s-a adosat. Pentru că fundațiile nu au fost tăiate de palat, este clar că avem o alipire. Neglijarea principii elementare de construcție conduce la o singură concluzie: elevația nici nu a fost vreodată realizată, pentru că, doar așa ridicată, la cote de „turn”, ar fi fost făcută de mântuială și fără trăinicie. Mai remarcam în recenzia inițială a volumului întreg că „în dreptul său, pe parament, la nici un nivel superior, nu este nici o ușă semnalată (vezi și foto 174); pe „podele” nu sunt urme ale vreunor picioare de scară. Poate că funcția de „turn” este o soluție prea repede aruncată la tipar, iar o alta este de avut în vedere.”[4].

Având în vedere dimensiunea interioară, repede se putea ajunge la precizarea mai realistă, a unui „turnuleț”. Simțindu-se în subtext acest detaliu neliniștitor, precum am rezumat mai sus, pentru salvarea funcției de „turn” s-a invocat o posibilă analogie de la cetatea Făgărașului. Urmând-o, s-ar fi acreditat o posibilă utilitate mai precisă, de „turn de scară”. Dar, din păcate, ea este cu totul deplasată. O căutare a analogiilor reale, ar fi ajuns la o concluzie potrivnică. Pentru că, „turnul-scară” de la Alba Iulia ar fi fost cel mai mare dintre toate. Dacă cineva vede sus, la nivel de etaje, o deschidere în formă de ușă, își poate imagina că între ea și nivelul pământului a existat o scară dispărută numai dacă nu cunoaște absolut nimic despre latrine sau loggii montate pe console. Problema s-ar fi lichidat și mai simplu, de la început, dacă s-ar fi realizat o cât de mică asociere cu interiorul palatului. De acolo ar fi reieșit și mai clar că o soluție de o asemenea factură ar fi fost absolut inutilă, având în vedere toate accesele și împărțirile de spații din palat.

Dacă nu a fost un „turn”, totuși podelele amenajate de două ori ar putea fi invocate pentru o utilitate evidentă. Trebuie însă precizat că aceleași sisteme de podire, chiar dacă regăsite într-o stare precară, au fost mai atent realizate decât în oricare alt spațiu cercetat din vecinătate.

Desigur, oricare arheolog de monumente istorice nu se naște învățat. Se poate opri onest doar la a publicat tot, lăsând loc istoricilor pentru interpretări, iar istoricilor de artă chiar și mojarele bucătăriei sau ghiulele de tun, dacă ele au fost confecționate din piatră. Dar este sigur că ceea ce descoperă ar trebui să-i stimuleze efortul pentru înțelegere și descoperirea analogiilor corecte la complexele descoperite. Dacă nu o face singur, nu dispune de orizontul bibliografic potrivit, nici nu apelează la ajutoare colegiale, va primi lecții ca cea de față.

Ei bine, „turnul” de la Palatul princiar de la Alba Iulia nu este altceva decât fundația unei fântâni monumentale. Scrisesem deja în anul 2009 că dintre cele două fântâni arteziene ale palatului princiar „Una… pare să-și fi arătat bazinul arheologului care a cercetat fațada actualelor clădiri ale arhiepiscopiei”[5]. Acestea erau aprovizionate cu apeducte impresionante, a căror urme se lasă văzute în fotografiile lui Adalbert Cserni, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și tuburile păstrate în Muzeul Unirii din Alba Iulia. Asupra locului de montare al fântânii nu mai trebuie să insistăm. Ea a făcut parte din „podoabele” palatului princiar aflat în plină glorie.

În această nouă interpretare de funcție, amenajările interioare ghizdului, respectiv ale bazinului, pot fi legate de prezența apei și a vechilor soluții de scurgere a preaplinului. Un hidrotehnician ar putea furniza și alte explicații. Este evident că sursa sosea dinspre peretele palatului, din zone în care se deservise și cea de-a doua fântână despre care povestesc izvoarele, în forma unor țevi metalice a căror locaș abia dacă se mai poate regăsi. Toate amenajările de podele sunt soluții hidroizolante, care încercau să refacă soluțiile de pavimente cu mortare cu sau așezate peste pat cu multă cărămidă pisată și var de calitate, de tip roman. Dacă ipoteza fântânii și nu a „turnului”, s-ar fi născut pe șantier, multe detalii de săpătură ar fi fost, poate, privite și interpretate mai atent. Cea mai bună șansă de regăsire ar fi avut-o sifonul de scurgere al apei. Conservarea mai bună a jumătății de nord a bazinului, posibil și panta de înclinare a fundului, ar sugera lăcașul de evacuare pe undeva în vecinătatea fundațiilor palatului. Dar, aceeași înclinare este datorată prezenței în adâncime a unor fundații de zidării mai vechi, care nu au permis o tasare egală. Ipoteza prezenței sifonului lângă fundații ar trebui însă înlăturată, dacă meșterii fântânari știau meserie. Aceasta deoarece nu ar fi fost îngăduit ca apa să se prelingă într-o zonă unde existau pivnițe. Din acest motiv, este deplin plauzibil să ne imaginăm prelingerea dirijată a preaplinului peste ghizd, printr-un canal liber ce străbătea actualul spațiu dintre palat și catedrală. O asemenea soluție ar fi dat posibilitatea utilizării apei ieșită din fântână pentru spălat și adăpat animale. Un asemenea canal se putea regăsi și el arheologic.

Instalațiile despre care scriem au existat în întregul Ev Mediu. Dacă inițial se regăseau cel mai frecvent în perimetrele curților interioare ale unor mănăstiri, ulterior ele au ajuns și în piețele orașelor. Tot de acolo s-au recrutat meșterii care au lucrat și în cadrul rezidențelor potentaților funciari (de la rege și principi, la magnați). Exemplele locale și cunoscute nu sunt numeroase, dar punctează veacurile și întreaga arie geografică din care facem parte. Fântânile cu apă curentă/țâșnitoare au fost fie libere, fie alipite unor zidării. Mereu au fost mândria ctitorilor și a locuitorilor. Aceasta pentru că, alături de performanța de a dirija apa potabilă, erau mereu înzestrate cu elemente decorative semnificative (robinete turnate în bronz, statui, inscripții etc.).

Pentru o asemenea instalație ne stau la îndemână amenajările Târgoviștei din Țara Românească (fig. 4). Nici despre ele nu s-au produs însă interpretări utilizabile. Cazul de la Târgoviște ne trimite și către lumea islamică unde cultura fântânilor era dintre cele mai dezvoltate. Nu numai moscheile le aveau, ci și alte clădiri publice, piețele sau străzile principale.

Pe de altă parte, au fost și creații inspirate de Renaștere, cea italiană îndeosebi. Este cel mai probabil ca meșterii lui Bethlen nu au venit din sudul Dunării, ci dinspre vest ori nord. Din aceeași arie am și furnizat câteva exemple, de la Avignon (Franța) (fig. 5) și Sevilia (Spania) (fig. 6).

Din păcate, felul în care nu a fost înțeleasă descoperirea se reflectă asupra modalităților în care astăzi locul este pus în valoare. Va trebui să treacă suficient timp pentru ca o nouă intervenție să fie posibilă, în acord cu zestrea de vârf a monumentului.

Oricum, arheologia noastră premodernă poate beneficia de o experiență suplimentară, care să-i permită să facă mai consistent capitolul arheologiei fântânilor.

 

Adrian Andrei Rusu

 


 

[2] Punctul de plecare în http://medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/RusuAlbaDanielaMarcu.htm, apoi în Arheologia Medievală, 7, 2008, p. 334-349.

[3] Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, Teleki László Alapítvány, 2008, p. 128-130; cu variantă în limba română Eadem, Catedrala Romano-catolică și Palatul Episcopal din Alba Iulia. Alba Iulia, Edit. Altip, 2009, p. 140-143.

[4] A. A. Rusu, recenzie la volumul Danielei Marcu Istrate. Vezi nota 2.

[5] Idem, Alba Iulia. Între fondarea eparhiei și capitala principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009, p. 94.