De la clişeele de cancelarie regală la imaginarul contemporan

 

(imagini mentale din frontiera medievală sud-transilvăneană)  

 


 

  

        Frontiera în Evul Mediu era pe de o parte o realitate geografică şi, în secvenţe de imagini mentale, una create din proiecţia centrului politic asupra teritoriului de margine[1]. În cazul frontierei de la răsăritului Ungarie medievale, centrul era cancelaria regală sau (şi) curia papală. De acolo, imaginea recepţionată era indirect şi vagă, fragmentară; în toate cazurile subiectivă şi uneori contradictorie.

       Din perspectiva istoriografiei occidentale, frontieră est-european se suprapune unui ţinut vast, Alföld, marele podiş al Ungariei mărginit de pădurile în aparenţă nemărginite ale Carpaţilor[2].

        Există şi relatări directe de la faţa locului. Imaginea însă nu capătă contururi mai clare pentru că intrând în contact cu interesele regale, dădea naştere la ceea ce se numeşte ideologia de frontieră[3]. Astfel, apărea imaginea unui ţinut îndepărtat, neprimitor, locuit de vlahii – păstorii din păduri.

       Teritoriul puţin cunoscut şi nesigur, locuit de infideli şi schismatici a fost transfigurat apoi într-o poartă de intrare pentru duşmanii creştinătăţii. Securizat cu contribuţia occidentului, el devenea un scut sau fortificaţie a lumii creştine.

      1. Imaginea frontierei: pustietate şi sălbăticie. În segmentul întins şi de aceea greu de perceput al frontierei estice a Ungariei medievale se va contura în timp importanţa sectorul sudic al voievodatului Transilvaniei. Pe acolo încercau să pătrundă turcii otomani spre bogatele aşezări săseşti si mai departe, pe Valea Mureşului spre Alba Iulia, centrul voievodatului. Există şi argumentul metodologic al studierii unui segment strict delimitat: focalizând interesul pe un sector delimitat în spaţiu creşte posibilitatea reconstituirii istorice.

      Frontiera sudică a Transilvaniei apare, în general, ca o unitate în diversitate, dată în primul rând de formele de relief dominante, montane si submontane şi de grupurile de populaţie locuitoare. Munţii sunt fie înalţi, greu accesibili (Munţii Făgăraş) sau mai scunzi, uşor de trecut (Munţii Cibinului, Lotrului, Sebeşului). Masivele muntoase sunt străbătute în ax central de defileul Oltului şi de văi mai mici; munţii care în percepţia centrului erau veşnic acoperiţi de zăpadă sunt marcaţi de depresiunea Loviştei şi plaiurile întinse, favorabile unor ocupaţii umane specifice[4]. Diversitatea etnică este dată de alăturarea românilor, saşilor şi, în număr mai mic şi perioade scurte, a secuilor, cumanilor şi ungurilor. Factorul politic ar trebui să creeze unitatea populaţiilor.

       Dacă culmile joase şi văile accesibile au dat unitate reliefului, necesitatea apărării teritoriului a unit în forme diverse populaţiile locale. În partea de sud-vest, în Ţara Haţegului şi mai la sud până în Ţara Făgăraşului, românii au fost parţial integraţi în sistemul feudal maghiar şi atraşi în forme de organizare autonome[5]. Imaginea haţeganilor a căpătat în secolele XIV-XVI contururi precise prin autonomii locale, compatibile cu structurile socio-politice ale regatului angevin.

       La sud-est apăreau pregnant coloniştii saşi din jurul oraşului Braşov, privilegiaţi pentru sarcinile economice şi militare, iar la est secuii. În partea centrală a segmentului sudic, devenită tot mai vulnerabilă pe măsură creşterii puterii Ţării Româneşti şi a pericolului otoman, secuii, probabilii locuitori ai zonei strategice de la Sebeş până la Orlat, au lăsat locul şi rolul militar saşilor de pe Valea Cibinului şi românilor din zonele submontane. Realitatea este asumată prin studierea critică, complementară a izvoarelor istorice. Din documentele de arhivă, realitatea apare fragmentară şi în parte subiectivă.

       Crâmpeie din imaginea frontierei răsăritene a Ungariei au apărut în aria culturală occidentală la începutul secolului al XIII-lea, urmare a aşezării cavalerilor ordinului teuton. Imaginea era imprecisă. În diploma de danie din 1211 a fost menţionat locul unde vor fi aşezaţi cavalerii teutoni în funcţie de repere generale: qvandam terram Borza, nomine ultra silvas versus Cumanos[6].

       Faţă de cancelaria regală, cruciaţii se aflau la margine: in regni confinio, in confinio illo[7], fines possessionum[8]. În toate cazurile, centrul (curia papală sau cancelaria regelui Ungariei) dovedeşte, firesc, că are informaţii puţine asupra ţinuturilor de margine. Urmele rămase de la cavalerii teutoni sunt la fel de neclare ca şi opacitatea imaginii locurilor unde s-au aşezat. Reflecţia realităţii istorice a regiunii a rămas mult timp fără replică pe măsură.

       Peste mai bine de un secol imaginea ţinutului de margine, răsăritean, al Ungariei ar fi putut deveni mai precisă şi clară pentru că informaţiile proveneau din sursa directa, suita regelui Carol Robert[9]. Mentalul medieval impregnat cu imagini confuze, imprecise şi dogme creştine nu s-a schimbat. Plecat să-l scoată de barbă din ascunzişuri pe Basarab I, Carol Robert s-a întors umilit prin teritoriul încă puţin cunoscut al frontierei: Ţara Loviştei şi Valea Oltului, spre Sibiu[10]. Pentru a estompa gravitatea înfrângerii, în spiritul propagandei regale, autorul cronicii a folosit termenul general terra ignota. În parte afirmaţia era adevărată, autorităţile maghiare nereuşind până atunci să creeze un sistem vasalic de securitate solide (excepţie era castrul Argeş, astăzi Poienari, aflat în posesia domnului muntean numai în baza unui contract de vasalitate) şi sisteme de informare în zona muntoasă carpatică. Două repere geografice inter alpes et montes silvarum plasează imaginea în domeniul maximei generalităţi. În fapt, cadrul geografic real era de interes secundar pentru că propaganda trebuia să sugereze ideea că alte forţe decât vlahii-păstori au contribuit la înfrângerea regelui angevin: pustietatea, implicit stăpânită de forţele răului – terra est inhabitabilis genti ignote – şi foametea de care au suferit oamenii şi caii[11].

        Imaginea generală, justificativă, a fost „încălzită” de descrierea ambuscadei organizată pe drumul străjuit de râpe – que via erat in circuitu et in utraque parte ripis prominetibus circumclusa şi aşa de îngust încât părea o corabie – que nec via dici potest, sed quasi navis stricat[12]. Acestea sunt tradiţionalele drumurile de plai, înguste şi periculoase. Imaginea lor asociată hoţilor şi contrabandiştilor va marca secolele următoare (foto 1).

       Îmbrăcaţi în straiele muntenilor, înarmaţi cu arcuri, arme degradante pentru cavaleri, luptătorii vlahi folosesc mijloace de luptă neconvenţionale: aruncă cu bolovani peste cavalerii aflaţi în vale. Astfel era inoculată ideea că o capcană a fost întinsă de către schismatic[13], infidelul (necredinciosul) Basarab, aliat al forţelor răului invocate la momentul bilanţului tragic[14]. Lupta se dă ca de obicei în parabolele creştine între bine şi rău, între ordinea şi dezordinea creştină, între credincioşii adevăraţi (catolici) şi schismaticii ortodocşi. Se crease un aşa numit „triunghi suspiciune – vinovăţie – pedeapsă” în mediul cărturăresc la sfârşitul secolului al XIII-lea, dezvoltat în cel următor[15].

       Teama omului din Evul Mediu de marginile lumii, suspectă pentru adăposti rea spiritelor necurate, era concretizată în zona de frontieră sud transilvăneană de posibila prezenţa a păgânilor, tătarilor şi schismaticilor, apoi a turcilor otomani. Repetând imaginea locurilor împădurite, întunecoase şi pustii, înfiorătoare, înguste, prevăzute cu întărituri (in quodam loco nemoroso et silvoso, in qudam loco condenso et obscuro, in quibusdam loci districtis et silvosos) cancelaria lui Carol Robert justifica cu ajutorul unor imagini uşor de asimilat de mentalul medieval un lucru grav, real: pierderea sigiliului regal, unul dintre însemnele demnităţii[16].

       În general, imaginea pustiului în mentalul medieval este un amestec confuz de realităţi materiale şi spirituale. În zona de frontieră unde se dădeau lupte între credincioşi şi schismatici, teritoriul era considerat de către cărturarii creştini un loc de încercare a credinţei şi forţei cavalerilor[17].

        Dincolo de munţii acoperiţi de zăpadă (jensit des sneberges hant)[18] la care făceau referire şi scrisorile papale adresate cavalerilor teutoni se aflau sălbaticii vlahi sau vlahii din pădure Walven und wilde Vlachin[19]. Teama locuitorilor sud transilvăneni creştea pe măsura intensificării presiunii militare, directe, a turcilor, iar ideologia cancelariei regale creată pe aceste temeri va argumenta măsurile de securizare ale defileului Oltului.

      Faţă de imaginile care circulau în mediile cărturăreşti european la sfârşitul secolului al XIV-lea, sentimentele şi descrierea lui Petere von Rez, participant la lupta din 1396 de la Nicopole, sunt dramatic exprimate. După ce a suferit de foame, oboseală şi frică în teritoriul de frontieră, prin munţi înalţi si poteci abrupte, prin codri mari şi printre oameni crunţi bucuria regăsirii locurilor cunoscute şi sigure dincolo de munţi la Turnul Roşu, în apropiere de Sibiu era nemărginită[20]. Lipsită de reacţii subiective, e adevărat într-un context general, este descrierea din 1308 a Geografului Anonim. El deosebeşte partea transilvăneană de cea Dunăreană a Ungariei şi remarcă imensitatea pădurilor pentru a căror traversare ai nevoie de patru zile[21].

       Imaginea Transilvaniei frontaliere, de la marginea lumii era asimilată în secolul al XVI-lea de către Johannes Lebelius în poemul De oppido Thalmus[22]. Ea a fost însuşită de cărturarii localnici şi disociată de elementul politic stabil: comunitatea săsească organizată într-o Universitate. Se delimita astfel lumea închisă a comunităţilor săseşti rurale şi urbane, dezvoltată economic şi bine organizată politic de cea deschisă a românilor, locuitori ai satelor submontane, legaţi de munte, prin ocupaţiile civile şi, în parte, prin îndatoririle militare.

       2. Vlahii-păstori ai romanilor. Locuitorii regiunii muntoase din frontieră. Un istoric maghiar susţine că imaginea pastorilor vlahi hălăduind prin munţii şi dealurile carpato-dunărene era atât de pregnantă în Evul Mediu încât etniconul vlah a fost transferat păstorilor est-europeni [23]. Imaginea sugerată de expresia vlahii ac pastores Romanorum pe care că o are în vedere Pal Engel (chiar dacă nu trimite la surse bibliografice), merită a fi privită de aproape, şi pentru că părerea sigur exprimată de Adolf Armbruster (Nici un izvor nu stabileşte o identitate între români şi păstori) are aproape o jumătate de secol[24].

        Imaginile idilice, prieteneşti, cu românii din zona montană aparţin Renaşterii. Imens şi puţin prietenos, cu o zonă greu accesibilă, sălbatică şi una locuibilă, cu ritmuri de viaţă şi relaţii interetnice specifice periferiilor, teritoriul de frontieră a atras interesul cărturarilor. Nicolae Bethlen a compus la mijlocul secolului al XVII-lea o imagine în parte idilică, în parte falsă a ciobanilor. Păstorii locuiau în republici separate de văi adânci unde capul familiei era precum preotul şi judele[25]. Exagerarea este evidentă când, impresionat de modul de viaţa simplu în comparaţie cu standardele nobiliare, Nicolae Bethlen spune că ciobanii trăiau în caverne săpate în stâncă[26]. Imaginea nu este îndepărtată de cea din Chronicon Pictum Vindobonense in care Basarab locuia in vizuină (latibulia)[27]. În realitate, casele din aşezările stabile erau din lemn, ca şi adăposturile sezoniere (stânele).

        Descrierea păstorilor din cronica lui Johannes Tröster, tipărită la mijlocul secolului al XVII-lea, are fireşti pentru vremea acea, accente idilice. Ciobanii cântau din fluier (floethe) aşa de frumos în versuri despre verişoare şi soţiile încât nici Pan cu toţi zeii din pădure nu i-ar putea imita[28]. Mult mai importantă ca document istoric este înfăţişarea locuitorului de la munte cu tradiţionalul costum descris şi de Nicolae Bethlen. În mâini, vlahul luptător poartă semeţ o suliţă şi un topor de luptă; este imaginea suprapusă a ciobanului tradiţional şi a plăieşului din miliţia de frontieră[29]. Numai în planul doi se vede bucolicul cioban cu fluier cu oaia adormită lângă el (foto 2).

       Mai devreme percepţia era fragmentară şi cu alte nuanţe. Magistrul P, funcţionarul regelui Bela III-lea, înserează în informaţiile despre cucerirea de către unguri a ţinuturilor intracarpatice imaginea devenită clişeu a vlahilor (locuitorii spaţiului carpato-dunărean) ca şi păstori ai romanilor (slujitorii-supuşii Imperiului Bizantin coborând din Imperiul Roman)[30]. Mai târziu, Carol Robert de Anjou, campionul creştinismului, cu dreptul regal obţinut prin graţia divină a adevăratei credinţe, îl descalifica pe conducătorul schismaticilor numindu-l în lumina aceluiaşi clişeu, păstorul turmelor sale.

        Stereotipul care-i identifica pe români din zona de frontieră cu ciobanii era atât de adânc înrădăcinată în secolul al XV-lea încât miliţiile de frontieră (plăieşii), provenind din comunităţile de români sud-transilvăneni, care i-au înfrânt pe turci la gurile Defileului Oltului, lângă Turnul Roşu în 1493 erau numiţi în cronica de pe peretele Bisericii Evanghelice din Sibiu tot pastores: Turcae propre rubrum turim per pastores prostatur[31] (foto 3). Cronica cuprinde evenimente, locuri, personalităţi şi populaţii care intraseră în conştiinţa sibienilor. Aceşti păstori luptători cu presupuse fortificaţii în zona premontană, incluşi în sistemul de autonomie regală sau săsească de frontieră au constituit o componentă a scutului creştin din sudul Transilvaniei. Virtuţile militare ale locuitorilor de la munte se regăsesc şi la vlahii sud-dunăreni[32], parte a romanităţii răsăritene[33].

       Distingem în percepţia cărturarilor şi a ideologiei din regatul Ungariei imagini diferite ale românilor din frontieră carpato-dunăreană, în fapt nuanţe ideologizate. În secolele XIII-XIV, disputa teritorială a generat resentimente şi creionat o imagine defavorabilă de păstori, populaţie seminomadă care au fost supuşi ai Imperiului Bizantin şi trebuie să intre în sistemul feudal[34]. Din secolul al XV-lea se prefigurează în mediul săsesc o imagine nouă, dualistă în care românii din frontieră sunt păstori, dar şi luptători pentru cauza creştină. Secolul al XVI-lea schimbă percepţia şi imaginea devine idilizată, evidenţiindu-l pe luptătorul lui Johanes Tröster cu căciulă ţuguiată şi republicile ciobanilor din munţi[35].

       3. Imaginea frontierei ca zonă de securitate: de la poarta la scut al creştinătăţii. Proiectul aşezării teutonilor în Ţara Bârsei a avut finalitatea organizării unui scut, fortificaţie (propugnaculum) a Ungariei şi implicit al creştinătăţii[36]. După insuccesul misiunii cavalerilor teutoni în colţului de sud-est al Transilvaniei, mai vulnerabil unor atacuri extracarpatice, şi după ce întreaga Europă a suferit din cauza atacurilor tătarilor, ideologia Porţii Creştinătăţii a fost asimilată de cancelaria regelui Ungariei[37]. În virtutea statului de drept, ca reazem al defensivei catolice, Ungaria era privită ca poarta creştinătăţii aşa cum şi Taragona era numită de papa Urban al II-lea un zid de apărare (antemurale) în războiul cu musulmanii[38]. În aceiaşi imagine de propagandă, Moldova lui Ştefan cel Mare era considerată de domnul român tot o virtuală poartă fortificată, nerealizabilă fără ajutoarele din Occident[39].

        Poarta de intrare a duşmanilor în regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIII până în secolul al XV, era frontiera carpato-dunăreană cu cele două axe: trecătorile Carpaţilor şi Dunărea în zona Cazanelor. Tătarii pătrunseseră în 1241 prin poarta Rusciei (Montana, pasul Vereczeke) - porta Rusciae que Montana dicitur[40]. Mai târziu apărarea o poartă de interes strategic secundar: Poarta de Fier a Transilvaniei. Trecătoarea nu a fost întărită militar dar dincolo de ea însă erau fortificaţiile haţegane.

       Regii arpadieni şi apoi angevini ai Ungariei au încercat să blocheze accesul în această regiune vulnerabilă, generic numită poartă printr-un sistem de fortificaţii strategic dispuse în funcţie de căile de pătrundere de la sud de Carpaţi. O prima poarta era amintita în Valea Mezeşului, unde era marginea ducatului lui Glad. Realitatea istorică a frontierei şi a fortificaţiilor care apărau poarta este nebuloasă: Atunci locuitorii ţării, la porunca lor au zidit porţi de piatră şi au făcut o îngrăditură mare de copaci la marginea regatului[41].

       Presiunea crescândă a otomanilor şi interesele locale ale autorităţii regale au adus în primul plan al defensivei comunităţile săseşti şi în cel secundar pe cele româneşti din central sud-transilvănean. La extremităţi au rămas aceleaşi concentrări de putere şi în secolele XIV-XVI: secuii la răsărit şi românii haţegani la apus. Clişeul trecătorii (porţii) de intrare a duşmanului era asociat scrisorii imperiale din 1433 prin care se cerea fortificarea drumurilor şi potecilor ce străbăteau Carpaţii: pro defendis et recludendis viis et stratis alpium illarum parcium[42].

       În aceeaşi perioadă, imaginea oraşului Sibiu ca ţinta directă a atacurilor turceşti şi totodată pavăză a creştinătăţii a fost prelucrată de cancelariile sibiene. Scrisoarea primarului Sibiului, Oswald către Primăria din Viena vădeşte trecerea de la percepţia anterioară a regiunii considerată geografic şi strategic ca poartă la cea de scut (zid) al creştinătăţii, rol asumat de Sibiu şi saşii din regiune[43]. Imaginea preluată de cancelaria oraşului din documente contemporane a fost folosită în scrisoarea Sfatului oraşului Sibiu adresată papei Eugen al IV-lea haec civitas Cibiniensis, qua clipeus est et murus non dumtaxat regni Hungariae, verum etiam totius Christianitatis[44]. Ocazia fusese distrugerea mănăstirii dominicanilor de invazia turcilor.

        Intrată în stereotipul relatărilor cărturăreşti, reprezentarea scutului la Carpaţi a lumii creştine era legată de modesta fortificaţie de la Boiţa (Turnul Roşu). Sistemele defensive modeste din frontiera sud-trasilvăneană nu securizau însă decât simbolic intrarea în lumea creştină[45] (foto 4). Nici barajul dublu proiectat prin fortificarea Văii Oltului la vărsarea pârâului Meghieş nu ar fi putut îndeplini rolul de protector al lumii catolice.

        Transformarea reprezentării vizuale a unui teritoriu de la margine, puţin cunoscut şi locuit într-unul de care sunt legate interese strategice este evidenţiată şi în hărţi. Harta Transilvaniei din corografia lui Johanes Honterus se termină la sud cu ţinuturile muntoase în care pătrunde Valea Oltului străjuită de cetatea de la Turnul Roşu. Transilvania are înfăţişarea unei redute înconjurată de munţi şi asediată de trupele turco-tătăreşti[46].      Imaginea poetică a Ungariei, străjuită de porţi şi locuită de popoare, unele necreştine este reliefată în cronica în versuri a lui Rudolf din Ems scrisă la mijlocul sau la sfârşitul secolului al XIII-lea după ce invazia tătarilor demonstrase rolul strategic al frontierei carpato-dunărene[47].

Imaginarul în teritoriul de premontan sud-transilvănean. La începutul secolului XXI strategia globală a NATO sublinia importanţa permanentă a zonei de margine, carpato-dunărene, în defensiva Occidentului. Structurile culturale occidentale au preluat întreaga zestrea spirituală-istorică şi clişeele mai vechi ale cancelariilor despre popoarele din fosta (şi actuala?) frontieră a Europei.

Cetăţile aflate în afara spaţiului comun, cotidian, apărând în prim plan în ocazii deosebite, deseori de crize, au devenit subiectul unor legende transmise şi în acelaşi timp îmbogăţite.

Procesul transmiterii/îmbogăţirii conţinutului legendei este evidenţiat în cazul celei despre comoara de la cetatea numită de saşi Zigeuner-Schneeberg şi de români La Zid, cetate aflată pe un deal în vecinătatea Sibielului. Ea a fost devastată în anii ‘60 ai secolului al XIX-lea de căutătorii de comori care s-au ghidat după o însemnare publicată de H.[einrich] M.[üller][48]. Relatarea purtând autoritatea unui magistrat din Sebeş, cuprinde descrierea locului unde se află comoara cu fabulosul inventar. În legendă se regăsesc un personaj autentic, regele Decebal, şi teoria care atribuia dacilor cetăţile din zona Sibiului.

În preajma celui de-al doilea război mondial, legenda comorii de la cetate a fost culeasă de Aurel Decei de la un informator din Sibiel. Legenda a fost îmbogăţită (motivul cloştii cu puii de aur), iar pentru a deveni credibilă, a fost inventat personajul principal, eroul ce a găsit comoara: un dezertor, cunoscător de carte, devenit supraveghetor al tăietorilor de lemne[49].

Mentalitatea locuitorilor din regiunea sub montană din sudul Transilvaniei în care imaginarul suprapune şi chiar eludează realul este ilustrată de percepţia trecutului istoric de către locuitorii satului Tălmăcel. Ei au pierdut din memorie realitatea unei fortificaţii medievale în hotarul satului. E adevărat, prin utilitatea militară şi administraţia străină, construcţia nu aparţinea structurilor consacrate: locuinţele, biserica, stânele. De altfel, fortificaţia nu a avut o viaţă lungă. Hidronimul Pârâul Turnului a fost pus după aproximativ trei secole de la dispariţia fortificaţiei în legătură cu construcţia spectaculoasă a turnului bisericii parohiale. Într-o perioadă apropiată de schimbarea semnificaţiei hidronimului, imaginea providenţială a Transilvaniei bastion al Europei şi punct strategic pentru centrul continentului era sugerată de generalul austriac Caraffa[50].

Imaginarul preluat prin tradiţie este cultivat chiar şi astăzi în detrimentul realităţii istorice. Toţi locuitorii satului de astăzi ştiu din amintiri rămase de la bunici la nepoţi că în locul pe care se întindea o suprafaţă de apă numită ”la Lac”, lungă de 100 de m şi lată de 80 m, s-a aflat o dată foarte de mult o biserică, cu mai multe case, în fapt o altă vatră a satului dar care o dată, la o sărbătoare mare, tot un Paşte sau poate un Crăciun s-a scufundat cu toţi oamenii care se aflau înăuntru, pe acest loc apărând lacul de astăzi. Autorul pretinde săpături arheologice pentru că Dacă bine ne amintim, şi Troia a fost descoperită tot prin legende[51].

În mod cert, locuitorii satului Tălmăcel vor putea asimila rezultatele cercetării arheologice a fortificaţiei medievale şi vor avea posibilitatea de a discerne realitatea de fantezie făcând pasul de la imaginarul postmedieval la gândirea critică.

 

Petre Beşliu Munteanu

 

(articol preluat, cu acordul autorului, din Transilvania, 5/2010, p. 63-72)

 

Bibliografie

 

Armbruster, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972

Berend, N., At the gate of the Christendoom. Jews, Muslims and „Pagans”. În Medieval Hungary, c.1000 - c.1300, Cambridge, 2001.

Berend, N., Hungary, „the Gate of Christendom”. În Medieval Frontiers: Concepts and Practices, Burlington, 2002, p. 195-215.

Bethlen, N. Memoires historiques du Comte Betlen Niklos contenant L' Histoire de derniers trouble de Transsilvanie, Amsterdam, 1736.

Bogdan, I., Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913.

Conea, I., Plaiuri carpatice, Bucureşti, 1984.

Decei, A., Cetatea Salgo de la Sibiel (jud. Sibiu). În Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, VIII, 1939 – 1942, p. 293-342.

Documenta Romaniae Historica, D, Relaţii între Ţările Române, I, (1222-1456), Bucureşti, 1977.

Dragomir, S., Vlahii din nordul peninsulei Balcanice în evul mediu, ediţie anastatică.

Ems von, R., Weltchronik, vers 2553. În: G. Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Romanilor, III, Românii în poezia medievală, Bucureşti, 1945, p. 10-15.

 Ems von, R, Weltchronik. În: http/ etext.virginia.edu/cgi-local/german/frames.pl?file=rwchr.xml.

 Gräser, A., Caraffas Projekt wie Siebenbürgen unter k. k. österreichischer Devotion zu erhalten – an Kaiser Leopold, vom Jahre 1860. In: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde S. N. 1 (1853), p. 162-188.

Göckenjan H., Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972.

Gündisch, G., Incursiunea turcească din 1493 în ţinutul Sibiului. În: Studii. Revista de istorie, VI, 1961, 1491-1502.

 Gündisch, C., Siebenbürgen und Siebenbürger Sachsen, München, 1998.

Hollander, Arie Nicolaas Jan den, The Great Hungarian Plains: A European Frontier (I). În Comparative Studies in Society and History, III, 1, 1960, p. 74-88.

Hurmuzaki, E., Documente privitoare la Istoria Românilor, I/1. Documente privitoare la Istoria Românilor 1199-1345, culese şi însoţite de note variate de Nic. Densuşianu, Bucuresci, 1887

Hurmuzaki, E., Documente privitoare la Istoria Românilor I/2. Documente privitoare la Istoria Românilor, 1346-1450, culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu, Bucuresci, 1890.

Iosipescu, S., Românii din Carpaţii meridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea a toată Ţara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare. În Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti 1980, p. 81-91.

Labelius, J., De oppido Thlamus. Carmen histricum. Despre cetatea Tălmaci, poem istoric, Cibinii- Sibiu, 1779. În Stroilă, G., Tălmaciu între miturile istoriei şi realităţile contemporane, Sibiu, 2008, anexa 1, p. 1-24.

Le Goff, J., Imaginarul medieval, Bucureşti 1991.

Lukacs, A., Ţara Făgăraşului în evul mediu, secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999.

M[üller], H., Der Goldschatz in der Sibjeler Burg. În Korrespondezblatt des Verein für siebenbürgische Landeskunde, XII, 3, 1889, p. 30-32.

Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale, 895-1626, Cluj-Napoca, 2006.

Papacostea, S., Romanitatea răsăriteană: unitate şi diversitat. În: Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, Brăila, 2009, p. 65-74.

Pecican, O., La izvoarele unui mit istoriografic. Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării. În Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu. Studii despre imaginarul medieval, Cluj-Napoca, 2002.

R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988

Reicherstorffer, G Chorographia Trasilvaniei, În Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968

Rez von, P., Povestire ritmată despre expediţia de la Nicopole. În Călători străini despre Ţările Române, I, Bucureşti, 1968.

Liliencron, R. în Die historiechen Volkslieder der Deutschen vom 13 bis.16 Jahrhunderten, I, Leipzig, 1965

Rusu, A. A., Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005.

Stroilă, G., Cartea satului Tălmăcel, Editura Naţional, 1996. The book of Talmacel.

Tröster, J., Das Alt und Neue Teutsche Dacia. Das ist neu Beschreibung des Landes Siebenbürgen, Nürenberg, 1666.

Ţiplic, I., M., Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (secolele X-XIV), Bucureşti, 2006.

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1892.

Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, Sibiu, 1975.

Scriptores rerum hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae gestarum, vol. I, ediţie sub coordonarea lui Emericus Szentpetery, Budapestini, MCMXXXVII.

Schwob, Ute Monika Lucas Mayrs, Karte von Siebenbürgen, der Moldau und der Walachei. În Korrespondenzbalatt des Arbeitskreises für Siebenbürgische Landeskunde, III, 1-2, 1976.

Veress, A., Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească (până la 1821), Bucureşti 1927.

 

 

 


 

[1] N. Berend, Hungary, „the Gate of Christendom”, în Medieval Frontiers: Concepts and Practices, Burlington, 2002, p. 215 cu bibliografia de la nota 80.

[2] Arie Nicolaas Jan den Hollander, The Great Hungarian Plains: A European Frontier (I), în Comparative Studies in Society and History, III, 1, 1960, p. 74.

[3] N. Berend, op. cit., p. 213-215.

[4] Descrierea spaţiului muntos al frontierei sudice a Transilvaniei la I. Conea, Plaiuri carpatice, Bucureşti, 1984, p. 24-25.

[5] R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 212-225; A. Lukacs, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu, secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999, p. 138 şi următoarele.

[6] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1882, p. 11.

[7] Ibidem, p. 19-20, 23.

[8] Ibidem, p. 37.

[9] Fontes Historiae Daco-Romanorum, Fasciculus XI, Chronicon Pictum Vindobonense, edidit G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1937; Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica pictată de la Viena, text, traducere şi comentarii de G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1937, p. XLV. Diploma din 22 iunie 1335 este considerată sursă a cronicii (Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1882, p. 467).

[10] S. Iosipescu, Românii din Carpaţii meridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea a toată Ţara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare, în Constituirea statelor feudale româneşti, redactor, Nicolae Stoicescu. Bucureşti, 1980, p. 81-91.

[11] Chronicon Pictum Vindobonenese, în Scriptores rerum hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae gestarum, vol. I, ediţie sub coordonarea lui Emericus Szentpetery, Budapestini, MCMXXXVII, p. 497 (mai departe Scriptores rerum hungaricarum).

[12] Ibidem, p. 498.

[13] Fontes Historiae Daco-Romanorum, Fasciculus XI, Chronicon Pictum Vindobonense, edidit G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1937; Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica pictată de la Viena, text, traducere şi comentarii de G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1937, p. 234.

[14] Ibidem, p. 236: Numărul vlahilor ucişi de unguri numai judecătorul priceput din infern a putut să-l socotească; Quorum Vlachorum numerum ibi per Hungaros occisorum subtilis solummodo infernalis conpotista collegit (p. 112); Scriptores Rerum Hungaricarum, p. 500.

[15] O. Pecican, La izvoarele unui mit istoriografic. Georgios Pachymeres şi migraţia românilor la nordul Dunării, în Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în Evul Mediu. Studii despre imaginarul medieval, Cluj-Napoca, 2002, p. 54-55.

[16] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, I/1. Documente privitoare la Istoria Românilor 1199-1345, culese şi însoţite de note variate de Nic. Densuşianu, Bucuresci, 1887, p. 623; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor I/2. Documente privitoare la Istoria Românilor, 1346-1450, culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu, Bucureşci, 1890, p. 35; Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1882, p. 458, 467; S. Iosipescu, op. cit., p. 95.

[17] Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991, p. 98-106.

[18] Rudolf von Ems, Weltchronik, Aus der Wernigeroder Handschrift, sub redacţia lui Gustav Ehrisman, Berlin, 1915 în http/ etext.virginia.edu/cgi-local/german/frames.pl?file=rwchr.xml; Rudolf von Ems, Weltchronik, vers 2553, în I. Popa Lisseanu, op. cit., III, Românii în poezia medievală, Bucureşti, 1935, p. 12.

[19] G. Popa Lisseanu consideră că adjectivul wild atribuit vlahilor trebuie tradus prin locuitori ai păduri (derivat din wald) şi nu sălbatici (Ibidem, p. 15).

[20] Peter von Rez, Povestire ritmată despre expediţia de la Nicopole, în Călători români despre Ţările Române, I, Bucureşti, 1968,,,p. 170; R. von Liliencron, Die historiechen Volkslieder der Deutschen vom 13 bis. 16 Jahrhunderten, I, Leipzig, 1965: Da chamen wir gen der Hermanstat/ In Siebenbuergen zu den christen/ Chlausendurch got muss seu scriften.

[21] Anonymi Geographi, Descriptio Europae Orientalis [1308] (Geograful Anonim, Descrierea Europei Orientale [1308], în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. II, Bucureşti, 1934, p. 30 textul latin şi p. 58 textul tradus.

[22] Nunc omnium Christe servator & Moderator, /Concede Cibinio tam Magistratum prudentum /Qui possit haec loca ad finem mundi (NN) tueri, /Ne quid Provinciae incommodi contingere queat. (J. Lebelius, De oppido Thalmus. Carmen historicum, Cibinii, 1779 p. 24, în G. Stroilă, Tălmaciu între miturile istoriei şi realităţile contemporane, Sibiu, 2008, Anexa 1).

[23] Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale, 895-1626, Cluj-Napoca, 2006, p. 146. Neprobată documentar, afirmaţia pare ea însăşi un clişeu.

[24]A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, p. 34. Autorul pune pe seama istoriografie naţionaliste burgheze identitatea păstori – vlahi. Tot acolo şi bibliografia subiectului.

[25] N. Bethlen, Memoires historiques du Comte Betlen Niklos contenant L' Histoire de derniers trouble de Transsilvanie, Amsterdam, 1736, p. 175.

[26] Ibidem, p. 280.

[27] Scriptores rerum hungaricarum, p. 497.

[28] J. Tröster, Das Alt und Neue Teutsche Dacia. Das ist neu Beschreibung des Landes Siebenbürgen, Nürenberg, 1666, p. 345.

[29] Ibidem, p. 339.

[30] Anonymi Bele regis notarii, Gesta Hungarorum Faptele ungurilor, în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei românilor), vol. I, Bucureşti, 1934, p. 81.

[31] Pentru incursiunea turcească din 1493 vezi: G. Gündisch, Incursiunea turcească din 1493 în ţinutul Sibiului, în Studii. Revista de istorie, VI, 1961, 1491-1502; despre cronica parietală a Bisericii evanghelice din Sibiu în: P. Beşliu Munteanu, Grenzraum und Grenze in Südsiebenbürgen, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 32(103) caietul 2, 2009, p. 35.

[32] Siviu Dragomir, Vlahii din nordul peninsulei Balcanice în evul mediu, ediţie anastatică, p. 135-136. Participarea românilor la paza frontierei este recunoscută şi de istoriografia maghiară. Exemplul cel mai citat este: H Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972. p. 121-122.

[33] Pentru acest subiect vezi: S. Papacostea, Romanitatea răsăriteană:unitate şi diversitate, în Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem Professoris Ionel Cândea, Brăila, 2009, p. 65 şi urm.

[34]A. Armbruster consideră că ostilitatea a apărut doar din cauza lui Basarab I (Armbruster, op. cit. p. 41). Multe documente regale maghiare vorbesc însă de pericolul schismaticilor în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

[35] În mediul cărturarilor unguri ideea inferiorităţii românilor a fost pusă în evidenţa şi de mişcarea naţionalistă. La mijlocul secolului al XVIII-lea, istoricul Andrei Huszti spunea ca numele de oláh (vlah) vine de la cuvântul olán care înseamnă slugă (A. Armbruster, op. cit., p. 233 şi nota 67).

[36] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Hermannstadt, 1882, p. 14, 20, 23.

[37] N. Berend, Hungary, „the Gate of Christendom”, în Medieval Frontiers: Concepts and Practices, Burlington, 2002, p. 208-215. Sintagma porţii creştinătăţii enunţată în: N. Berend, At the gate of the Christendoom. Jews, Muslims and „Pagans” in medieval Hungary, c. 1000-c. 1300, Cambridge, 2001, p. 23 şi urm.

[38] Ibidem, p. 209-210 cu bibliografia subiectului.

[39] porta della christianitata apare în versiunea în limba italiană a scrisorii trimisă de domnul Moldovei regelui Ungariei şi lumii întregi în 25 ianuarie 1475; (Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, p. 323).

[40] G. Popa-Lisseanu, op. cit., I, p. 29, 31; 68-69. Din descrierea vagă a cronicarului nu rezultă dacă prisăcile distruse acolo erau fortificaţii solide, cu garnizoane permanente sau întărituri pentru protecţia armatei trimise. Realitatea istorică permite mai degrabă ipoteza unor fortificaţii din lemn şi pământ ad-hoc construite care nu au rezistat iureşului tătarilor. Regalitatea maghiară nu avea forţa menţinerii unor fortificaţii la limitele îndepărtate ale regatului.

[41] Popa-Lisseanu, op. cit., I, p. 93; portas lapideas şi porta Mezesina două proiecţii imaginare, generice, ale cărturarilor unguri au fost căutate cu rezultate neconcludente de istorici. Vezi şi nota 35.

[42] Documenta Romaniae Historica, D, Relaţii între Ţările Române, I, (1222-1456), Bucureşti, 1977, p. 300.

 [43] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, Sibiu, 1975, nr. 2911, p. 446-447...bei den Türken vor anderen Städten des Königreiches zu Ungarn namhaftiger; darum schreien die verfluchten Türken oft und dick, jung und alt ohne Unterlaß: Cibin, Cibin, das ist Hermannstadt, Hermannstadt, damit hoffen sie, wenn sie diese Stadt gewännen, so möchten sie nicht allein dem Königreich zu Ungarn, dem die Hermannstadt ein Schild und Schirm ist, sondern auch der ganzen Christenheit desto leichter, nach ihrer Bosheit Willen, Schaden und Irrung bringen.

[44] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, 1975, Nr. 2330, p. 22-23; vezi şi C. Gündisch, Siebenbürgen und Siebenbürger Sachsen, München, 1998, p. 48-49.

[45] Georg Reicherstorffer, Chorographia Trasilvaniei, în Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968, p. 216 (aici este poarta de intrare a Turcilor în Transilvania, pe nişte căi nespus de strâmte şi de înguste).

[46] Ute Monika Schwob, Lucas Mayrs, Karte von Siebenbürgen, der Moldau und der Walachei, în Korrespondenzbalatt des Arbeitskreises für Siebenbürgische Landeskunde, III, 1-2 1976, planşa a II-a.

[47] R. von Ems, Weltchronik, în G. Popa-Lisseanu, op. cit., III, p. 12; Rudolf von Ems, op. cit., in http/ etext.virginia.edu/cgi-local/german/frames.pl?file=rwchr.xml vers 2553-2554:/Dien Ungirn sint gesezzin/inwending ir Klüse tor/ şi versurile 2556-2557:/inrehalp ir Kluse zil/Kotziler und Koltzil sint/

[48] M[üller], H., Der Goldschatz in der Sibjeler Burg, în Korrespondezblatt des Verein für Siebenbürgische Landeskunde, XII, 3, 1889, p. 31.

[49] A. Decei, A., Cetatea Salgo de la Sibiel (jud. Sibiu), în Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, VIII, 1939-1942, p. 300-301.

[50] "das Für­stentum ist von der Natur zur Citadell ange­legt, von welcher aus alles, was zwischen Donau, Mähren, dem schlesi­schen und polni­schen Gebirge lieget, domi­niert und im Zaum ge­halten werden kann"; "dem ganzen Christent­hum das rechte, natürliche, von Gott befestigte antemurale: Andreas Gräser, Caraffas Projekt wie Siebenbürgen unter k. k. österreichischer Devotion zu erhalten – an Kaiser Leopold, vom Jahre 1860, în: Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde S. N. 1 (1853), p. 163 şi 168 162-188.

[51] Gabriel Stroilă, Cartea satului Tălmăcel, Editura Naţional, 1996, p. 42.