CÂTEVA URMĂRI ALE TURCIRII LUI ILIAŞ RAREŞ

 


 

         

          Se ştie că, la 30 mai 1551, la Istanbul, Iliaş vodă Rareş a renunţat la credinţa creştină, trecând la Islam. Implicit a renunţat şi la tron pe care sultanul, Soliman Magnificul, l-a acordat fratelui său Ştefan, poate chiar la cererea apostatului, dar sigur la insistenţele numeroşilor boieri care l-au însoţit[1].

          Zvonurile colportate în epocă, după care Iliaş, acum Mehmed-beg, se va reîntoarce în ţară, pe care o va oferi cu totul otomanilor, s-au dovedit fără temei, dar o oarecare îngrijorare, atât în Moldova, cît şi în Polonia, a existat[2].

          Dar dacă moldovenii au fost speriaţi sau nu, au fost, în mod sigur, furioşi. Iliaş a fost radiat din pomelnice (Bistriţa şi Târgu Frumos)[3], pisanii (Roman) iar în tablourile votive chipul îi este înnegrit (Probota, Baia, Humor)[4], numele de deasupra acestuia fiind, de asemenea, radiat.

          Mă voi referi aici, în primul rând, la pomelnicul aflat şi acum în proscomidia bisericii Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. El a mai putut fi citit atât de N. Iorga, la 1908[5], de Gh. Balş, în perioada interbelică[6], cât şi, mai recent, de către d-na Maria Magdalena Szekély[7]. Pe atunci doar numele lui Iliaş era, într-adevăr, radiat (v. foto 1):

Pomeneşte Doamne, sufletul robului tău, Io Petru voievod şi doamna lui, Elena, şi fiii lui, <Iliaş> voievod şi fratele lui Ştefan şi Constantin şi Ruxandra şi robul lui Dumnezeu, Petru Vartic, în domnia domnului nostru <…> Şi Anton a scris[8].

Anul acesta, aflat întâmplător în orăşelul respectiv împreună cu un prieten, Bogdan Minea, nu am vrut să ratăm ocazia de a o privi şi noi. Prin amabilitatea părintelui paroh actual, pr. Nicolae Zugravu, am putut să o şi fotografiem. Starea ei actuală nu necesită cred comentarii suplimentare (foto 2), barbaria săvârşită acolo producându-se cândva în anii noștri, părintele menţionat afirmând că aşa a aflat-o la venirea sa. Probabil cineva a dorit să desăvârşească opera celor de la 1551, și, poate din exces de zel, a intervenit cu ciocanul şi dalta sau alt obiect contondent şi a distrus-o definitiv, făcând-o oricum de necitit[9].

          Oricum dacă pomelnicul ar fi datat chiar de la Petru Rareş nu ar mai fi fost necesară menţiunea din final „în domnia domnului nostru…”. Faptul că şi de acolo a fost radiat numele respectiv, indică clar spre domnia lui Iliaş (1546-1551). Cum Petru Vartic a fost ispravnicul edificiului şi a conceput probabil şi textul respectiv, intervalul temporal se restrânge la 1546-1548, având în vedere data execuţiei hatmanului (7 aprilie 1548).   

Rămâne oarecum un mister pictura interioară de la Râşca, recent dezvăluită după îndepărtarea aceleia moderne, de un gust îndoielnic. Fotografia mi-a fost transmisă prin amabilitatea d-lui Viorel Blănaru, consilier la Direcţia de Cultură Suceava. Logic ar fi ca personajele din tabloul votiv de acolo (foto 3) să fie succesiv, de la dreapta la stânga, Petru vodă – ctitorul principal, ce oferă macheta bisericii Sfântului Nicolae, apoi, cred, Ştefan, doamna Elena şi copiii Ruxandra şi Constantin. Iliaş lipseşte pentru că fresca - comandată desigur de episcopul Macarie, de asemenea ctitor şi mai ales principalul inspirator al constucţiei edificiului - nu a fost pictată decât după momentul renunţării. Altfel am fi avut totuşi un Iliaş înegrit, radiat, ca la Probota, dar o siluetă oarecare ar fi existat. Nu putea fi pictată nici la domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, ale cărui sentimente pentru Ştefan Rareş ne sunt dezvăluite indirect, prin atitudinea cronicarului Eftimie, apologet al primului şi denigrator al celui de-al doilea.

O a doua variantă de citire a tabloului votiv de la Râşca, cu succesiunea Iliaş, Ştefan, doamna Elena, este de neacceptat pentru că ar implica absenţa ctitorului principal, Petru Rareş. Cu aceste considerente, pictura interioară de la Râşca se datează în intervalul 1551-1552.

Cu alte cuvinte, urmare a gestului său, Iliaş fie a fost radiat cu brutalitate din pomelnice, pisanii sau tablouri votive, fie a fost complet ignorat în cele ulterioare momentului renunţării sale[10].

                                                                                       Dan Floareş

 

 

 

 

Foto 1 Pomelnicul din proscomidia bisericii Sf. Paraschiva din Tg. Frumos, la 1928 (după Gh. Balş, op. cit., p. 83, fig. 90)

Foto 2 Starea actuală a pomelnicului (foto Bogdan Minea)

Foto 3 Tabloul votiv de la biserica Sf. Nicolae a mănăstirii Râşca (foto Viorel Blănaru)

 


 

[1] Peste 100, după relaţia lui Pahomie Rusanos, călugăr din Zante (N. Iorga, Două texte greceşti privitoare la  ţerile noastre, I, Turcirea lui Ilieş-vodă Rareş, în Revista istorică, XIX, 1-3, 1933, p. 2; cf. Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ioan Bogdan, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 121). În privinţa împrejurărilor turcirii, relaţia cea mai sigură şi precisă este cea a lui Giovanni Malvezzi, ambasadorul lui Ferdinand de Habsburg la Poartă (Hurmuzaki, II/1, nr. 239, p. 263).

[2] Despre îngrijorarea lui Sigismund August, regele Poloniei, la Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, nr. 77, p. 153-154. Privitor la întoarcerea sa, zvonuri colportate la Viena de ambasadorul veneţian Federico Badoer, la Andrei Veress, Documente privitoare la istoria  Ardealului,Moldovei şi Ţării Româneşti, I, Acte şi scrisori (1527-1572), Bucureşti, 1929, nr. 62, p. 59.

[3] Ilie Minea, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, în Cercetări istorice (I. Minea), VIII-IX (1932-1933), nr. 1, p. 75.

[4] The Restoration of Probota monastery, UNESCO, 1996-2001, p. 371.

[5] N. Iorga, Inscripții din bisericile României, II, București, 1908, p. 291.

[6] Gh. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an XXI, (1928), nr. 55-58, p. 81-83 şi fig. 90.

[7] Maria Magdalena Szekély, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002, p. 320.

[8] N. Iorga, op. cit., p. 291; Gh. Balş, op. cit., p. 81; Maria Magdalena Szekély, op. cit., p. 320. Interesant este că Gh. Balș a comis o eroare la citirea pisarului, respectiv Anton Vartic (!), ceea ce este însă, paradoxal, un exemplu de profesionalism, marele arhitect și istoric de artă nepreluând mecanic inscripția de la Iorga.

.

[9] La 1908, N. Iorga remarca totuși atenția cu care s-a procedat la 1551: ”numele lui Iliaș...e cu îngrijire scos, prin lovituri cu un corp ascuțit” (N. Iorga, op. cit., p. 291).

[10] Ignorarea ulterioară este valabilă și la pomelnicul de la Tg. Frumos; un al doilea, pictat pe lemn, la domnia lui Scarlat Calimachi, în 1815, nu mai conține deloc numele lui Iliaș (ibidem, p. 292).