A la turca bre…

 

 


 

          

 

Sentimentul că mi se oferă în program şi sunt obligat să predau o istorie partizană, l-am îngăduit la-nceput instinctiv, ca român. Aşa trebuie să fie, mi-am spus. Era nevoie de mai multe lucruri care să ne mai facă simţitori de mândri la ţărişoara şi poporaşul nostru încontinuu diminuant prin emigrare şi abstinenţă conceptivă. Ulterior, ca la mulţi alţii, presupun, s-a instaurat un sentiment de nesiguranţă: ce este oare de cules din „marea” noastră istorie medievală, în aşa fel încât să mă pot bate cu pumnul în piept că aş fi român extras de acolo? Bilanţurile reci au fost evitate de către toţi marii noştri istorici, ajungându-se însă la încheieri care, aproape consecvent, explicau de ce nu, cum de am fost atât de, sau, dând, în forme elegante, vina pe toţi vecinii, papistaşii sau microgeografia pământului, pentru ce nu am apucat a fi sau face. Doar noi nu mâncasem usturoi…

În realitate, îngeraşii noştri de strămoşi ne-au servit o istorie de care ne-am amăgit a nu o compara mai des cu cea a vecinilor. Călătorind, am început să înţeleg de ce era „periculos” a şti ce au făcut trecuţii sau cum ne văd alţii. Este însă o modalitate şi o medicaţie pe care le-o recomand tuturor cititorilor mei, înainte de a mă răstigni cu asprime, pentru vreun leznaţionalism.

Aici o să-mi îngădui a continua cu câteva alineate despre turci. Marea noastră „năpastă”; opreliştea noastră în calea europenizării etc. În scurt, nişte responsabili majori de relele apucare de către noi!

Nu de mult citisem cu stupoare, cum era văzut sfântul nostru Ştefan cel Mare de către cronicarii turci. Majoritatea lucruri tipărite şi aflate la-ndemână, dar mereu lăsate în umbră pentru a nu „strica” ori „vicia” o posteritate dorită imaculată? Receptă? Idealizată? O imagine cu totul nouă şi de luat în cumpănă, înainte de a betona poziţia istorică a unui personaj politic, care la orice definiţie elementară nu poate fi sfânt. Pentru că, pur şi simplu, politica nu are nimic sfânt. De acolo, din textele acelea diferite, rezultă cel mult „caracterul uşor pozitiv” al domnitorului, care nu-şi ţine cuvântul dat, nu este un bun principe faţă de proprii săi supuşi, fuge lăsându-şi oastea şi ţara[1]. Ei, dar să nu spună cineva că pentru atâta lucru nu merită să ne închinăm la noua sa icoană!

O simplă frază citită mai demult, mi-a trecut fulgerător prin memorie: românii balcanici „rezolvaseră” o alianţă cu turcii, la mijlocul secolului al XV-lea[2]. Ei bine, iată că am dobândit confirmarea, fără să fi putut verifica într-adevăr dacă era vorba mai nou doar despre românii de la sudul Dunării ori şi cei de la nord. O lucrare tipărită în engleză[3], prezintă publicului larg un „Wallachian Voynik auxiliary c. 1500” (fig. 1). Ciudăţenia are un scut cu leu (!), un coif oriental, dar o halebardă cam „internaţională”, în schimb îşi trădează calitatea de găinar, prin faptul că chiar oferă unui ienicer şi unui berber nord-african, o găină de captură. Înălţător.

După o asemenea relevare, mi-am amintit despre scrisoarea faimoasă a lui Neacşu din Câmpulung; un document de spionaj clar, întâmplător în favoarea creştinilor, întâmplător în favoarea ardelenilor. Partea cealaltă a delaţiunilor sau, să-i spunem mai elegant şi actual, „informării operative”, în favoarea turcilor, nu se poate pune în cumpănă, din lipsa cercetărilor profunde din arhivele sultanale. Dar este de o realitate pe care nimeni nu o poate nega.

Urmează „târârea” oştilor româneşti ca să călăuzească şi să se înfrupte uşor din teritorii duşmane, care puteau fi Moldova şi Transilvania, Ţara Românească sau Polonia, depinde de conjunctura de moment. Nici vorbă că reciproc, munteano-moldovenii-ardelenii aveau şi ei partea lor de pradă: doar aşa erau toate legile războiului. Domnitorii se scuză: „noi suntem, de fapt, prieteni, noi n-am vrut…”, dar jafurile „amicale” s-au făcut şi capetele responsabililor mai cădeau din când în când, spre mânia ori doar neînţelegerea celor care nu pricep de ce cutare voievod ori rege ardelean ar fi făcut-o. Iar un Evlia Celebi scrie negru pe alb, în secolul al XVII-lea[4], că românii erau atât de inconştienţi să se bată cu turcii, pentru că beau prea mult şi dobândeau curajul inconştienţilor… Ptui, denigratorului! Păi, marile noastre bătăi, n-au dus la mărirea constată a tributului şi a şeptelului de mioare expediat la viu?

Frumoasa noastră individualitate politică conservată prin fel de fel de artificii capitularde, este măturată de toate hărţile turceşti (fig. 2). Normal: Imperiul ne-a chiar depăşit şi a tot cucerit în jurul nostru, probabil doar aşa, ca să ne „protejeze”! O simplă paranteză în derulările prieteneşti: ca un făcut, nici turcii nu au auzit de „Iancu” de Hunedoara, doar de „Jan Hunyad” (fig. 3). Complotul internaţional pe seama personajului poate fi socotit drept o realitate definitiv demonstrată! Iar mai apoi, dacă la Codrii Cosminului, de partea moldovenilor, împotriva polonilor lui Jan Albrecht, au luptat şi contingente de turci, nu trebuie să o spunem cu voce tare, pentru că nu prea dă bine la propria noastră performanţă şi la selecţia valorilor apărate.

Plânsetele noastre pentru eroii neamului, care „s-au jertfit pentru libertate şi independenţă” sunt văicăreli de conjunctură. Oamenii aceia au murit doar pentru istorici, nu pentru neamul lor uituc şi nerecunoscător. Cum poate cineva să se poată simţii, atunci când întâlneşte în Yedikule o plăcuţă memorială ca aceea (fig. 4), în care apar Bálint Török (= Valentin Török, stăpânul Hunedoarei), István Májlad (= Ştefan Mailat, „românul” din Făgăraş) ori Pál Beldi (din Beldiul transilvan)? Poate că este mai bine aşa, altfel ar fi ieşit o listă comparabilă ca lungime şi valoare reală cu aceea a revoluţionarilor din decembrie 1989. Pentru conformişti: iar ne-au persecutat ungurii! Şi la Istambul!

A mai rămas partea de cultură.

Turcii subliniază constat marea mişcare de şah a lui Mehmet al II-lea, prin care a recunoscut patriarhia ortodoxă de Constantinopol (apoi de Istambul, acum zăvorâtă într-o clausură ermetică „din Fener”). Orice punte de alianţă cu biserica „liberă”, a papilor, a fost forfecată, tocmai de a doua zi după ce, formal, o unire religioasă se proclamase. Ortodocşii au devenit credincioşi supuşi ai sultanului, continuând liniar obedienţa pe care o învăţaseră de la basilei. Că exerciţiul a devenit genetic la români, s-a văzut la comunism şi în post-comunism. Ce-i bun trebuie bine urmat şi dezvoltat!

Deşi acelaşi Mehmet al II-lea, apare în toate monumentele contemporane în veşminte cu care, în general, îi recunoaştem pe turcii istorici (fig. 5), pe unele tablouri, la fel de istorice, ne şochează ca intrând în Constantinopolul îngenuncheat de „hoardele” sale, îmbrăcat în … armură de plăci, ca au autentic Sf. Gheorghe din arta noastră medievală. Tot el şi majoritatea soldaţilor lui, aveau spade, nu săbii, iar tunurile ungurului Urban (fig. 6), au încercat cu rost performant zidurile bătrâne ale lui Teodosiu. Rumelii Hissar (fig. 7) ori Yedicule (fig. 8) sunt cetăţi comparabile cu tot ceea ce a văzut Europa momentului. Orientalul încă nu prea exista la militărie! Turcii de atunci cam vizau modele din afara Asiei.

Înainte de a se afunda în turcomaţie necontestată, ateliere de şmecheri, de care vodă Ştefan cel Mare, chipurile, nu avea habar, imitau de zor moneda turcească, de fapt, româneşte, falsificând-o fără pic de ruşine[5]. Oricum, ca o slabă consolare a excrocheriei financiare, spada sfântului tot a fost pierdută de careva din urmaşii epigoni de la Suceava şi a ajuns la Topkapi. Altceva însă nu s-a mai luat de pe la noi. Nu era nimic demn de vreun actual muzeu de la Strâmtori?  

Mai târziu, după ce voievozii luptători pieriseră, locul lor fiind luat de domnitorii căftăniţi şi plin de stindarde cu tuiuri, după moda arabo-osmană, am primit o mulţime de lucruri pentru care nu suntem recunoscători îndeajuns aceloraşi turci. Cum ar fi arătat doamnele noastre fără batic, ciorap, eşarfă, geantă sau şal? Ţigăncile noastre cu fuste lungi şi colorate sunt coborâtoare directe din tablouri de Orient. Da, există şi un covor transilvan, care imită tipul celui de rugăciune, cu nişa sacramentală figurată pentru a arăta, poziţia Meccăi (fig. 9). Covoare olteneşti sau covoare turceşti? Îmi vine greu să mai fac diferenţa; poate doar brăduţii... Nici culinăria „românească” nu ar fi fost prea savuroasă fără chiftele, halva, „mititelul” cu nume prea greu de reţinut, pilaf, rahat şi sarmale. Ei, şi dacă ciubucul şi peşcheşul s-au uitat la statul lui Atatürk, se cultivă măiestru de către urmaşii daco-romanilor.

Până acum câteva zile am crezut sincer că revenirea domniilor pământene, după Tudor Vladimirescu, a adus şi moda europeană în vestimentaţia epocii. Ce eroare pentru exteriorizarea recepţiei formelor de civilizaţie! Exact în acelaşi vreme, sultanii lepădaseră caftanul şi turbanul, pentru redingotă şi fes. Deci, Bibescu a mai făcut o vitejie, luându-se după ceea ce se dirija de la Înalta Poartă. Aferim, bibicule!

Şi uite-aşa, ca-n poveste, am deschis lada cu necazuri şi rufe murdare… Era mai bine să le ascundem sub covor, aşa cum facem cu tot ceea ce nu ne convine?

 

Poporul turc ne depăşeşte de vreo trei ori prin număr. Este extrem de sobru, în vestimentaţie şi alimentaţie, într-o forfoteală lucrativă şi comercială continuă, care se lasă cu 0,00… cerşetori şi 0,0… asiatici şi africani emigraţi. Nu face mare tapaj de marea lui istorie, nici nu ne râde în nas pentru zbaterile noastre de reconstituire istorică, comparabile cu lupta milenară a elefantului cu şoricelul. Nu prea are ce compara între Moscheea Albastră (fig. 10) şi Curtea de Argeş ori Trei Ierarhii Iaşului.

Probabil pentru toate acestea, Băsescu îl vrea cu ardoare revenit la talciocul din Lipscani (cât de turcesc, Dumnezeule!) şi în Comunitatea Europeană!

 

Gelu Munteanu   

 


 

[1] Monica Bîră, Silviu Buburuzan, Imaginea lui Ştefan cel Mare în cronicile turceşti contemporane, în vol. Ştefan cel Mare şi epoca sa. Culegere de studii. Bucureşti, 2007, p. 108-121.

[2] Adrian Andrei Rusu, Ioan de Hunedoara şi Românii din vremea lui. Cluj-Napoca, 1999. Era vorba despre un transfer dintr-un studiu special, apărut în perioada interbelică.

[3] David Nicolle, Armies of the Ottoman Turks. 1300-1774. Ilustrated by Angus McBride. London, Osprey Publishing, 1983, p. C.

[4] Călători străini despre Ţările Române. VI. Bucureşti, 1976.

[5] Ernest Oberländer-Târnoveanu, Emisiuni monetare, circulaţie monetară şi politică în Moldova domniei lui Ştefan cel Mare – observaţii pe marginea rolului emisiunilor monetare locale, în vol. Ştefan cel Mare şi epoca sa. Culegere de studii. Bucureşti, 2007, p. 66 şi urm.