Ruina de la Rodna

 


 

 

 

În cadrul ansamblului bisericii parohiale ortodoxe din comuna Rodna (jud. Bistrița-Năsăud), se păstrează ruinele unui edificiu medieval, constând dintr-un turn masiv de piatră, legat spre nord de un fragment de zid prevăzut cu o deschidere de portal în arc frânt. La est de ruine și axată pe portal se află actuala biserică greco-catolică , o construcție de tip sală cu altar poligonal și ziduri prevăzute cu contraforturi, care datează în forma actuală  din anul 1859 (Fig. 1).

Ansamblul a fost documentat la începutul secolului XX, mai întâi de către Lux Kálmán în anul 1916, când s-au realizat și unele lucrări de conservare[1], iar apoi în perioada interbelică de arhitectul Rudolf Wagner, în cadrul unei acțiuni de inventariere inițiate de Comisiunea Monumentelor Istorice Secțiunea din Transilvania.

Documentarea lui Wagner a fost materializată printr-un releveu de arhitectură întocmit în anul 1923, constând dintr-un plan însoțit de o vedere axonometric și de câteva detalii, care au fost publicate în anexa raportului său apărut în anul următor[2] (Fig. 2). Se pare că atunci au fost realizate și unele sondaje lângă turn, despre care se amintește în text, fără alte precizări[3]. Bazându-se pe aspectul ruinelor și pe câteva fragmente arhitectonice găsite în grădina actualei biserici[4], Wagner atribuia vestigiile unei bazilici trinavate cu două turnuri la vest, aparținând fazei de tranziție spre stilul gotic, care avusese și o componentă de ap rare. În finalul raportului său sunt date soluții de conservare a ruinelor cu mortar de ciment, propunându-se întregirea zidului de pe latura de nord a turnului, la nivelurile inferioare, precum și a bolții în cruce de la parterul acestuia[5]. Lucrările de conservare propuse (cu excepția reconstrucției, se pare) au fost realizate în anul 1925 și consemnate printr-o plachetă  montată  pe arcul portalului de lângă  turn.

Trei decenii mai târziu, un colectiv, alcătuit din Virgil Vătășianu, Dumitru Protase și Mircea Rusu, a efectuat câteva sondaje arheologice cu scop informativ, care au relevat trei faze de construcție pe amplasamentul presupusei bazilici, confirmând în linii mari ipoteza lui Wagner[6] (Fig. 3). Pe baza inventarului din două morminte descoperite lângă colțul de sud-vest al actualei biserici, s-a avansat ipoteza existenței unui prim edificiu religios ridicat în secolul XII și distrus în 1241, la marea invazie tătară[7]; acestei faze i-ar corespunde fundațiile unor ziduri plasate excentric, pe linia contraforturilor de pe laturile de nord și de sud ale bisericii actuale. Celei de a doua faze i-au fost atribuite fundațiile unei clădiri dezvoltate pe axa est-vest, la care s-a putut stabili o corespondență cu ruinele și cu biserica actuală, traseul zidurilor sugerând planul unei bazilici cu corul flancat de două încăperi dreptunghiulare și un turn în fața colateralei sudice. Cercetarea nu a inclus zona corului, care este suprapus de biserica actuală, și nici frontul vestic în vecinătatea turnului. Datarea bazilicii a fost apreciată la sfârșitul secolului al XIII-lea pe baza planimetriei și a componentelor de plastică arhitectonică aflate in situ, respectiv pe un fragment de coloană angajată cu capitel – zidită în peretele sudic al bisericii actuale - și pe arcul portalului de lângă turn (Fig. 4). A treia fază de construcție a fost atribuită unor transformări operate la o dată nedeterminată, ilustrată prin fundațiile unui zid și ale unui stâlp cu secțiunea în T situate în interiorul navei bazilicale[8].

Concluziile raportului lasă impresia că prin cercetarea arheologică nu s-a urmărit altceva decât verificarea ipotezei lui Wagner, argumentarea sprijinindu-se exclusiv pe analogii formale, fără vreo referire la izvoare scrise sau la alte surse documentare legate de istoria edificiului sau a localității[9]. Una din problemele rămase nelămurite este relația constructivă cu ruinele, în special cu turnul, care, conform planurilor, nu era legat organic de structura bazilicii ci avea o structură independentă, adosată colateralei sudice. În același context, trebuie remarcat faptul că în raport nu sunt specificate cotele de călcare pentru nici una dintre cele trei faze de construcție, nici adâncimea tălpii de fundare și nici grosimea zidurilor. Singurele repere pentru nivelul de construcție al bazilicii ar fi pragul unui portal, lat de 1,50 m, descoperit în secțiunea executată prin colaterala sudică, și stratul de moloz atribuit acestei faze, care este situat la o circa -1,00 m sub nivelul terenului actual. În lipsa unei ridicări topografice a sitului, datele din stratigrafie nu pot fi raportate la un sistem de cote care să ofere o viziune coerentă asupra relației zidurilor descoperite cu ruinele și cu biserica actuală. Măsurate după planul publicat, grosimile fundațiilor variază între 1,40 m la bazilică și 1,70 m la refacerea ulterioară, în vreme ce ruina fațadei de vest are ziduri groase de 2,00 m; aici ar fi de remarcat lipsa de acuratețe a planului în redarea portalului de vest, care în realitate nu are ambrazura treptată ci dreaptă, purtând marca restaurărilor moderne. Modificările aduse în reprezentarea grafică a ruinelor pot fi deduse prin comparare cu releveul lui Rudolf Wagner (cu date preluate de Gustav Treiber în planul său din 1948[10]), care reprezintă un portal cu ambrazură trapezoidală spre interior și ziduri aferente numai navei centrale și jumătății de est a turnului, fără fragmentele ap rute ulterior în colaterale.

Se pare că a existat o relativă continuitate în folosirea părții răsăritene a edificiului medieval, biserica actuală fiind situată pe locul ocupat odinioară de corul vechii bazilici. Forma gotică a absidei ar sugera conservarea structurilor medievale, dar pereții din zidărie de piatră amestecată cu cărămidă și bolțile din lemn de la interiorul actualei biserici indică o refacere realizată probabil prin preluarea fundațiilor vechi. Elevațiile zidurilor conțin fragmente din fusuri de coloane și capiteluri refolosite ca material de construcție împreună cu piatra brut și cărămida (Fig. 5). La baza peretelui nordic, pe o lungime de 3,60 m, se distinge o porțiune de zidărie compactă din piatră, care provine de la o fază anterioară, iar în colțul de la intersecția contrafortului  median cu nava se află un modul de la partea inferioară a unei colonete angajate cu diametrul de 15 cm (H = 41 cm) și fragmentele unor stâlpi sau pilaștri (Fig. 6). Locația ar sugera elemente din structurile de boltire ale încăperii de pe latura de nord a corului, dar datele nu sunt suficiente pentru a stabili dacă ele se află în poziție originară sau secundară. Aceste elemente completează vestigiile fazei de secol XIII, reprezentate de capitelul cu fus încastrat sub cornișa zidului sudic și de arhivolta portalului de lângă turn, împreună cu profilul ogivei și cu cel al arhivoltei portalului relevate de Rudolf Wagner în 1923.

Pe același perete, la o distanță de 5,90 m spre est de contrafortul median, în exterior, se vede jumătatea superioară a unui portal cu golul obturat; forma ancadramentului denotă apartenența la o altă fază de construcție, iar locul în care se află ar indica o ușă  dintre cor și încăperea de nord (Fig. 7).

Ruina turnului aparține unei structuri pe plan pătrat cu cinci niveluri, din care se păstrează partea răsăriteană a primelor patru niveluri inferioare[11](Fig. 8). Grosimea zidurilor este de 2,40 m cu îngustare peste etajul al doilea. Nivelul inferior, în prezent acoperit de un strat vegetal, este constituit dintr-o încăpere cu dimensiunile de 4,50 x 4,70 m, acoperită cu o boltă cilindrică axată nord-sud și având o intrare din exterior pe latura sudică (Fig. 9); intrarea, în prezent invadată de vegetație spontană, este situată deasupra nivelului de călcare, care este ascuns sub un strat gros de moloz și deșeuri. Această încăpere nu păstrează urme de comunicare cu nivelurile superioare.

La nivelul urm tor a existat o încăpere cu boltă în cruce, ilustrată prin pornirile de la colțuri și prin amprenta în arc frânt de pe peretele estic, sub care se află două deschideri inegale, dintre care cea mai îngustă corespunde unui gol de ușă arcuit semicircular, iar cealaltă unei nișe cu deschidere în arc frânt (Fig. 10). Prin golul de ușă se accede la o scară cu trepte din piatră, practicată în grosimea zidului și luminată prin două fante înguste, care urca la nivelul următor. Accesul la scară comunică și cu exteriorul, respectiv cu zona aferentă colateralei de sud a bazilicii, printr-o ușă similară (re)deschisă la restaurare. Golurile din zidul existent sunt centrate pe axul fațadei, cel de la primul etaj fiind o ambrazură îngust și înaltă, deasupra căreia se află o fereastră biforă cu goluri în trilob și montanți cu capiteluri, care poartă urme de restaurare cu ciment (Fig. 11).

Din cel de al cincilea și probabil ultimul nivel al acestui turn, se conservă doar partea inferioară a peretelui răsăritean, în care se întrezăresc urmele unei ferestre bifore similare cu cea de la nivelul inferior. Registrele ultimelor două etaje sunt marcate la exterior prin cornișe din piatră plasate la cota solbancurilor ferestrelor, marcând îngustarea zidurilor în elevație.

Din cele trei faze de construcție identificate prin săpăturile arheologice din 1955, doar ultimele două au o oarecare relevanță pentru istoria edificiului. O încercare de reconstituire grafică a planului bazilicii pe baza rezultatelor acestor săpături, ar conduce spre o structură trinavată, cu navele laterale extinse spre est prin două încăperi care încadrau corul și un turn excentric la vest, în fața colateralei sudice (Fig. 12). Fundațiile zidurilor transversale descoperite de o parte și de alta a arcului triumfal, sugerează o dispoziție arhaică a părții răsăritene, în care sanctuarul era flancat de două încăperi anexe, o soluție practicată în arhitectura bazilicilor paleocreștine și perpetuată în construcțiile bisericilor catolice până în perioada romanică[12]. În Transilvania, această rezolvare a părții răsăritene apare la câteva monumente din faza de tranziție de la romanic la gotic, situate Țara Bârsei (bisericile parohiale din Hălmeag și Hărman, biserica Sf. Bartolomeu din Brașov). Profilul ogivei relevate de Rudolf Wagner este un exponent al tipului de mulură cu pinten sau cioc, care a circulat din vestul Angliei până în Regatul Ungariei la monumente de arhitectură civil și religioasă de prim rang.

Perioada de răspândire a acestei muluri cuprinde intervalul dintre deceniul doi și al treilea sfert al secolului al XIII-lea, cu diverse variante de profilare a torului ogivei[13]. Printre construcțiile maghiare la care apar profile din această categorie, se numără biserica abației benedictine din Jak, biserica mănăstirii premonstratense din Zsámbék, biserica parohială din Sopronhorpács, capela palatului regal din Esztergom și biserica mănăstirii dominicane din Insula Margareta, o fundație regală consacrată în 1259[14] (Fig. 13). În Transilvania, un profil asemănător a fost utilizat la bolta sălii capitulare din conventul dominican de la Vințu de Jos (jud. Alba).

Repere documentare. Informațiile despre biserica medievală din Rodna se sprijină pe o bază documentară relativ săracă, alcătuită din câteva mențiuni în izvoare, din relatări din perioada administrației habsburgice și din documente vizuale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Istoria bisericii se leagă de cea a localității, care în secolul XIII era un important centru minier de exploatare a argintului, situat pe domeniul reginei și populat cu coloniști germani.

Cucerită de tătari la marea invazie din 1241-42, Rodna era la vremea respectivă o așezare prosperă cu caracter rural (villa), lipsită de ziduri de apărare și de amenajări defensive[15]. În deceniile următoare, documentele atestă o administrație proprie printr-un consiliu alcătuit dintr-un jude și 12 jurați dispuși de rege[16], care din 1270 era bazată pe un cod juridic ce reglementa drepturile civile și activitățile de minerit[17]. Consiliul avea sigiliu propriu și drepturi notariale, după cum indică actul emis la Rodna în 20 decembrie 1268 privind o tranzacție de bunuri între greavii Rotho și Henric, printre care o curte întărită, dotată cu un turn de piatră și o casă din lemn[18]. Pe lângă activitățile de bază legate de minerit, locuitorii aveau îndeletniciri în sfera meșteșugurilor și serviciilor, atestate prin existența unor dotări de tip han/cârciumă, abatoare, mori, măcelării, cizmării, brutării, baie publică[19].

Existența unor elemente de viață urbană precum și a structurilor administrative specifice, justifică dobândirea statutului de civitas în a doua jumătate a secolului al XIII-lea[20].

Poziția sa geografică pe cursul inferior al Someșului Mare, pe drumul comercial ce lega nord-estul Transilvaniei de Moldova, pe de-o parte, și localizarea excentrică, la granița răsăriteană a regatului, pe de alta, au constituit deopotrivă avantaje și dezavantaje pentru evoluția socio-economică a localității miniere Rodna în Evul Mediu. Nu se cunosc efectele celei de a doua invazii tătare care a lovit Bistrița, Reghinul și Brașovul în 1284/85, dar în 1287 Rodna ocupa deja o poziție inferioară Bistriței, care era capitala districtului omonim[21].

Începând din secolul XIV Rodna a înregistrat un regres ireversibil care a determinat pierderea importanței sale în zonă și o situație socio-economică fragilă, marcată de decăderea exploatării miniere în perioada dinastiei angevine[22].

Informațiile referitoare la viața religioasă din perioada secolelor XIII-XV sunt aproape inexistente. Cea mai veche mențiune documentară a bisericii parohiale din Rodna se află în codul redactat în jurul anului 1270 de consiliul local condus de greavul Hans, care reglementa dreptul de minerit și drepturile civile ale locuitorilor indiferent de statutul social (für Arm und Reich). La paragraful 15, referitor la soarta vitelor rătăcite, se spune că animalul prins trebuia anunțat de jude parohului, care la rândul său anunța comunitatea la biserică[23]. Este de remarcat faptul că parohul nu figurează printre martorii consemnați în scrisoarea de adeverire privind vânzarea bunurilor greavilor Rotho și Henchmann, din 1268, la care participă, în schimb, frații franciscani și un frate dintr-un ordin cruciat, probabil ioanit. Este unica mențiune în izvoare despre prezența franciscanilor la Rodna și prima atestare a Ordinului Minorit în zonă. Nu se cunosc împrejurările fundării conventului franciscan de la Bistrița, datat în secolul XIII pe baza arhitecturii bisericii, dar ipoteza existenței unui așezământ la Rodna, poate ca primă locație sau în stadiu provizoriu, nu ar fi lipsită de temei. Izvoarele nu conțin nici o mențiune despre prezența vreunui ordin monastic la Rodna, cu toate că tradițiile locale atribuie ruinele medievale unei biserici dominicane[24] sau premonstratense. Într-adevăr, localizarea pe un important drum comercial și situația economică înfloritoare ar fi justificat instalarea ordinelor cerșetoare aici în secolul XIII, lipsa acestora putând reprezenta un indiciu al instabilității economice și al insecurității datorate expunerii la invaziile din răsărit.

În cele din urmă, atât franciscanii cât și dominicanii au preferat Bistrița pentru ridicarea unor așezăminte regulamentare, care au durat până  la introducerea Reformei.

În anul 1440, când domeniul Rodna a fost donat de regina Elisabeta familiei Jakch de Kusal (Coșeiu), orașul și satele de pe valea Rodnei erau în mare parte pustii și depopulate[25]. Odată cu domeniul a fost transferat și dreptul de patronaj asupra bisericii Sf. Maria, pe care-l va prelua în anul 1450 în cuantum de trei părți Nicolae de Kemer (Camăr) de la George și Ladislau Jakch de Kusal (Coșeiu)[26]. În 1475, regele Matia Corvin donează întregul district al Rodnei orașului Bistrița[27], lăsând târgului Rodna toate drepturile și libertățile deținute[28].

În deceniile următoare, minele de argint din Rodna se aflau în proprietatea câtorva patricieni din Bistrița printre care Wolfgang Forster (ajuns jude în 1519), Petrus Thar, Fabianus Eiben[29], Andreas Beuchel, precum și a comitelui cămării din Sibiu, Johannes Lulay[30]. Pentru revigorarea vechiului centru minier, în 1520 a fost emis un privilegiu regal, prin care Rodna primea drept de târg în fiecare duminică, sigiliu și însemne heraldice proprii, dreptul de vânzare a băuturilor alcoolice, dreptul de reconstrucție a vechilor mine și de deschidere a altora noi pentru orice cetățean liber[31].

La începutul secolului al XVI-lea documentele consemnează o donație testamentară din partea Ursulei, văduva cetățeanului bistrițean Hans Köhler, reprezentând 50 de florini pentru construcția unei capele în Rodna[32]. Ultima știre legată de biserică înainte de Reformă datează din anul 1516, când este atestat Symon, parohul din Rodna[33].

Evenimentele care au marcat mijlocul secolului al XVI-lea, culminând cu introducerea Reformei la Bistrița, s-au răsfrânt și asupra vieții religioase de la Rodna. În 1580, aici sunt semnalați un predicator, Nikolaus Galaczi verbi divini minister și un paroh, Michael Wagner, care era plătit de judele local[34]. La sfârșitul secolului al XVI-lea apar neînțelegeri între paroh și localnicii care „și-au pierdut credința în Dumnezeu”[35]. În perioada următoare exploatarea minieră de la Rodna înregistrează un nou regres, reflectat de rapoartele inspectorilor trimiși de Francisc Rákóczi în 1638 pentru evaluarea minelor, pe care le consideră nerentabile[36]. O imagine despre situația de la sfârșitul secolului al XVII-lea ne oferă raportul comisarilor imperiali din anul 1695, care indică existența unor case dotate cu mari pivnițe, în stare de ruină, și a altor 140 de case încă neruinate precum și a zidurilor (din jurul) bisericii, care fusese pe jumătate acoperită cu șindrilă de locuitori și în care se mai păstrau vechile strane[37]. În perioada anterioară dominației habsburgice, biserica din Rodna era înregistrată ca filie în cadrul capitlului Bistrița, alături de cele din satele Domnești (Bilak) și Cepari (Tschippendorf, Csepan)[38].

După instituirea administrației austriece asupra minelor de la Rodna, mult timp nu au existat reglementări privind viața spirituală a populației. În 1754 districtul Rodnei a devenit zonă militarizată cu regimente de graniță, iar în 1766 este consemnată mutarea temporară a locuitorilor sași și unguri împreună cu parohul protestant, Lukas Wester, la Neudorf[39] (Oberneudorf, Satu Nou, la 12 km est de Bistrița). La 26 iuie 1767, Franz von Gerstoff recomanda oficiului minier din Rodna să ia în considerare permisiunea cedării bisericii protestante ruinate („das geweste protestantische Betthaus”) comunității catolice pentru militarii de graniță de la administrația minelor. Biserica era descrisă drept o modestă casă de rugăciuni din zidărie („kleine gemauerte Betthausș) care „nu era altceva decât sanctuarul vechii biserici catolice ruinate”, iar catolicii doreau să o poată folosi și ei, chiar dacă „aceasta abia putea cuprinde 20 de persoane” („dieses kaum 20 Personen fassen konnte”).

Din această perioadă datează clopotnița din lemn aflată azi în curtea bisericii[40]. În 1769 s-a aprobat întreținerea unui preot catolic și a unui dascăl, slujbele fiind ținute într-o veche capelă din lemn („die alte in schlechten Stand bestellte Haus Capelle”)[41], până în 1823, când a fost terminată construcția bisericii catolice. Starea vechii biserici este reflectată în solicitarea înaintată autorităților în anul 1817 de comunitatea protestantă din Rodna, alcătuită din 34 de sași luterani și 39 de unguri reformați, pentru sprijin în reconstrucția bisericii parohiale și a școlii „care de la militarizarea Văii Rodnei stau pustii”[42].

Situația vestigiilor bisericii parohiale în secolul XIX este înfățișată într-o serie de documente vizuale, printre care o schiță de plan, redată în raportul geologului Franz Počepnę din 1863, care conține și o descriere a ansamblului[43]. Planul prezintă o încercare de reconstituire a bazilicii în viziunea autorului, bazată pe corelarea structurilor păstrate cu urme din fundațiile zidurilor și din elevația stâlpilor navei[44] (Fig. 14). Počepnę presupunea că la actuala biserică s-au preluat o parte din structurile corului și navei centrale aparținând unei bazilici construite după marea invazie tătară în stil gotic timpuriu; încadrarea stilistică era argumentată pe baza unor rozete, ancadramente de ferestre (de la turn ?) și a capitelurilor „stâlpilor centrali acum înzidiți”. Se mai spune că materialul de construcție este piatra din carierele locale, respectiv trahitul la zidărie și gresia de tuf la elementele sculptate, ambele din categoria rocilor vulcanice.

Imaginile redate în gravuri și ilustrate vechi arată că până spre mijlocul secolului al XIX-lea se mai păstrau elevația navei împreună cu fațada de vest și cu turnul în stadiu de ruină[45] (Fig. 15). Biserica apare ca o sală lipsită de acoperiș, care ocupa nava centrală a bazilicii de secol XIII, având fațada principală terminată cu pinion străpuns de un oculus și o intrare la vest printr-un portal în arc frânt; la exterior, pe latura de nord, se păstrau fragmente din zidurile unei încăperi aflate lângă cor, care probabil jucase rol de sacristie. Atât aspectul navei cât și poziția acesteia față de turn arată că era vorba de o construcție refăcută, care la rândul ei se afla în pragul ruinei.

Faze constructive. Edificiul din secolul XIX corespunde fazei de reconstrucție reperate la săpăturile din 1955 prin fundațiile descoperite în casetele B, C și D, aferente laturilor de nord și sud ale navei. Fundația în T ar fi un indiciu pentru existența unui șir de stâlpi la nord, care ulterior au fost zidiți și s-au practicat ferestre, dar în lipsa altor dovezi ar mâne doar o ipoteză. Cert este că în ultimul stadiu nava arăta ca o sală ceva mai lat și mai scundă decât nava centrală a bazilicii; la reconstrucția navei s-au realizat fundații noi pentru zidurile longitudinale, respectiv la nord pe locul arcadei spre colaterala nordică, iar la sud pe un traseu glisat spre sud, rezultând o navă dezaxată față de cor (Fig. 16). La refacerea părții răsăritene s-au folosit fundațiile vechilor ziduri, printre care cele ale încăperii de pe latura de nord a corului, care a fost probabil transformată în sacristie; nu se știe dacă încăperea de sud a fost și ea reconstruită, sau nu. Este posibil ca la fațada de vest să fi fost preluată partea inferioară a navei centrale bazilicale, deși portalul în arc frânt redat în gravuri arată mai curând ca un portal secundar, care pare realizat cu spolii provenite de la bazilică. În lipsa altor indicii, pentru datarea acestei faze s-ar putea specula secolul XV sau începutul secolului al XVI-lea, când activitatea minieră a cunoscut o revigorare, iar localității i-au fost conferite unele privilegii.

Una din problemele lăsate nelămurite de cercetarea arheologică din 1955 este încadrarea ruinelor în succesiunea fazelor de construcție. Aparent, faza de refacere a bisericii medievale de la Rodna nu a vizat și turnul, care este redat în toate planurile ca un volum alipit navei. Postura singular și dezaxată a turnului poate genera diverse ipoteze, respectiv aceea a unui turn unic de biserică, ca parte dintr-o pereche de turnuri încadrând un nartex la vest[46], sau aceea a unui donjon extins într-o altă fază cu o biserică[47].

Tipologia locuințelor nobiliare medievale din Transilvania situate în intravilan constituie o temă puțin studiată, exemplele cunoscute fiind în general abordate în contextul mai larg al cercetării arhitecturii de apărare[48]. Cazul special al turnurilor locuință din mediul urban a fost tratat de Hermann Fabini pentru Sibiu, dar edificiile sunt târzii, din a doua jumătate a secolului al XV-lea[49]. Cele mai timpurii exemple de reședințe nobiliare în interiorul localităților datează din secolul XIII și cuprind turnurile greavilor din Câlnic și Gârbova[50].

Despre prima reședință a greavilor din Rodna, se știe că în anul 1268 ea era compusă dintr-un turn de piatră cu o casă de lemn alături și „o curte întărită de jur împrejur” cu domeniu (turris lapidea et domus lignea apud turrim et curiam circummunitam cum fundo)[51]. Mai târziu, în 1296, locuința greavului Nicolae se afla într-un palat situat „în orașul Rodna” (in civitate Rodna... supra dicti palatii quo ipse comes Nycolaus moratur)[52] și care se presupune că provenea din transformarea reședinței cu turn, atestate în 1268.

Asocierea turnurilor medievale nobiliare cu edificii ecleziastice a îmbrăcat forme și evoluții diverse, de la capele particulare în construcții independente ori amenajate în turnurile locuință sau în ansambluri rezidențiale (palate) până la încorporarea unor spații locuibile în edificiile religioase. În Europa apusean și centrală acest fenomen a fost materializat, printre altele, prin masive turnuri adăugate bisericilor abațiale sau catedrale, care îndeplineau și funcțiuni de locuit pentru o elită laică sau religioasă[53]. Exist și cazuri în care turnuri nobiliare au fost la un moment dat integrate în construcții sau ansambluri ecleziastice din epoci diferite, ilustrate de regulă printr-o biserică gotică și un turn romanic (Viscri, Gârbova, Moșna? Ruja?[54]). Nu la toate edificiile însă, folosința inițială a turnului ca donjon a putut fi dovedit și nici funcțiunea acestuia în cadrul edificiului eclesiastic nu a fost pe deplin lămurită. Aspectul acestor turnuri diferă însă de cel al turnului de la Rodna prin masa continuă a zidurilor, prevăzute cu foarte puține deschideri. Valențele funcționale multiple ale turnurilor medievale, fie că sunt funcțiuni integrate și contemporane fie rezultate din reconversii ulterioare, fac adesea dificilă încadrarea într-un program de arhitectură clar definită Mai apare și criteriul perioadei istorice, contextului socio-economic, amplasamentului în intravilan sau extravilan, în ansamblu urban fortificat sau nu etc.

Turnul de la Rodna conține elemente care l-ar califica drept mai mult decât un simplu turn de biserică, cum ar fi nivelul inferior izolat de restul construcției și masivitatea zidurilor. Subsolul boltit cilindric nu este specific clopotnițelor, îl g sim în schimb la turnurile nobiliare, unde poate fi complet orb și accesibil din interior (Câlnic) sau poate avea o intrare proprie din exterior fără comunicare cu nivelurile superioare[55]. În cazul turnurilor nobiliare, intrarea în locuință era asigurată pe la etaj, printr-o scară mobilă cu podest rabatabil.

La Rodna, accesul în turn se făcea pe la nivelul al doilea, prin încăperea cu boltă în cruce, care avea comunicare cu nava printr-o ușă plasată lângă scară. Nu se știe dacă nivelurile superioare mai aveau vreo intrare din exterior. În zidul turnului nu se văd urme de divizare pe verticală cu excepția primelor două niveluri inferioare boltite, dar se pare că peste nivelul al treilea a existat un planșeu pe grinzi din lemn ale cărui urme au dispărut între timp. Divizarea pe verticală ar fi unul din elementele determinante în deosebirea turnurilor locuință și de apărare, de turnurile clopotniță, care sunt de regulă  lipsite de planșee la nivelurile superioare[56].

Construcția turnului de la Rodna ar putea fi apreciată prin deceniul șase al secolului al XIII-lea, cam în aceeași perioadă cu bazilica[57]. Elementul principal pentru datare este fereastra biforă de la etajul al doilea, un exponent al romanicului târziu ilustrat prin arcul de descărcare semicircular încadrând golurile geminate cu trilobi decupați în piatră și susținuți de montanți cu capiteluri. Un alt detaliu care se cuvine menționat este nișa în arc frânt de pe peretele răsăritean al înc perii boltite în cruce, care ar putea fi o nișă de altar, existând posibilitatea ca această încăpere să fi servit drept capelă privată sau oratoriu. Funcțiunea nu ar fi străină unui turn locuință dar nici unui turn de biserică[58]. Nu se știe dacă această înc pere avea comunicare cu o presupusă tribună  de vest a bazilicii, a cărei existență este invocat  de autorii cercetărilor din 1955[59].

Având în vedere că bazilica și turnului aparțin din punct de vedere stilistic aceleiași perioade, opinia lui Rudolf Wagner privind încadrarea edificiului în categoria bisericilor prevăzute cu funcții defensive nu pare lipsită de temei[60]. O serie de biserici romanice din zona Crișanei au avut turnuri masive cu o potențială componentă defensivă, cum ar fi cele de la Tămașda, Uilacul Șimleului și Sânnicolaul de Beiuș. Turnul bisericii reformate din Uilacul Șimleului are la parter o încăpere boltită cu acces lateral din exterior, care, potrivit unei tradiții locale, fusese folosită ca temniță[61]. Tămașda (Pons Thomae, Tamáshida) a fost un important târg săsesc situat pe malul Crișului Negru, devastat la marea invazie din 1241/1242; din ruina bazilicii situate la marginea de sud a satului, mai dăinuie doar turnul romanic masiv, cu cinci etaje.

Concluzii. Vestigiile păstrate corelate cu rezultatele cercetărilor arheologice și cu informațiile din sursele documentare relevă mai multe faze de construcție, dintre care cea mai importantă este cea a unei bazilici de secol XIII cu un turn excentric pe fațada de vest. Profilul ogivei și mulurile arhivoltei portalului actual indică o legătură a meșterilor constructori cu atelierele care au lucrat pe la mijlocul secolului al XIII-lea la Buda, pe șantierul regal al mănăstirii călugărițelor dominicane. Cauzele distrugerii bazilicii nu se cunosc, ele ar putea fi speculate pe seama invaziei tătare din 1284/85 sau a decăderii economice a localității în secolul XIV, cert este că a urmat o reconstrucție sub forma unei biserici cu o navă mai scundă, lipită de turn și dezaxată față de cor. Dovezile privind relația turnului cu bazilica sunt deocamdată neclare. Zidurile construite la baza turnului cu ocazia restaurărilor prezintă două structuri distincte, în timp ce urma de pe turn a zidului navei centrale ar indica o legătură organică între cele două structuri. Nici planul săpăturilor din 1955 nu aduce mai multă lumină în clarificarea frontului vestic al bazilicii, fiind probabil considerat soluționat de ruinele existente.

Situația actuală a ruinei de la Rodna reflectă în bună măsură intervențiile restaurărilor moderne, prin care s-a recurs la reconstrucția parțială a unor ziduri despre care nu avem certitudinea că aparțin fazei de secol XIII. Relația constructivă dintre turn și nava bazilicii este dificil de clarificat doar pe baza elevațiilor existente. Zidurile refăcute de la baza turnului au generat o situație marcată de ambiguitate în relația acestuia cu biserica, datorită faptului că au fost tratate ca aparținând aceluiași edificiu de secol XIII. În realitate, doar turnul aparține acestei faze, în vreme ce zidul cu portalul în arc frânt datează din etapa de refacere a bisericii, care, aparent, nu a mai fost legată structural de turn. Nu se știe care era starea turnului la acea dată, dar se pare că odată cu refacerea navei a fost obturat accesul în încăperea de lângă scară, prin urmare este posibil ca el să fi fost abandonat în stare de ruină.

Ruina de la Rodna reprezintă un monument inedit în peisajul arhitecturii medievale transilvănene. Ea păstrează mărturiile unui edificiu ecleziastic care a fost supus reconstrucției și transformărilor până în epoca modernă. Cercetarea sa presupune o problematică complexă, care ar necesita o abordare integrată a istoriei edificiului, corelată cu evoluția arhitectural-urbanistică în contextul specific al localităților miniere din Evul Mediu.

Mihaela Sanda Salontai

(articol preluat, cu acordul autoarei, din Revista Bistriței,  XXIV/2010, p. 297-320)

 

 

Bibliografie

 

Avram 1969 – Alexandru Avram, Arhitectura romanică  din Crișana, Oradea, 1969.

Berger 1893 – Albert Berger, Urkunden-Regesten aus dem alten Bistritzer Archive von 1203 bis 1490, în Program des evangelischen Obergymnasiums A.B. zu Bistritz, 1893.

Berger 1995 – Albert Berger, Urkunden-Regesten aus dem Archiv der Stadt Bistritz in Siebenbürgen, III, Köln Weimar Wien, 1995.

Binder 1992 – Paul Binder, Orașul Rodna în secolul al XIII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXI, 1992, p. 145-149.

Csallner 1941 – Emil Csallner, Denkwürdigkeiten aus dem Nösnergau, Bistritz, 1941.

Csányi, Lux 1943 – Csányi Károly, Lux Géza, Árpádkori templom romjai Óradnán. Ruine einer Kirche aus der Arpadenzeit Oradna (Siebenbürgen), în Technika, 1943, nr. 2, p. 91-93.

DIR Documente privind Istoria României, v. XIII, C. Transilvania, vol. II, București, 1952.

Entz 1963 – G. Entz, Le chantier cistercien de Kerc, în Acta Historiae Artium Academiae Scientiarum Hungaricae, IX/1-2, 1963, p. 3-38.

Entz 1968 – G. Entz, Die Baukunst Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert, II, în Acta Historiae Artium Academiae Scientiarum Hungaricae, XIV/3-4, 1968, p. 127-176.

Fabini 1975 – Hermann Fabini, Patriziertürme des späten Mittelalters in Hermannstadt, în Siebenbürgen als Beispiel europäischen Kulturaustausches, Köln Wien, 1975, p. 27-45.

Gerevich 1971 – László Gerevich, The Art of Buda and Pest in the Middle Ages, Budapest, 1971.

Gerő 1955 – Gerő László, Magyarországi várépitészet, Budapest, 1955.

Grasser 2004 – Stephan Grasser, Die Kathedralen von Lausanne und Genf und ihre Nachfolge. Früh- und hochgotische Architektur in den Westschweiz (1170-1350), Berlin, 2004.

Gündisch 1993 – Konrad Gündisch, Das Patriziat siebenbürgischer Städte im Mittelalter, Köln, 1993.

Gündisch 1999 – Konrad Gündisch, Rodenau im 13. Jahrhundert und das Rodenauer Bergrecht, în Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea (Hrsg.), Silber und Salz in Siebenbürgen, I, Bochum, 1999, p. 66-71.

Hegyi 2004 – Hegyi Géza, Radna és a Radna-völgy a középkorban (1241-1469/1475), în Erdélyi Múzeum, 68/3-4, 2006, p. 33-54.

Jansen 1984 – Virginia Jansen, Architectural remains of King JohnŽs Abbey Beaulieu (Hampshire), în Studies in Cistercian Art and Architecture, vol. II, Kalamazoo, 1984, p. 76-113.

Koepf, Binding 1999 – Hans Koepf, Günther Binding, Bildwörterbuch der Architektur, Ed. III, Stuttgart, 1999.

Marienburg 1813 – Lucas Joseph Marienburg, Geographie des Grossfürstenthums Siebenbürgen, (II), Hermannstadt, 1813 (reprint Ernst Wagner (Hrsg.), seria Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens, 12, Köln Wien, 1987).

Marosi 2008 – Ernö Marosi, Pfarrkirchen im mittelalterlichen Ungarn im Spannungsfeld der beharrenden Kräfte der Gesellschaft und Zunehmender Bildungsansprüche, în Nathalie Kruppa (Hrsg.), Pfarreien im Mittelalter. Deutschland, Polen, Tschechien und Ungarn im Vergleich, Göttingen, 2008, p. 201-222.

MGH 1892 Rogerii Miserbile Carmen Super Destructione Regni Hungariae Per Tartaros Facta, în Monumenta Germaniae Historica, XXIX, Hanovra, 1892.

Mittelstrass 1961 – Otto Mittelstrass, Beiträge zur Siedlungsgeschichte Siebenbürgens im Mittelalter, München, 1961.

Moldt 2009 – Dirk Moldt, Deutsche Stadtrechte im mittelalterlichen Siebenbürgen: Korporationsrechte-Sachsenspiegelrecht-Bergrecht, seria Studia Transylvanica, Köln Weimar Wien, 2009.

Mrusek 1973 – Hans-Joachim Mrusek, Gestalt und Entwicklung der feudalen Eigenbefestigung im Mittelalter, Berlin, 1973.

Müller 1985 – Georg Eduard Müller, Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversität 1141-1876, Köln Wien, 1985.

Niedermaier 2004 – Paul Niedermaier, Städtebau im Mittelalter. Siebenbürgen, Banat und Kreischgebiet (1348-1541), Köln Weimar Wien, 2004.

Popa 1972 – Radu Popa, Cetățile din Țara Hațegului, în Buletinul Monumentelor Istorice, XLI/3, 1972, p. 54-66.

Popa-Lisseanu 1935 – George Popa-Lisseanu, „Carmen miserabile”. Cântecul de jale al lui Rogerius, în Izvoarele istoriei românilor, V-VI, București 1935, p. 59-91.

Rusu 2004 –  Adrian Andrei Rusu, Capele și cetăți din Transilvania și vecinătățile ei în secolele XIII-XIV, în Arhitectura religioasă medievală din Transilvania, III, Satu Mare, 2004, p. 99-125.

Rusu 2005 –  Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005.

Salontai 2002-2003 – Mihaela Sanda Salontai, Profile de ogive cu pinteni în arhitectura Europei central-răsăritene din secolul al XIII-lea, în Ars Transsivaniae, XII-XIII/2002-2003, p. 27-33.

Schmidt 2004 –  Reinhard Schmidt, Das Bergrecht von Rodenau, în Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea (Hrsg.), Silber und Salz in Siebenbürgen, VII, Bochum, 2004, p. 39-44.

Slotta, Wollmann, Dordea 1999 (I) –  Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea, Silber und Salz in Siebenbürgen. Katalog zur Ausstellung im Deutschen Bergbau-Museum vom 27. August bis zum 31. Dezember 2000. Bd. I, Bochum, 1999.

Slotta, Wollmann, Dordea 1999 (II) –  Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea, Silber und Salz in Siebenbürgen, Bd. II (Quellen aus dem Montan-Thesaurariats-Archiv von Cluj-Napoca/Klausenburg), Bochum, 1999.

Treiber 1971 – Gustav Treiber, Mittelalterliche Kirchen in Siebenbürgen. Beiträge zur Baugeschichte aufgrund der Raumverhältnisse, München, 1971, p. 25-26.

Țiplic et alii 2004 – Maria-Emilia Crângaci-Țiplic, Zeno-Karl Pinter, Ioan-Marian Țiplic, Biserica evanghelică din Ruja. Studiu istoric și arheologic, în Arhitectura religioasă medievală din Transilvania, III, Satu-Mare, 2004, p. 183-192.

UB – Franz Zimmermann, Carl Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Bd. I, Hermannstadt, 1892; Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad Gündisch, Gernot Nussbächer, Bd. VII, București, 1991.

Vătășianu et alii 1957 –  Virgil Vătășianu, Dumitru Protase, Mircea Rusu, Șantierul arheologic Rodna. Raport 1955, în Materiale și cercetări arheologice, IV, 1957, p. 211-218.

Vătășianu 1959 – Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, București, 1959, p. 116-117.

Wagner 1924 – Rudolf Wagner, Ruinele bisericii din Rodna-Veche, în Comisiunea Monumentelor  Istorice. Secțiunea din Transilvania și Ținuturile Mărginașe, Cluj, 1924, p. 19-22.

Wittstock 1860 – Heinrich Wittstock, Nösner Zustände unter Wladislaus II. und Ludwig II. 1490-1526, în Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, NF, IV/3, 1860, p. 1-102.

Wollmann, Slotta 2004 –  Volker Wollmann, Rainer Slotta, Der Bergort Rodenau und seine Denkmäler, în Rainer Slotta, Volker Wollmann, Ion Dordea (Hrsg.), Silber und Salz in Siebenbürgen, Bd. VII (RodenauŽs Silber -BistritzŽ Glanz. Zur Geschichte und Entwicklung eines Bergorts in den Karpaten), Bochum, 2004, p. 45-142.

 

 

Fig. 1. Ansamblul bisericii greco-catolice cu ruinele

Fig. 2. Releveu Rudolf Wagner, 1923 (Arhiva CMI, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, inv. nr. C3 4933)

Fig. 3. Planul s p turilor arheologice din 1955 (dup  V t șianu et alii 1957)

Fig. 4. Vestigii de plastic  arhitectonic  conservate in situ: fragment de coloan  angajat  cu capitel, zidit în peretele sudic al bisericii, și arcul portalului gotic

Fig. 5. Elemente refolosite ca material de construcție la zidurile actualei biserici

Fig. 6 Biserica greco-catolic , latura de nord, fragment de colonet  angajat  lâng  contrafortul median

Fig. 7. Biserica greco-catolic , ancadrament zidit în peretele nordic al altarului

Fig. 8. Ruina turnului, fațada de est

Fig. 9. Ruina turnului, nivelul inferior, plan și vedere interioar

Fig.10. Ruina turnului, înc perea cu bolt  în cruce

Fig.11. Ruina turnului, fereastra bifor.

Fig.12. Reconstituirea bazilicii de secol XIII, schiț  de plan pe baza descoperirilor arheologice din 1955.

Fig.13. Profile de ogive: a) Rodna (dup.

Wagner, 1923), Fig.14. Schița de plan a bazilicii de Franz

b) biserica dominican.

din Insula Margareta, Počepnę, 1863 (dup.

Slotta, Wollmann,

Budapesta (dup  L. Gerevich) Dordea 2004, p. 253)

 

Fig.15. Ansamblul bisericii parohiale în prima jum tate a sec. XIX, carte poștal  (Muzeul Județean Bistrița-N s ud)

Fig.16. Faza de reconstrucție a bisericii medievale, schiț. ipotetic. de plan dup.  planul s p turilor arheologice din 1955.

 

 


 

[1] Csányi, Lux 1943, 93.

[2] Wagner 1924, 19-22.

[3] Wagner 1924, 21.

[4] Autorul amintește de capiteluri și nervuri de boltă, între timp dispărute.

[5] Partea inferioară a turnului fusese deja supus  unor intervenții la începutul secolului XX.

[6] Vătășianu et alii 1957, 211-218.

[7] Vătășianu et alii 1957, 212-213.

[8] Vătășianu et alii 1957, 214.

[9] Din păcate nu aflăm nimic nou nici în rândurile consacrate edificiului doi ani mai târziu, Vătășianu 1959, 116-117.

[10] Treiber 1971, 26.

[11] Nivelul de la baza turnului este în prezent îngropat, iar terenul denivelat din jurul ruinei și lipsa reperelor topografice pentru fazele construcțiilor medievale fac dificilă aprecierea sa drept subsol sau parter. De aici și încadrările diferite la diverși autori, respectiv subsol (Wagner 1924, 19) sau parter (Vătășianu et alii 1957, 213).

[12] Koepf, Binding 1999, 143.

[13] Salontai 2002-2003, 27-33; Jansen 1984, 84-87, fig. 10-12.

[14] Gerevich 1971, 30-32, 37 fig. 10.

[15] MGH 1892, 555; Popa-Lisseanu 1935, 72.

[16] Müller 1985, 21.

[17] Binder 1992, 145-149; Gündisch 1993, 72-131; Gündisch 1999, 66-71; Schmidt 2004, 39-44; Moldt 2009, 159-164.

[18] UB I, 99-100, nr. 118; DIR XIII/II, 115, nr. 104.

[19] UB, I, 204, nr. 276; DIR XIII/II, 383, nr. 422.

[20] „in civitate Rodna”, UB I, 204, nr. 276; DIR XIII/II, 383, nr. 422.

[21] UB I, 157 nr. 222; Gündisch 1993, 128.

[22] Mittelstrass 1961, 64; Gündisch 1993, 129; Hegyi 2006, 54; Niedermaier 2004, 42.

[23] Schmidt 2004, 42; Gündisch 1999, 69; Binder 1992, 146.

[24] Wagner 1924, 21.

[25] Hegyi 2006, 54.

[26] Entz 1968, 158.

[27] Marienburg 1813, 387-389; UB VII, nr. 4064; Csallner 1941, 26-27; Wollmann, Slotta 2004, 60.

[28] Berger 1893, 48.

[29] Wittstock 1860, 38-69.

[30] Csallner 1941, 32.

[31] Csallner 1941, 67 și doc. 25 în anexa p. 99-100.

[32] Csallner 1941, 68.

[33] Entz 1968, 158.

[34] Berger 1995, 316 nr. 4728, 331 nr. 4783, 341 nr. 4817.

[35] Berger 1995, 390 nr. 4994.

[36] Csallner 1941, 56.

[37] Slotta, Wollmann, Dordea 1999 (II), 524.

[38] Csallner 1941, 61.

[39] Csallner 1941, 86.

[40] Csallner 1941, 137.

[41] Wollmann, Slotta 2004, 82.

[42] Csallner 1941, 105.

[43] Slotta, Wollmann, Dordea 2004, VII, Gutachten, 252-254.

[44] Slotta, Wollmann, Dordea 2004, VII, Gutachten, 253.

[45] Adresez și pe această cale mulțumirile mele domnului dr. Corneliu Gaiu pentru sprijinul acordat pe parcursul cercetării.

[46] Wagner 1924, 22; Vătășianu et alii 1957, 213.

[47] Gündisch 1993, 47 și p. 123 nota 6.

[48] Rusu 2005; Gerő 1955; Popa 1972, 54-66.

[49] Fabini 1975, 27-45.

[50] Popa 1972, 60.

[51] UB I, 99-100, nr. 118.

[52] UB I, 204, nr. 276.

[53] Mrusek 1973, 157.

[54] Țiplic et alii 2004, 189-190.

[55] Mrusek 1973, 37.

[56] Mrusek 1973, 149.

[57] Entz 1963, 34; Vătășianu et alii 1957, 214.

[58] Rusu 2004, 99-125; Grasser 2004, 296-297; Marosi 2008, 207-209.

[59] Se face referire la încăperea din turn ca parte a tribunei de vest, Vătășianu et alii 1957, 213.

[60] „În orice caz, a fost o biserică de ap rare, construită pentru ocrotirea și refugiul creștinilor din acest ținut împresurat și locuit de păgâni”, Wagner 1924, 21.

[61] Avram 1969, 27-30. Prima mențiune documentar  a bisericii datează din anul 1257, Entz 1968, 160. Avram 1969, 21-22; Vătășianu 1959, 35-36.