Spaţiul pontic

În istoria estului european sec. Xii-xv

 


 

   

 

 

 

         Intervalul cronologic cuprins între sec. XII-XV, constituie pentru regiunea Mării Negre o perioadă de nemaipomenită înflorire economică – devenind unul dintre motoarele principale ale economiei europene – şi anunţa dezbaterea vie ce urma să anime în epoca modernă cercurile politice: problema orientală. Este o perioadă de numai trei secole dar care prin şirul evenimentelor şi ansamblul interconexiunilor economice, politice, culturale are adânci repercusiuni şi în vremea noastră, înscriindu-se în agenda politică din ultimii ani ca un subiect de primă importanţă politico-strategică în regiunea de sud-est a Europei.

         Perioada în sine presupune, în plan politic o epocă de declin, agonie şi dispariţie a Imperiului Roman de Apus în opoziţie cu ridicarea Imperiului Otoman dar şi transformările radicale determinate de invazia mongolă şi cele două mari imperii create de aceştia, Hoarda de Aur şi Ilhanatul Persiei. Este episodul în care se ridică şi se afirmă pe arena politică internaţională statele medievale româneşti, angrenate la rândul lor – direct sau indirect – în mari mize ce ţin de organizarea şi controlul traficului comercial internaţional iar în a doua etapă, de stăvilirea expansiunii turceşti. Sunt priorităţi schiţate la curţile marilor dinaşti din sud-estul european, care pentru statele româneşti devin probleme vitale, ce de multe ori le-au aşezat în prim-planul celor mai ilustrative acţiuni.

         Veacul XII surprinde un Imperiu Bizantin sleit, într-o acută criză politico-economică şi hărţuit de Primul Ţarat Bulgar, aflat într-o expansiune destul de energică. Soluţionarea problemei şi restabilirea controlului bizantinilor pe lina Dunării părea să asigure liniştea mult dorită a basileului. De aceea, împăratul Vasile II a pornit în persoană în fruntea oştirii imperiale care a reuşit să-i înfrângă pe bulgari în anul 1018 şi să recupereze din prestigiul de odinioară al romeilor. S-a dovedit în curând că victoria mult elogiată şi acoperită cu lauri a împăratului Vasile II, supranumit cu această ocazie şi „Bulgaroctonul” – adică „învingătorul bulgarilor” – a deschis un şir de multe alte probleme neprevăzute cărora Curtea de la Constantinopol nu le putea face faţă. Dunărea, oricât de lată şi adâncă este, nu putea ţine piept valurilor de barbari ce se îmbulzeau în imperiu şi spre marea metropolă a lumii. În noile împrejurări, forţele bizantine erau implicate direct într-un lung şi istovitor război la hotare cu neamuri, obiceiuri şi tehnici de luptă diferite. La acestea se adăugau anxietăţile provocate de bulgari, care în cele din urmă, în alianţă cu valahii s-au revoltat în 1186 şi au fondat Imperiul Vlaho-Bulgar sub conducerea fraţilor Asan.

         O lovitură şi mai puternică ce părea să însemne sfârşitul Imperiului bazileilor a venit din partea unei puteri în continuă afirmare, pe care bizantinii căutaseră să şi-o apropie cu ridicarea preferenţială a unor restricţii de acces pe piaţa Constantinopolului şi în Marea Neagră. Veneţia, o republică negustorească profund marcată de civilizaţia bizantină, reuşea să devieze obiectivele Cruciadei a IV-a şi să redirecţioneze forţele reunite ale cavalerilor Crucii – porniţi să elibereze Locurile Sfinte – spre cucerirea metropolei bizantine. Practic din 1204, Imperiul Bizantin se fărâmiţase în două familii de state, o parte „latine” şi cealaltă reprezentată de exponenţii unor vechi dinastii bizantine. Acestea din urmă, dintre care se disting Imperiul de Niceea şi Imperiul de Thessalonic s-au considerat dintru început îndreptăţite să recucerească tronul bazileilor, ce fusese uzurpat de Baldouin I, înscăunat de cruciaţi drept împărat al Imperiului Latin de la Constantinopol. În aceeaşi ordine testamentară şi „îndatoraţi” să-i alunge pe latini din capitala Levantului se regăsiseră deodată şi româno-bulgarii care chiar în anul 1205 reuşiseră să-l captureze pe împăratul latin şi să-l întemniţeze la Târnovo, însă izbucnirea unei revolte interne i-a scos din competiţie.

         În ciuda aparenţelor, adevărata stăpână a Constantinopolului a devenit Veneţia, care reuşea prin această manevră să-şi extindă aria de desfacere a produselor orientale şi pe pieţele marii metropole, ceea ce datorită populaţiei numeroase asigura o permanentă cerere şi asigura un câştig mult mai consistent negustorilor săi. Tot atunci veneţienii au pătruns în bazinul Mării Negre şi au încercat să preia în întregime comerţul cu produse agroalimentare orientat către Constantinopol. Marile afaceri însă s-au derulat în bazinul Mediteranei Răsăritene, unde se aflau capetele principalelor artere comerciale transcontinentale ce asigurau schimbul de mărfuri Orientul Apropiat şi India, până în China. Alături de veneţieni, apele Mediteranei erau străbătute de negustorii mai multor republici italiene, dintre care sau remarcat cei din Genova, Florenţa, Pisa. Negustorii genovezi însă s-au dovedit cei mai serioşi concurenţi ai veneţienilor în Mediterana Orientală, cu posibilităţi multiple de penetrare pe pieţele asiatice tocmai datorită libertăţii pe care o avea fiecare familie de negustori să-şi încheie propriile afaceri, în timp ce Veneţia, impunea comercianţilor săi respectarea cu stricteţe a hotărârilor luate la curtea dogelui. Această concurenţă sufocantă a degenerat în timp într-un conflict sângeros în anul 1257, pornit în aparenţă de la disputa dreptului de administrare a unei biserici de la Accra dar care în esenţă a urmărit şi avut ca efect eliminarea genovezilor din Mediterana Orientală.

În aceste condiţii, lipsiţi de principalele pieţe ale lumii, diplomaţii Genovei s-au apropiat de principalul adversar al veneţienilor de la Ţarigrad, Mihail VIII Paleologul, împăratul Imperiului de la Niceea cu care au încheiat o alianţă în martie 1261, la Nymphaion. Tratatul prevedea în principal că Genova se obliga să ajute pe bazileu la recucerirea Constantinopolului şi – în caz de reuşită – îşi asigura monopolul comercial în Marea Neagră. După pierderea metropolei bizantine, veneţienii au trebuit să se retragă din bazinul pontic, acolo unde între timp se instalase controlul mongolilor, cei care semănaseră spaima în toată Europa, în urma invaziei din 1240-1241. Genovezii au fost nevoiţi însă să-şi învingă temerile şi să câştige încrederea mongolilor, care s-au dovedit a fi mari încurajatori ai comerţului, iar imperiul vast pe care l-au creat a înlesnit amplificarea relaţiilor de negoţ pe distanţe foarte lungi. Graţie acestor contacte, genovezii au primit de la mongoli îngăduinţa de a-şi înfiinţa stabilimente cu caracter permanent pe coastele maritime, aşezări cu caracter deschis, devenite ulterior puternice colonii înconjurate cu ziduri de piatră. Până atunci însă, dificultăţile erau destul de mari. Nu întâmplător, abia după trei decenii izvoarele fixează brusc începuturile unei abundenţe de scrisori, acte, relatări privitoare la coloniile genoveze din „Marea cea Mare”.

În jurul anului 1290 se înregistrează primele menţiuni documentare a celor mai multe dintre coloniile pontice, expresie a unei cauzalităţi care depăşeşte ca efect înţelegerea genovezo-niceniană din 1261. Evenimentul are loc în afara arealului Mării Negre dar într-un spaţiu geografic relativ apropiat. În anul 1285/1286 sultanul Baybars al Egiptului şi-a extins stăpânirea de-a lungul coastei orientale a Mării Mediterane ocupând şi desfiinţând statul Armenia Mică (Cilicia). Armenia Mică – în ciuda suprafeţei mici – deţinea principalele debuşee comerciale ale Orientului la Mediterană, fiind numită foarte inspirat şi „anticameră” a negoţului asiatic. Cucerirea mamelucă a însemnat şi suprimarea vechilor condiţii negoţ, iar după blocada navală nereuşită asupra Egiptului din 1290, Veneţia a înţeles că legăturile cele mai facile cu Orientul se puteau realiza prin Marea Neagră, canalizându-şi atenţia şi exploatând orice prilej să treacă  dincolo de Bosfor. După căderea Armeniei Mici, izvoarele istorice au consemnat exodul unui mare număr de oameni, negustori şi meseriaşi, populaţie cu caracter urban, care şi-au găsit adăpostul în cea mai mare parte, în coloniile proaspăt înfiinţate de genovezi pe coastele Mării Negre.

A avut loc, practic, un adevărat import de populaţie urbană şi împreună cu aceasta un transfer de tradiţii, ocupaţii, trăsături, alături de reconfigurarea principalelor trasee comerciale spre Marea Neagră. Una dintre cele mai simple metode a fost devierea drumului oriental de la Tabriz, marele nod comercial al Asiei Mici, spre Trapezunt, oraş aflat pe litoralul de sud-est al Mării Negre. Se pare că este vorba despre o foarte strânsă colaborare genovezo-armeană care a funcţionat în coloniile pontice, creând un cadru economic unitar, ajuns la apogeu la mijlocul veacului XIV.

Într-o etapă iniţială, corespunzătoare cele de-a doua jumătăţi a secolului XIII şi primul deceniu al veacului următor, genovezii au primit îngăduinţa din partea tătaro-mongolilor de a-şi înfiinţa factorii proprii în aşezări cu caracter deschis – adică nefortificate – amplasate pe litoralul Mării Negre. Fobia hanului faţă de amenajările defensive a fost bine resimţită în timpul marii invazii din 1241-1242, precum şi în anii 1401-1402 când expediţia fulgerătoare a hanului Timur Lenk a măturat oraşele şi punctele întărite ale Orientului Apropiat. Fiind o oştire de călărime uşoară, cu războinici a căror armă principală era arcul şi săgeata, – până în cea de-a doua jumătate a secolului XV, când armele de foc îşi făceau intrarea triumfală pe câmpurile de asediu – cetăţile ridicau dificultăţi serioase în ceea ce priveşte controlul asupra supuşilor. Pe de altă parte, genovezii – originari dintr-un mediu în care sentimentul de stabilitate şi siguranţă era garantat de fortificaţie – dar şi armenii refugiaţi din Armenia Mică simţeau nevoia de a-şi înconjura coloniile cu un zid capabil să le îngrădească faţă de eventualele suprasolicitări ale Saraiului. În scurtă vreme negustorii genovezi au devenit principalii furnizori de lichidităţi ai hanului, precum şi intermediarii indispensabili ai legăturii dintre Sarai şi Alexandria, prin care mongolii vindeau sclavi mamelucilor. Secătuirea resurselor umane a Hoardei de Aur se realiza în scopul creşterii numerice a oştilor egiptene, care ţineau sub presiune Ilhanatul Persiei, rivalul de la care Sarai-ul spera să smulgă Transcaucazia, împreună cu bogatul Tabriz, principalul nod între Extremul Orient şi Orientul Apropiat.

Căpătând un rol din ce în ce mai mare pentru mongoli, negustorii genovezi din colonii au reuşit să amplifice simplele tatonări la curtea hanilor pentru a-şi întări coloniile. Deşi nu există un suport documentar care să surprindă aceste negocieri – a căror existenţă pare a fi de neconceput – principalele argumente genoveze nu puteau viza deschis motivul principal, respectiv teama faţă de mongoli. Foarte probabil, daunele suferite de genovezi în timpul primului război al Strâmtorilor 1293-1299, purtat cu Veneţia, care reuşise să-şi atragă de partea sa pe emirul Nogai de la Dunărea de Jos şi pe bulgari şi permanenta stare conflictuală cu negustorii veneţieni care reuşiseră să smulgă Bizanţului permisiunea de acces prin Strâmtori. În contextul luptelor dintre hanul Toktai şi emirul Nogai, de la finele secolului XIII, Caffa – colonia unde genovezii plănuiau să stabilească centrul afacerilor din Marea Neagră – a fost devastată.

Criza internă a Hoardei de Aur a fost depăşită odată cu urcarea în scaun a Hanului Uzbek în anul 1313, perioadă ce coincide cu revenirea genovezilor la Caffa şi obţinerea permisiunii de a-şi ridica primele fortificaţii în jurul aşezării. În acelaşi timp, la Genova se întemeia Officium Gazarie care gestiona afacerile Genovei în Imperiul Hoardei. Succesele genovezilor trebuie puse în legătură cu refuzul ilhanului Ölgeitu de a ceda Transcaucazia Hoardei de Aur, chiar dacă în compensaţie hanul Uzbek se oferea să recunoască supremaţia Ilhanatului Persiei. Uzbek a fost nevoit să reia legăturile cu Egiptul, îndreptate împotriva lui Ölgeitu iar aceasta nu putea fi intermediată decât de corăbierii genovezi. Rând pe rând exemplul de fortificare a Caffei este urmat în toate celelalte colonii, astfel încât o puzderie de fortificaţii au răsărit pe litoralul controlat de Ulus-ul Giuci până la finele domniei hanului Uzbek (1313-1341), unul dintre cei mai longevivi suverani ai Hoardei de Aur, precum şi prin atitudinea deosebit de tolerantă faţă de genovezi şi veneţieni. Foarte probabil, şantierele de construcţii în colonii fuseseră definitivate încă înainte de anul 1333, când Uzbek s-a văzut silit să acorde un privilegiu comercial (jarlîk) negustorilor Veneţiei, care urmau să se aşeze la Tana şi să o fortifice. Măsura în sine, pare a fi soluţia Saraiului de a diminua predominanţa şi semeţia negustorilor genovezi, care deja se puteau ascunde în spatele fortificaţiilor. Era însă prea târziu iar în curând ordia mongolă condusă de hanul Geanibek avea să cunoască sfidarea genovezilor, apăraţi de puternicele ziduri de piatră ale Caffei. Mânia şi neputinţa hanului a trebuit să fie recompensată doar de cele câteva mortiere amplasate în jurul cetăţii care, în anul 1347, au aruncat în mijlocul asediaţilor cadavre de ciumaţi, provocând unul dintre cele mai mari dezastre umanitare din istorie, Ciuma Neagră.

Genovezii şi veneţienii s-au putut angaja mult mai deschis în războiul cu Hoarda de Aur, sprijinindu-se pe cetăţile de piatră, în faţa cărora mongolii se vedeau neputincioşi. Era o situaţie mult diferită faţă de vremea marii invazii din 1241-1242 când cele mai serioase obstacole erau reprezentate de întăriturile din palisadă, care puteau fi luate prin incendiere. De partea cealaltă, creatoare a unui sistem economic sprijinit pe colonii, Genova nu se putea avânta în vâltoarea unui război cu temutul han, riscând să-şi compromită afacerile pontice. Experienţa devastării, părăsirii şi refacerii Caffei era încă destul de actuală. Prin urmare, este de presupus şi în acest caz că la 1347, majoritatea coloniilor genoveze din Marea Neagră erau apărate de fortificaţii, pentru că după domnia lui Uzbek, în şirul conflictelor genovezo-mongole au avut de suferit stabilimente rămase deschise ale negustorilor italieni, cu un parcurs istoric deosebit de fragil şi posibilităţi de refacere limitate. Foarte probabil, cetăţile cucerite de turci în 1475 şi 1484, reprezintă – în forme iniţiale sau dezvoltate ulterior – sistemul colonial pontic sprijinit pe fortificaţii, creat de genovezi în vremea domniei hanului Uzbek.

Războiul Kâpceakului deschis în 1343-1347, urmat de o perioadă încordată între cele două tabere beligerante până în 1380 a redeschis parcursul descendent al Hoardei de Aur, al cărei colaps avea să fie amânat de hanul Tohtamâş, până în anul 1430. De slăbiciunea Hoardei au căutat să profite nu doar negustorii italieni, ci şi alte forţe ridicate în centrul şi nordul Europei interesate să-şi asigure pe o cale mai scurtă şi desigur mai ieftină accesul la mărfurile orientale, comercializate prin porturile Mării Negre. Conflictul cu hanul Geanibek a periclitat serios traficul de mărfuri pe „drumul tătăresc” ce făcea legătura între oraşele Hansei – sistemul economic al negustorilor Mării Baltice – prin intermediul Liovului şi Cracoviei cu Caffa. În acelaşi context, Regatul Ungariei a cărui posibilităţi de ieşire la Adriatică erau blocate de Veneţia se vedea nevoită să-şi croiască un drum propriu spre gurile Dunării. Se avea în vedere o legătură pe apă – însă deschiderea unui şir de ostilităţi cu Ţara Românească – a impus orientarea cu prioritate în regiunea Episcopiei Cumaniei (de la curbura Carpaţilor), impunându-şi controlul asupra unui culoar ce se întindea până la Chilia.

Luându-şi asupra sa binecuvântarea pontificală de alungare a sarazinilor şi eliberare a creştinilor, curtea de la Buda punea în practică un plan strategic ce-şi găseşte unele indicii în cazul mărcii de apărare de la răsăritul Carpaţilor, trimiţând în acest sens pe cneazul român Dragoş, din Maramureş. Printre alte posibile centre de sprijin a ofensivei maghiare la răsărit de Carpaţi, par să fi fost organizate în viitorul ţinut al Neamţului, sprijinit pe cetăţile de lemn de la Bâtca Doamnei în vest şi alta, probabil undeva în apropierea actualei Cetatea Neamţului. Formaţiunea în cauză pare să fi fost scoasă de sub controlul – şi aşa superficial al mongolilor, fiind o regiune împădurită – şi fidelizată Regatului Ungariei, cu concursul cavalerilor teutoni, alungaţi din regat în 1225 şi aşezaţi la răsărit de Carpaţi. Cu accesul obturat spre Marea Baltică de Ordinul Cavalerilor Teutoni şi întreruperea drumului spre Caffa, Regatul Poloniei se vedea nevoit să se alăture ofensivei anti-tătare iniţiate de Regatul Ungariei, vizând în special asigurarea unui acces la Cetatea Albă, principalele acţiuni desfăşurându-le în stânga Nistrului, pe linia drumului tătăresc. Pe la 1355, ofensiva maghiaro-polonă sprijinită în sud de războiul genovezo-veneţian cu Hoarda de Aur, intra în impas. Regatul Poloniei primise Rutenia de la Gianibek în schimbul plăţii unui tribut iar energiile războinice ale Rigăi au ricoşat – sprijinite fiind şi de mongoli – spre Lituania.

De partea cealaltă, Regatul Ungariei îşi vedea zădărnicite planurile de control a regiunilor de la răsărit de Carpaţi, în urma unei răzvrătiri a cnezilor maramureşeni din Cuhea, în frunte cu Bogdan, care au trecut munţii şi i-au alungat pe urmaşii lui Dragoş din marca de apărare constituită în jurul Volovăţului şi care se pare că a cuprins deja şi formaţiunea din zona Neamţului. Inelul cu inscripţia Allah descoperit pe degetul celui identificat cu Bogdan I în necropola voievodală de la Rădăuţi, precum şi stema Ţării Moldovei atât de asemănătoare cu aceea de pe pecetea hanului Tohtamâş de pe privilegiul acordat negustorilor polonezi în 1392-1393 sunt elemente după care se poate susţine plasarea cneazului maramureşean sub protecţie mongolă. În aceste circumstanţe, regatul Ungariei era practic scos din luptă iar referirile la „Bogdan infidelul” din documentele maghiare, denotă neputinţa restabilirii situaţiei de dinainte.

În stânga Nistrului însă, au început să se audă tot mai des strigătele războinice. Oştile lituaniene reuşiseră să-i împingă pe tătari şi le-au administrat o înfrângere categorică în lupta de la Sinie Vody, în 1363. Trei emiri tătari s-au refugiat în dreapta Nistrului, impunându-şi controlul pentru aproape un deceniu. Printre aceştia se număra şi Demetrius, principele tătarilor, cu care regele Ludovic I de Anjou al Ungariei încheiase în 1368 un acord prin care negustorii braşoveni dobândeau privilegii comerciale în „ţara” emirului tătar. Actul în sine, reprezintă în mod indirect o altă recunoaştere a eşecului maghiarilor de a-şi impune controlul asupra regiunilor de la răsărit de Carpaţi: în partea de nord era stăpân voievodul Laţcu, urmaşul lui „Bogdan infidelul” iar la nordul gurilor Dunării se reinstalaseră principii tătari. Petru I Muşatinul avea să suprime dominaţia acestora din urmă in regiunea Bugeacului, cu ieşirea la mare prin portul de la Moncastro (Cetatea Albă), se pare în contextul unei colaborări moldo-lituaniene de repunere în funcţiune a vechiului „drum tătăresc” din stânga Nistrului. De asemenea, culoarul unguresc spre gurile Dunării şi cetatea Chiliei intrase în stăpânirea Ţării Româneşti până în al doilea deceniu al veacului XV.

O măsură de a-şi recâştiga poziţiile a fost aceea din august 1369 când regele Ludovic I de Anjou încheia tratat de pace cu voievodul Vladislav Vlaicu, care accepta suzeranitatea Regatului Ungariei. Ungaria îşi asigura astfel un control indirect asupra ieşirii la Marea Neagră, prin cetatea Chiliei, devenită pentru multă vreme subiect de dispută moldo-munteană, tocmai din cauza instalării aici a garnizoanei maghiare. „Subiectul moldovenesc” din agenda politică a Curţii de la Buda – înaripată şi de susţinerea pontificală în misiunea de readucere a „schismaticilor” pe calea cea dreaptă – părea să aibă un succes neaşteptat după ce regele maghiar a preluat şi tronul vacant al Poloniei, în anul 1370. Singura soluţie a lui Laţcu de a scăpa din cleştele deschis de Ludovic I, a fost să anunţe trecerea la catolicism, cerând ca biserica din Moldova să fie subordonată direct papei. În anul următor, la Siret, capitala de atunci a Ţării Moldovei, fusese înfiinţată Episcopia catolică.

Cele mai recente analize antropologice, efectuate asupra osemintelor descoperite în mormântul atribuit lui Laţcu I, remarcă urme specifice a unei persoane care a condus Ţara Moldovei mai mult din şaua calului, decât de pe tron. Altfel spus, se pare că în vremea lui Laţcu I s-a desfăşurat o îndelungată şi complexă fază de extindere teritorială în hotarele etnice şi naturale ale Ţării Moldovei, proces finalizat în vremea lui Petru I Muşatinul odată cu atingerea Nistrului şi cuprinderea Cetăţii Albe, în jurul anului 1377. Dobândirea Cetăţii Albe a asigurat Ţării Moldovei, poarta de acces la marile beneficii ale comerţului transcontinental precum şi deschiderea unui important rol de mijlocitor între negustorii hanseatici ajunşi până la Liov şi Cracovia şi comercianţii Mării Negre. Măsurile luate de Petru I Muşatinul îl plasează în şirul „ctitorilor de ţară”, pe vremea sa fiind atestată pentru prima dată reţeaua urbană a Ţării Moldovei, pe distanţe ce sugerează conturarea unor drumuri destinate convoaielor negustoreşti, dându-le acestora posibilitatea să înnopteze în târguri după trecerea unei perioade de zi-lumină. În acelaşi context, se plasează şi eforturile cu totul remarcabile de asigurare a securităţii interne şi la intrările în ţară prin instituirea sistemului de străji, alături de vămi, sprijinit pe o primă linie defensivă de fortificaţii de piatră. Aceasta s-a constituit iniţial înspre direcţiile de unde venea principalul pericol: cetăţile Şcheia, Suceava, Neamţ erau pavăza dinspre regatul Ungariei, în timp ce intrările din nord erau ţinute de cetăţile de la Ţeţina şi Hotin. Foarte probabil, acest contur începuse înaintea anului 1382, când murea Ludovic I de Anjou şi se destrăma uniunea maghiaro-poloneză. De remarcat, în context, faptul că linia Nistrului s-a fortificat mult mai târziu, iniţial cu cetate de lemn şi pământ la Soroca şi cetatea lui Iurghici, folosite în vremea lui Ştefan cel Mare, apoi cu cetăţi de piatră la Soroca şi Tighina abia pe la mijlocul veacului XVI, ceea ce reflectă o ameninţare nesemnificativă dinspre răsărit, siguranţă garantată şi de accederea lituanienilor la mare.

 Vladislav II Jagiello, fostul Mare Duce al Lituaniei, devenit rege al Poloniei în 1386 şi cel care prin căsătoria cu Hedwiga, fiica lui Ludovic I de Anjou, punea bazele uniunii polono-lituaniene şi a dinastiei Jagiellone a produs o schimbare radicală în raporturile moldo-polone. În virtutea unei vechi colaborări militare moldo-lituaniene, între care se înscrie şi aceea din 1377, însoţită de o alianţă matrimonială, Petru I Muşatinul accepta suzeranitatea noului rege al Poloniei, în septembrie 1387 ocazie cu care a fost parafat şi primul privilegiu comercial acordat negustorilor lioveni, pentru a face negoţ pe drumul „moldovenesc”, străbătând Ţara Moldovei până la Cetatea Albă. În anul următor îi oferea acestuia cu titlu de împrumut, chiar în clipa când solul regal anunţa în faţa voievodului solicitarea stăpânului său, importanta sumă de 3000 de ruble „frânceşti”, echivalentul a 52 kg de aur fin.

Această strânsă alianţă a Ţării Moldovei cu Uniunea polono-lituaniană – ce avea să capete un caracter tradiţional în orientarea politicii externe moldoveneşti chiar şi după acceptarea suzeranităţii otomane – marchează punctul de cotitură în istoria sud-estului european de la finele veacului XIV. Încercările Regatului Ungariei de a-şi reafirma vechile drepturi asupra ţării româneşti de la răsăritul Carpaţilor – materializate printr-o intervenţie militară tranşată la Hindău, în 1395, urmate de o serie de insistenţe diplomatice, satisfăcute doar cu acordul de principiu privind împărţirea acestui teritoriu – strecurat într-un capitol secret al tratatului de pace de la Lublau, în 1412, s-au dovedit zadarnice. Abilitatea diplomatică a lui Alexandru cel Bun a creat echilibrul de care avea nevoie Ţara Moldovei pe plan extern, în momente de mare cumpănă, cum se profila posibilitatea aplicării prevederilor de la Lublau, în contextul apropierii diplomatice maghiaro-lituaniene împotriva Regatului Poloniei.

Sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun, la 1 ianuarie 1432, anunţa începutul unei crize dinastice prelungite ce risca să ducă la dispariţia Ţării Moldovei. Deşi moştenitorul la tron fusese desemnat în persoana lui Iliaş I, un alt fiu al lui Alexandru, Ştefan II, se considera îndreptăţit să preia coroana Muşatinilor. S-a deschis un îndelungat conflict iar Ţara Moldovei se transforma într-un teren de dispută polono-maghiară, ambele forţe asumându-şi rolul de susţinătoare a diverşilor îndreptăţiţi să urce la tronul Ţării Moldovei. Dacă Alexandru cel Bun reuşea să prevină planul de împărţire a Moldovei, acesta fusese pus în practică de unii dintre urmaşii săi, Iliaş şi Ştefan sau Ştefan şi Roman, rezultând un soi de diarhie de scurtă durată. Construcţia structurală a societăţii moldoveneşti, după modelul aplicat de Petru I, continuat de Ştefan I şi Alexandru cel Bun, a dus însă la efemeritatea acestor construcţii artificiale, percepute încă de atunci, până şi de principalii protagonişti, ca forme provizorii.

Centrul de greutate al politicii sud-est europene se mutase între timp la sudul Dunării, acolo unde un şir de principi creştini, dintre care se remarcă, Sigismund de Luxemburg al Ungariei şi voievodul transilvănean Ioan de Hunedoara au răspuns la chemarea Suveranului Pontif, de stăvilire a ofensivei otomane în Balcani. Turcii îşi reveniseră între timp după dezastrul de la Ankara din 1402, când sultanul Baiazid I Ildirim (Fulgerul) fusese capturat şi purtat într-o cuşcă de fier spre satisfacţia lui Timurlenk. Sinuciderea sultanului în anul următor pentru a scăpa de batjocură şi ruşine, declanşase un îndelungat război civil între fiii lui Baiazid, dintre care s-a ridicat biruitor Mahomed I. Campania din Ţara Românească din perioada 1419-1420 a scos în evidenţă refacerea forţei otomanilor şi reluarea unui întreg şir de confruntări în sudul Dunării. Miza principală a creştinilor a constat în păstrarea Belgradului sârbesc, unul dintre marile obiective strategice îndeplinite în veacul XV: oraşul rezistase, cu mari sacrificii, celor două asedii otomane, din 1440 şi 1456.

În schimb, căzuse sub turci simbolul creştinătăţii şi marea metropolă a lumii, Constantinopolul, semănând în jur un val de îngrijorare şi temere – alimentat şi de scrisorile ameninţătoare ale sultanului către principii dunăreni cu solicitarea tributului. Această importantă victorie a sultanului Mahomed II, a asigurat turcilor, fără luptă, un avantaj categoric în contextul reconfigurării forţelor militare. Temutul inamic pe mare, Veneţia se grăbea să încheie pace, în timp ce coloniile genoveze şi Ţara Moldovei acceptau să plătească tribut, ca reacţie a unei „promenade” a flotei otomane în Marea Neagră. În ciuda insistenţelor lui Iancu de Hunedoara, materializate în special prin susţinerea lui Petru II şi – mai târziu – a lui Bogdan II în scaunul de la Suceava, Ţara Moldovei nu putea fi adusă, deocamdată în frontul otoman deschis la sudul Dunării. Singurul proiect al Ţării Moldovei mai important, din această vreme – până la preluarea domniei de către Ştefan cel Mare, în 1457 – este deschiderea unui şantier de construcţii destinat să consolideze zidurile Cetăţii Albe în faţa artileriei, lucrări finalizate în anul 1454 şi care constituie prima măsură certă de acest fel, semnalată în Europa, după căderea Constantiopolului. Era însă o întreprindere cu caracter defensiv, atitudine ce transpare şi din actul prin care Petru Aron simţea nevoia să justifice decizia – fără precedent – de acceptare a haraciului de către Ţara Moldovei, la 14 februarie 1456.

Anunţat ca o speranţă a taberei creştine, reanimată de Vlad Ţepeş după decesul lui Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare a menţinut Ţara Moldovei în cadrul relaţiilor suzerano-vasalice stabilite de predecesorul său. A fost clipa de răgaz atât de necesar Ţării Moldovei, intrată într-o nouă etapă de consolidare şi pregătire în plan militar şi diplomatic în vederea unei confruntări inevitabile cu Imperiul otoman, şi care a durat până în anul 1473, când Ştefan a încetat plata haraciului. Întârzierea atât de îndelungată a intrării Ţării Moldovei în frontul otoman redeschis de Vlad Ţepeş – având la bază, aşa cum s-a arătat, motive întemeiate şi judecate responsabil – a dăunat Ţării Româneşti, care din toamna lui 1462 era scoasă definitiv din luptă. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească de după 1473 în urma cărora a instalat pretendenţi ce se anunţau hotărâţi – odată urcaţi în tronul de la Bucureşti – să scoată ţara de sub ascultarea Porţii, s-au dovedit de fiecare dată simple promisiuni. Complexele realităţi politice ale vremii au făcut ca cele două ţări româneşti extracarpatice să intre în frontul antiotoman în etape istorice diferite, fiecare asigurându-şi pe rând un loc onorific printre adversarii temutului Imperiu otoman. Această gravă desincronizare a determinat fatalmente căderea ambelor voievodate sub suzeranitatea otomană, antrenând ulterior căderea Transilvaniei şi a Ungariei, după dezastrul de la Mohács, din 1526.

Supusă unor permanente presiuni maghiare, cu caracter revendicativ, Ţara Moldovei s-a plasat încă dintru început în sfera relaţiilor polono-lituaniene, care într-o primă fază îi asigurau o foarte rapidă dezvoltare economică şi stabilitate. Această prezenţă a determinat adesea consumarea inutilă a unor energii, pentru realizarea unor deziderate străine, departe de hotarele nordice ale ţării, o prezenţă ale cărei caracteristici s-au resimţit într-o adevărată profesiune de credinţă faţă de Regatul Poloniei, rareori răsplătită cu reciprocitate. Antrenarea cu prioritate pe arena diplomatică nord-est şi central europene – fără prea mari posibilităţi de sclipire, fiind angajată printre susţinătorii Regatului Poloniei – a lăsat în plan secund noile priorităţi politice ale Ţării Moldovei, deschise odată cu aşezarea punctelor de strajă pe Nistru, în vremea lui Petru I Muşatinul.

Deşi a existat un contact diplomatic moldo-genovez important, încă din mai 1386, prim-planul politicii pontice a Ţării Moldovei a continuat încă multă vreme să fie adjudecat de comunitatea Cetăţii Albe, până în 1465. Aceasta găsea de cuviinţă să propună Veneţiei organizarea unui vice-consulat propriu în cadrul unor negocieri din cursul anilor 1434-1345, tot orăşenii portului nistrean au întreprins o acţiune de pedeapsă destul de departe de hotarele Ţării Moldovei şi cucereau cetatea Lerici, aflată la gurile Niprului. Negocierile privind vânzările de grâu, precum şi cele de retrocedare a cetăţii Lerici – chiar dacă în ultima fusese solicitată şi implicarea lui Petru Aron – au avut drept protagonişti principali pe orăşenii de la Cetatea Albă. Abia, desfiinţarea autonomiei Cetăţii Albe, concomitent cu alungarea garnizoanei maghiare din cetatea Chiliei, în 1465, a constituit momentul de reorientare a politicii moldoveneşti spre sud, în spaţiul pontic, preluând şi agenda politică a celor două mari comunităţi de orăşeni.

Într-o strânsă interconexiune se realizează şi căsătoria lui Ştefan cel Mare cu principesa Maria de Mangop, din familia împăraţilor Comneni ai Bizanţului, în anul 1472, relaţie pe care voievodul părea să o aşeze la temelia unor îndrăzneţe proiecte de recuperare a moştenirii bizantine sub flamura Ţării Moldovei. Se preconiza, se pare, o extindere a stăpânirii moldoveneşti de-a lungul litoralului pontic, de la castelul Lerici, cucerit în vara anului 1455 şi Principatul de Mangop, aflat pe coasta de apus a Crimeii. Perspectiva întrezărită, trebuia să scoată Ţara Moldovei de sub suzeranitatea otomană ceea ce anunţa deschiderea unor conflicte militare cu Poarta. În acest sens, domnul Moldovei a căutat să-şi impună controlul asupra Ţării Româneşti, să restabilească relaţiile cu Matia Corvinul, regele Ungariei şi să menţină, totodată, vechile legături cu Polonia. De asemenea, în cursul anului 1474, Ştefan cel Mare începea seria negocierilor cu papa Sixt IV pentru organizarea unei largi coaliţii antiotomane, intrând în relaţiile dintre Veneţia şi Uzun Hassan, stăpânul Iranului şi al Anatoliei estice.

Foarte curând însă, marile speranţe ale voievodului moldovean aveau să fie năruite. În cursul anului 1474, Radu cel Frumos îl alunga din scaunul Ţării Româneşti pe Laiotă Basarab, cel susţinut de Ştefan cel Mare. După o intervenţie militară, voievodul Moldovei avea să afle că Laiotă Basarab, cel repus în scaun, a decis să se închine turcilor. Intervenţiile din Ţara Românească şi încetarea plăţii tributului a antrenat o mare campanie militară otomană împotriva Ţării Moldovei, sfârşită prin dezastrul oştirii otomane la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475. Era prima victorie de răsunet şi marea revanşă a creştinilor după căderea Constantinopolului, deşi în afara valului de simpatie pe care şi-l atrase domnul Moldovei, nu s-a reuşit o mobilizare efectivă şi ale altor forţe. De cealaltă parte, printr-o expediţie fulger, turcii reuşeau să supună posesiunile genoveze din Crimeea şi se opriseră până sub zidurile Cetăţii Albe, fără a reuşi să le cucerească.

Replica otomană contra Ţării Moldovei din vara anului următor a trebuit să fie întâmpinată, cu forţe proprii, puţin ajutor polonez şi o armată maghiară ce şi-a făcut apariţia abia după ce s-a asigurat că trupele lui Mahomed se retrag în dezordine măcinate de foame, molimă şi hărţuite de armata repliată a moldovenilor. În această etapă, Ştefan cel Mare se vedea nevoit să-şi păstreze cu prioritate importantele sale porturi de la Marea Neagră, singurele care au rămas necucerite de turci. Odată păstrate, Ştefan cel Mare îi convingea în 1477 pe veneţieni, prin solul său Ioan Ţamblac, că se puteau recuceri centrele pierdute din Crimeea, obiectiv la care – se vede – încă nu renunţase definitiv.

Ţara Moldovei a devenit principalul inamic al Imperiului otoman, astfel încât Mahomed II iniţia o intensă activitate diplomatică având drept scop izolarea acesteia pe plan internaţional. Încă de la începutul anului 1476 hanul Crimeii, Mengli Ghirai îl avertiza pe regele Poloniei că „dacă te vei uni cu Moldova, atunci nu vom avea alţi duşmani mai mari decât tine”. Veneţia accepta să încheie pace cu sultanul în 1479. După, moartea lui Mahomed II în 1481, turcii reuşeau să-i scoată din luptă şi pe unguri, prin încheierea unui armistiţiu în cursul anului 1483. Astfel, în vara anului 1484, Ţara Moldovei trebuia să facă faţă unui nou atac otoman, dezlănţuit acum asupra celor două puncte cheie ale economiei moldoveneşti, Chilia şi Cetatea Albă. Odată pierdute, după câteva incercări nereuşite de a le redobândi, Ştefan cel Mare se văzu nevoit să accepte suzeranitatea otomană şi plata tributului.

Privit în ansamblul relaţiilor est-europene, cucerirea litoralului nord-est pontic în 1484 de către otomani a însemnat închiderea Mării Negre, ca punct final al unui proces ce dădea roade încă din 1453. În fond, căderea sistemului comercial creat de genovezi în Marea Neagră a început odată cu impunerea controlului otoman asupra Strâmtorilor, în 1453. A supravieţuit un sistem de relaţii închis, în interiorul bazinului pontic ce intrase în criză odată cu pierderea imensei pieţe de desfacere a Constantinopolului. Pentru un interval istoric extrem de scurt, se creează impresia că se intenţiona o reorganizare în urma căreia Caffa părea să ia locul capitalei bizantine. Căderea era însă inevitabilă şi genovezii – abandonaţi de metropolă – consimţiseră încă din 1455 să plătească tributul şi să fie din nou acceptaţi la Constantinopol. Ambele tabere au înţeles însă că acest acord are un termen limitat. Începând cu 1461, când era răpus Imperiul de Trapezunt, până în 1475, când cădea Caffa şi toate celelalte porturi din Crimeea, otomanii reuşeau să îşi extindă controlul pe întreg litoralul Mării Negre. Chilia şi Cetatea Albă trebuiau reintegrate într-un sistem aşezat pe vechea structură genoveză, pusă acum sub control otoman. Poate mai mult decât în plan economic, Mahomed II şi Baiazid II au fost ferm convinşi – ceea ce s-a dovedit ulterior – că smulgerea celor două cetăţi pontice de sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare, avea să contribuie la îngenuncherea Ţării Moldovei şi reorientarea ofensivei otomane spre centrul Europei.   

                 

Vitalie Josanu