În jurul unui document de la Ştefan Rareş

 


 

    

 

 

         Actul în discuţie aici a fost publicat în binecunoscuta colecţie Documente privind istoria României (DIR), în anul 1951, volumul respectiv acoperind perioada 1551-1570, fiind al doilea document, sub data de 28 aprilie 1551 (7059)[1]. A cunoscut o editare anterioară cu un secol, într-o culegere rusească, acolo sub forma unei copii slave[2]. Colecţia DIR a oferit doar traducerea românească, motivele fiind la fel de binecunoscute. În ciuda criticilor care au însoţit, de la început, editarea acestui corpus, principala obiecţie formulată chiar din sânul comitetului de redacţie (a se citi David Prodan) fiind tocmai absenţa asocierii originalului slavon (sau latin în cazul Transilvaniei), cu echivalentul român, pentru secolul al XVI-lea şi începutul celui următor rămâne însă principalul instrument de studiu pentru istorici. Colecţia mai nouă, Documenta  Romaniae Historica (DRH), acoperă, abia recent, doar o parte din sfârşitul veacului amintit[3].

          Revenind la documentul indicat mai sus, acesta ridică, cred, unele semne de întrebare. Cercetând istoria urmaşilor imediaţi ai lui Petru Rareş, în special al urmaşului său la tron, Iliaş, în vederea unui studiu mai amplu, am presupus iniţial, din cauza datei, că este un fals, scăpat din vedere de editori din cauza grabei şi tensiunii, iarăşi foarte cunoscute, în care s-a lucrat atunci, în anii  1950. O analiză mai atentă a exclus însă această primă ipoteză. Au existat desigur şi falsuri slavone, dar ele se concentrează mai degrabă către traducerile româneşti relativ târzii, începând din veacul al XVIII-lea. Funcţionează apoi şi venerabilul principiu cui prodest, beneficiarii actului, o întărire domnească a unei cumpărături, nefiindu-le indicată ascendenţa sau descendenţa – doar trei nume simple de persoană: Marco, Văsiia şi Vlad. Dimpotrivă, cei care au vândut, şi implicit au pierdut orice drept asupra proprietăţii, sunt bine precizaţi – urmaşii lui Toader stolnic, boier cunoscut al lui Petru Rareş. Cumpărătura însăşi era una de valoare scăzută – jumătate dintr-o selişte, deci un loc pustiu - surprinzând chiar preţul relativ ridicat – 160 de zloţi tătăreşti.

         Afirmam mai sus că data este cea care nedumereşte. Dacă o acceptăm, atunci este vorba de primul act cunoscut emis de Ştefan Rareş. Dar la 28 aprilie 1551 domn al Moldovei era încă fratele său, Iliaş. Nu voi insista prea mult asupra circumstanţelor în care acesta a părăsit ţara, ele fiind binecunoscute în istoriografie. Faptele sunt într-adevăr cunoscute, dar cronologia lor, succesiunea lor în timp prezintă încă lacune.

Ştim din relatările contemporanilor săi, cei doi „cronicari-călugări”, Macarie şi Eftimie, cum tânărul domn sedus tot mai mult de religia islamică, pe care o afişa mai mult sau mai puţin ostentativ, şi-a înstrăinat treptat simpatiile principalilor factori de conducere – boierimea şi clerul – simpatii din partea cărora s-a bucurat fără rezerve la începutul domniei[4]. Aceleaşi afirmaţii regăsim şi la Grigore Ureche[5]. Un punct de răscruce se pare că a fost execuţia hatmanului Petru Vartic în 1548, fapt rămas până azi inexplicabil[6]. Eftimie, care este cel mai dur în caracterizare, indică spre un adevărat atac împotriva clerului moldav, manifestat prin iconoclasm, prigonirea preoţilor, nesocotirea normelor ortodoxe (refuzul postului, a consumului de carne de porc etc.)[7], ca şi împotriva boierilor – mulţi închişi, mutilaţi şi chiar ucişi, fapt ce a condus la o masivă emigrare a acestora în special în Polonia[8].

Faptul se confirmă din izvoarele polone; au emigrat doar câţiva mari boieri, foşti membrii ai sfatului, majoritatea însă trebuie să fi fost boieri de rangul al doilea. Din cadrul primei categorii, Georgeta Ignat (autoare împreună cu Dumitru Agache a unei micromonografii despre fiii lui Petru Rareş)  menţionează pe Dan vistier, Negrilă portar de Suceava, Ion Movilă logofăt şi Neagul pârcălab de Neamţ[9]. S-a înşelat, cred, în privinţa lui Ion Movilă, încă în sfat în ultimul document de la Iliaş, din 21 martie 1551. A plecat şi el, dar  evident la o dată ulterioară acesteia, fapt se va vedea, nu lipsit de importanţă pentru studiul de faţă. Au rămas o serie de mari boieri, poate prea vârstnici pentru aventura unei emigrări, restul fiind completat de nevoie de Iliaş cu dregători obscuri, care vor dispărea din sfatul fratelui său, sau din cel al lui Lăpuşneanu.

Dumitru Agache sublinia această remaniere operată de Ştefan Rareş, delimitând precis noile apariţii în sfat (Ion Danciul vistier, Huhulea stolnic, Petru spătar, Toader postelnic, Boldur Hârovici comis) de boierii care au fost menţinuţi (Danciu Huru, Cozma Gheanghea, Petru Cârcă, Iosip Veveriţă, Ion Sturza, Gavril şi Iaţco). Le argumentează trimiţând în notă tocmai la documentul în discuţie şi, în subsidiar la următorul document cu marea mărturie, tocmai la 28 martie 1552[10]. Cele două documente, despărţite de aproape un an, oferă prin componenţa aproape identică a sfatului[11], soluţia problemei – actul de la 28 aprilie analizat aici nu a fost emis în 1551, ci un an mai târziu, în 1552.

Există mai multe elemente care converg spre această concluzie. Chiar admiţând că Iliaş a plecat spre Constantinopol înainte de 28 aprilie 1551, este puţin probabil ca el să fi renunţat la tron în acelaşi timp. Adunând „ţara” – „pe toţi boierii săi şi pe toţi câţi erau mai de frunte şi tot sfatul” – în „grădina de la Huşi”, deci la curtea domnească de acolo, Iliaş nu numai că a negat orice intenţie de a renunţa la creştinism în favoarea Islamului, dar mai ales a subliniat că nu renunţă la tron: „căci eu… mă duc la marele împărat <Soliman> şi iarăşi curând mă voi întoarce <s. n.>”[12]. A izbutit să părăsească ţara, ce devenise probabil o veritabilă capcană pentru el, nu oricum, ci cu un numeros tezaur – oficial tributul datorat turcilor – şi cu un cortegiu pe măsură – „a ridicat cu dânsul pe aproape toţi boierii şi oastea[13]. Ureche este, încă odată cel mai precis, indicând ca dată a plecării 1 mai. E drept, e singurul care precizează că „au lăsatu domniia la mâna frăţâne-său, lui Ştefan vodă şi a mâni-sa”. Dar chiar menţionarea doamnei Elena Brancovici arată că nu este (încă) vorba despre o schimbare de domn, ci mai mult de o locotenenţă domnească. Şi că aşa au stat lucrurile o demonstrează că Ştefan nu a preluat oficial domnia - nu s-a încoronat - decât la 11 iunie 1551.

Este incontestabil, pe de altă parte, că fratele lui Iliaş avea puterea de facto încă de la plecarea acestuia. Dar ca să opereze schimbări majore în sfat, să se intituleze „domn al Ţării Moldovei” şi, mai ales aceasta „din mila lui Dumnezeu” este totuşi greu de crezut. În acelaşi act de la 28 aprilie, pomeneşte în premieră pe fiul său, desigur nelegitim, Petru, imediat după mezinul Rareşeştilor, Constantin, şi înaintea boierilor din sfat. Toate acestea sunt gesturile unui domn de jure şi nu doar de facto[14]. Or, convoiul moldovean ce purta tributul a ajuns la Constantinopol cam pe la jumătatea lunii mai. Judec aceasta cumva regresiv, pentru că ştim că Iliaş a fost primit de Soliman la 25 mai ― o minimă aşteptare trebuie să fi existat – şi a fost primit, nota bene, în calitate de domn al Moldovei şi (doar) pentru înfăţişarea solemnă a tributului. Abia peste cinci zile, la 30 mai, el va renunţa, în cadrul unei noi audienţe, la credinţa creştină trecând la Islam[15]. Abia atunci a pierdut – automat – şi domnia ţării, Soliman numindu-l, probabil la rugămintea boierilor şi poate chiar a apostatului, pe Ştefan. „Om cu mintea subţire”, cum îl numeşte cronicarul, sultanul era prea inteligent ca să spere la o islamizare a ţării doar prin turcirea domnului acesteia. Cucerise în fond Moldova încă în 1538, dar nu a anexat-o, realizând probabil că localnicii ar fi opus o rezistenţă înverşunată. Asupra acestui subiect s-a scris oricum destul, rămânând totuşi controversat.

Revenind la subiectul nostru e foarte probabil că boierii însoţitori au trimis o ştafetă în ţară cu vestea întâmplărilor din capitala osmană. În Moldova, Ştefan Rareş respingea tocmai atunci o invazie a unui pretendent sprijinit de boierii fugari, probabil viitorul Ion vodă cel Cumplit[16], ce a dorit să profite tocmai de vacanţa tronului, şi era cred prea ocupat ca să se mai ocupe de jumătăţi de selişti. Abia după victoria asupra transfugilor şi abia după primirea veştii renunţării fratelui se va încorona solemn, la 11 iunie 1551[17], prin mâna lui Macarie, episcop de Roman.  În aceste condiţii, înfrângând pericolul extern, recunoscut de ţară prin renunţarea fratelui său, şi de sultan din acelaşi motiv, a putut emite acte viabile, primele două, emise la 13, respectiv 15 iunie 1551, fiind, nu întâmplător, un gest de recunoştinţă pentru acela care „ni-au fost noauă ca un părinte, cu bună învăţătură, din tinereţile noastre până ce ni-au rădicat pre noi Domnul, la toate oştile<s. n.>”[18], adică episcopului de Rădăuţi, Mitrofan. 

În concluzie, documentul de la 28 aprilie nu este un fals, ci are doar data de an greşită: în loc de 7059 (1551) trebuie citit 7060 (1552).

 

Dan Floareş


 

[1] DIR, XVI, A. Moldova, II (1551-1570), Bucureşti, 1951, nr. 2, p. 5-6.

[2] Zapiski Odeskago obşcestva istorii i drevnostei, Odessa, III, 1855, p. 252-253.

[3] DRH, A. Moldova, VII (1571-1584), vol întocmit de Ioan Caproşu, Bucureşti, 2012, 1037 p.

[4] După relatarea morţii lui Petru Rareş, Eftimie arăta că Iliaş „mai întâi mergea bine şi se arăta binecinstitor şi blând către toţi şi iubitor de boieri şi de toţi cei ce steteau în jurul lui” (Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 118).

[5]Pre urma lui Pătru vodă Rareş cu dragoste rădicară boierii cu toată ţara pre Iliaşu, fiiu-său cel mai mare, la domnie, sâmbătă septevrie 3, că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându, milostivu şi aşăzătoriu, gândindu-să că va sămăna tătâne-său. Ci nădejdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit etc.” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1978, p. 119-120). Ureche poate a cunoscut şi cele două relaţii amintite mai sus, dar în mod sigur a folosit şi un izvor terţ, probabil analele scrise la curtea domnească, ce vor fi consemnat faptele cu precizie cronologică crescută. Aceasta pentru că, spre deosebire de Macarie şi Eftimie, care dau impresia că scriu la oarecare distanţă de evenimente şi omit sau greşesc datările, Ureche este mult mai precis.

[6] Totalitatea ipotezelor ca şi demontarea lor, la Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 317-319.

[7] A împins „neruşinarea” până la abţinerea de la vin ! (Eftimie, op. cit., p. 119-120).

[8] Ibidem, p. 120. 

[9] Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Cu privire la politica urmaşilor lui Petru Rareş (1546-1552), în AIIA Iaşi, 1978, p. 154 (partea referitoare la Iliaş aparţine Georgetei Ignat, cea privitoare la Ştefan Rareş lui Dumitru Agache). Asupra emigraţiei boierimii cf. şi Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1993, p. 38.

[10] DIR, XVI, A, II, nr. 10, p. 10-11.

[11] În actul de la 28 aprilie numele unor dregători sunt ilizibile, locul fiind rupt în text – pârcălabii de Hotin şi portarul de Suceava. Faţă de documentul din 28 martie 1552, emis din Huşi, lipsesc pârcălabii de Iaşi (Bodei şi Nicoară) şi Ion Danciul vistier, iar Guzuc este comis în loc de Boldur Hârovici. În rest, ceilalţi boieri sunt identici.

[12] Eftimie, op. cit., p. 120.

[13] Ibidem, p. 121.

[14] Mai există însă un act ce ar putea demonta întreg acest eşafodaj – scrisoarea lui Ştefan către bistriţeni datată în „domenica Trinitatis, anno Domini 1551” şi în care se intitulează, întocmai ca şi predecesorii săi domni, tatăl Petru, sau fratele Iliaş: „Stephanus woyvoda, dominus et heres verus terre Moldaviae” (Hurmuzaki, XV/1, nr. DCCCLXCVI, p. 482-483). Paştele catolic în anul 1551 a căzut în 29 martie şi, într-adevăr, Duminica Trinităţii ar veni în 24 mai ! Există însă o problemă cu aceste acte moldovene către Bistriţa. De pildă, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546, Iliaş înştiinţează pe bistriţeni despre aceasta şi urcarea lui pe tron, la 6 ale lunii, iar la 16 aflăm o nouă scrisoare a lui Petru vodă către aceeaşi Bistriţă ! Mai mult, pentru a ne limita doar la epoca adiacentă, la 10 mai 1551 avem o altă scrisoare a lui Iliaş către Bistriţa emisă din Suceava (ibidem, nr. DCCCLXCV, p. 481). Chiar să fi plecat imediat spre Constantinopol ar fi fost realmente imposibil ca acel cortegiu, „cu toţi boierii şi oastea” să fi ajuns în câteva zile acolo, pentru a fi primiţi pe 25 ! O explicaţie pentru toate aceste încălecări cronologice halucinante există – ne-a dat-o într-un seminar, în studenţie, d-l profesor Ioan Caproşu – se pare că nu doar diecii de cancelarie, dar nici chiar pietrarii ce sculptau plăcile de mormânt nu îl urmau pe Iliaş vodă în neruşinarea de a se abţine de la vin ! Un ultim argument este că documentul în discuţie, de la 24 mai, se referă la nişte oi găsite de „Moghilda logofăt” – desigur Ion Movilă – or, în sfatul de la 28 aprilie logofăt era deja Lucoci şi atunci nu putem avea un Movilă logofăt la 24 mai. Lucoci a fost într-adevăr logofătul lui Ştefan Rareş, dar atestarea sa este la 28 martie 1552 (v. mai sus n. 10).

[15] Aici cele mai precise sunt relaţiile lui Giovanni Malvezzi, ambasadorul lui Ferdinand de Habsburg la Constantinopol. Raportul către suveranul său din 1 iunie arată că: „El Signor moldauo alii 25 del presente ha basato la mano al Signor turcho et gli ha fatto un presente de cavalli, argenti et drappi di oro et seta de valuta di venticinque milia ducati et ha domandado al Signor turcho cinque cento ianizeri per teraegli nel suo paese et per recuperare certi soi castelli verso la Transilvania. Alli XXX del pasato el sopradetto signor moldauo al publico divano del Signor turcho si e fata turcho et gli hanno dato el sangiachato de Silistra et hanno dato la Signoria de Moldauia al fratello suo del detto signor moldauo” (Hurmuzaki, II/1, nr. CCXXIX, p. 263). Se vede limpede că Iliaş s-a prezentat la 25 mai în calitate de domn al Moldovei şi că, de asemenea, abia după renunţarea sa din 30 mai Ştefan Rareş a devenit domn recunoscut de sultan.

[16] Constantin Rezachievici, Prima încercare a lui Ion vodă cel Viteaz de a ocupa domnia Moldovei ca urmare a „turcirii” lui Iliaş Rareş (iunie 1551), după un izvor polon inedit, în Revista arhivelor, 4, 1975, p. 385. Veniamin Ciobanu plasează, de asemenea, expediţia înainte de 11 iunie (Ţările române şi Polonia. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1985, p. 199).

[17] Pentru această dată, inscripţia de la Popăuţi, la N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 273; cf. Hurmuzaki, XV/1, nr. DCCCXCV, p. 482, n. 3, care îi aparţine tot lui N. Iorga (editor al volumului în 1911). Aceeaşi dată şi pe notiţa în slavonă a Evangheliarului de la Voroneţ, pe ultima filă, la I. Bogdan, în AARMSI, 1906-1907, p. 654. 

[18] DIR, XVI, A, II, nr. 4, p. 7, respectiv nr. 5, p. 7-8.