Un rege al Valahiei la 1475

 


 

    

 

În mod absolut ciudat, istoriografia românească nu cunoaşte nimic despre această informaţie. Prima data ea a fost semnalată deja în plin război mondial, respectiv 1942[1]. Autorul, maghiaro-italian, a semnalat atunci prezenţa la Roma, la biserica ospitalierilor, dedicată Sf. Duh (S. Spirito), a unei informaţii cu totul rare.

Aflat la Roma, în pelerinaj şi pentru a interveni în favoarea călugărilor franciscani observanţi de pe moşiile sale, dar posibil şi cu alte misiuni diplomatice din partea regelui Matia I Corvin, magnatul maghiar Nicolae Újlaki s-a lăsat pictat pe o frescă, însoţindu-se cu numele de „rege al Bosniei şi al Vlachiei”. Personajul face parte dintr-o cunoscută familie de mari nobili. A fost tovarăş politic şi militar al lui Ioan de Hunedoara, chiar voievod al Transilvaniei, apoi schimbător adept al fiului său regal. Iertându-i trădările, în anul 1471, Matia l-a numit rege al Bosniei nordice, tocmai recâştigate de la turci. Devenit prea veleitar, a pierdut banatul Slavoniei, pe care-l avea în „cinste”, la 1473. Se ştie că a decedat cândva între aprilie-noiembrie 1477, şi a fost înhumat în biserica domenială (actualmente Ilok, în Vojvodina Serbiei). Frumoasa sa piatră funerară, cu gisant, a rămas singura sa imagine autentică din epocă, pe care o cunoaştem mai bine (fig. 1). Foarte interesant, unul dintre scuturile sale funerare face trimitere tot la o coroană „dublă”.

Din păcate, imaginea cu inscripţia nu poate fi văzută prin intermediul internetului.

Asupra titlului pe care l-a purtat, o singură scurtă menţiune, din anul 1999, lichidează totul prin supoziţia că ar fi vorba despre o confuzie între Valahia şi Slavonia[2]. Dar, precum se cunoaşte, şi am şi menţionat, lui Nicolae Újlaki i se retrăsese orice demnitate legată de Slavonia, în anul 1473.

Pentru că o apropiere cu Valahia – Ţara Românească este de-a dreptul „exotică”, o altă ipoteză, pe care o vedem ar fi aceea de referire la valahii sud-dunăreni care trăiau şi prin Bosnia în preajma anului 1475. Pe lângă acest detaliu şi separat, la Roma se ajungea la un act de memorie rar, care numea o ţară depărtată, legată de români.

Oricum, indiferent de interpretare, amănuntul ar merita reţinut la capitolul „Românii în istoria universală”.

 

Gelu Munteanu


 

[1] Fl. Banfi, Ricordi ungheresi in Italia. Roma, 1942, p. 150-151.

[2] Kubinyi A., Magyarok a késő-középkori Rómában, în Történelmi tanulmányok. Studia Miskolcinensia 3. Miskolc, 1999.