Un asediu al cetăţii Ciceului din anul 1489, o nuntă de cocon domnesc

 

şi începutul stăpânirii lui Ştefan cel Mare

 


 

    

 

De oarecare vreme m-am interferat în istoria relaţiilor medievale moldo-transilvane. Am acum prilejul să reiau un aspect particular.

Istoria deţinerii domeniilor transilvane de către Ştefan cel Mare a fost insistent urmărită. Ea are însă multe neclarităţi. Cercetarea şi publicarea sistematică a unor izvoare scrise de la finele Evului Mediu, întreprinsă de către tineri cercetători maghiari, produce, cum este de aşteptat, elemente noi de care ar trebui să se ţină seamă. O să reiau câteva pasaje dintr-un text mai vechi pentru a stabili locul în care noile informaţii şi interpretări ar putea să-şi găsească loc.

„Până la revolta ardeleană din anul 1467, Ciceul a fost în stăpânirea verilor Ladislau Senior, fiul lui Ştefan Dezsőfi, Ladislau Junior şi Sigismund, fiii lui Dionisie Dezsőfi de Losoncz. Un alt văr, Ioan, fiul lui Ioan, nu a participat la conjuraţie şi a fost lăsat în drepturile de stăpânire. Confiscarea moşilor răzvrătiţilor a avut loc în dieta de la Turda, din 1 octombrie. Dar ea, se putea aplica numai la 2/3 din bunurile care, în majoritatea lor, erau în indiviziune[1]. Drept urmare a acestei stări, multă vreme castelania a constituit temei de revendicare[2]. O parte a proceselor domnitorilor Moldoveni vor trebui judecate prin prisma acestei stări îndelung moştenite. Unele dintre problemele acestei grevări de stăpânire vor fi tratate şi mai jos. Primul beneficiar al Ciceului confiscat a fost Ioan, fiul lui Emeric Szerdahelyi (din comitatul Somogy, Ungaria actuală). Dacă numele respectivului nu are importanţă, este foarte important actul în sine, care conţine inventarul domeniului[3].  

Un document din anul 1480 face trimitere la o stare din 1473, când Ciceul era posesiune regală[4]. Ce se întâmplase cu vechiul stăpân, nu se ştie, numai că, după cum rezultă dintr-o serie de acte de la începutul domniei lui Vladislav al II-lea, Mihail (fratele lui Ioan) Szerdahelyi a fost despăgubit de rege, cu moşii în Ungaria nordică[5]. Un document care priveşte reglementarea unor plăţi ale castelanului Dionisie Nagy Hatvani, din deceniul nouă al secolului, de către un membru al familiei Bánfy[6], nu contrazice o înstrăinare a cetăţii din patrimoniul familiei respective. Datoria putea fi mai veche, din vremea în care cetatea le aparţinuse cu adevărat, şi se putea rezolva doar după scurgerea unui timp oarecare. De asemenea, ca şi în cazul castelanului Valentin Litteratus (1483), nu am avea motive temeinice să respingem o prezenţă moldavă doar pe temeiul numelui pe care îl purta respectivul castelan[7][8].

Din acest moment, survin datele cele noi. Ni se relatează în alte contexte decât unele direct legate de cetate, că în iunie 1489, în urma unui asediu, a fost preluată de trupele regale, comandate de către voievod, fără să cunoaştem din mâinile cui. Informaţiile concludente au fost furnizate de scrisoarea cămăraşului regal Ioan Tárcai, din care rezultă că acţiunea (obsidione castri) avusese loc din porunca regelui[9]. O altă informaţie îl arată pe Ştefan Bátori, voievodul Transilvaniei, prezent la Dipşa, adică în vecinătatea cetăţii, probabil pregătindu-se să coordoneze acţiunea militară.

Primul lucru care ar putea să rezulte ar fi acela că unii dintre membrii familiei Bánfy refuzaseră să predea cetatea Ciceului, în ciuda poruncilor regale vechi şi repetate care le ceruse acest act. Drept urmare, s-a recurs la forţă. Numai după preluarea ei, se putea pune problema unei noi donaţii, care, precum ştim, l-a vizat pe Ştefan cel Mare al Moldovei.

De acum, pare că am redobândit cu precizie momentul intrării feudei transilvane în patrimoniul Moldovei, dar putem discuta şi prilejul cu care asemenea donaţia a fost făcută.

Racordată cu informaţia potrivit căreia regele a poruncit aceluiaşi cămăraş regal, mai sus amintit, să elibereze suma de 500 de florini de aur pentru nunta fiului lui Ştefan cel Mare, împreună cu cea care constată „dispariţia” voievodului Ştefan Bátori din acte – implicit imposibilitatea de a-i reface itinerariul, în a doua parte a anului 1489, s-a avansat presupunerea că mesagerul regelui în Moldova fusese tocmai voievodul Transilvaniei din acelaşi moment. În acelaşi context, darul de nuntă a fost completat măcar cu donaţia cetăţii şi a domeniului Ciceu[10]. Înscrierea momentului într-o conjunctură anterior neclară, urmată de confirmările făcute de regele următor, Vladislav al II-lea Jagello, pledează pentru cea mai plauzibilă reconstituire a concesiunii de până în prezent.

Informaţia lui Ştefan S. Gorovei şi a Mariei Magdalenei Székelyi, extrasă din aceiaşi colecţie de documente, se referă un sol maghiar, pe nume Paul Bekeny[11]. Spre deosebire de istoricii maghiari, ai au lămurit în schimb despre ce nuntă ar fi fost vorba, respectiv cea a lui Alexăndrel, şi adună datele care o priveau şi pe mireasă, fiica lui Bartolomeu Drágfy. Dubiile legate de identitatea miresei le-a lămurit Marius Diaconescu, în baza lecturii unui act din 1517[12]. Mai rămâne de aflat cine a fost la nunta lui Alexăndrel din partea familiei miresei, adică dintre Dragfieşti. Probabil că se va obţine un răspuns numai după ce se va cunoaşte şi itinerariul lui Bartolomeu Drágfy din acelaşi an 1489. Este totuşi destul de plauzibil ca momentul să fi fost onorat de socru. Mai ştim că solul Moscovei trimis la nuntă a fost oprit de poloni, iar relaţiile cu Vlad Călugărul al Ţării Româneşti nu ne permit vreo supoziţie. Oricum, cel puţin în intenţie, nunta ar fi fost dorită ca un prilej de întărire a unor raporturi diplomatice cu toţi aliaţii momentului. „Cadoul” cetăţii şi domeniului Ciceului, era adresat nu mirilor, care urmau a primi 500 de florini ori ceva echivalent în aceeaşi valoare, ci domnului. Gestul se arăta ca fiind un clar răspuns al regelui Matia. În aceleaşi momente, deja bolnav, el se preocupa intens să-i asigure fiului său bastard, Ioan al II-lea Corvin, întregul sprijin de care ar fi putut beneficia, pentru a-l succeda la tron.

Raporturile lui Ştefan Bátori, cu Moldova şi domnul ei sunt detaliate[13]. Ele au fost dintre cele mai apropiate, cât se pot concepe între un înalt demnitar (voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor), „baron militar”, aflat în funcţie îndelungată la hotarul de vest al Moldovei şi un domnitor la fel de războinic şi longeviv în scaun.

Din acest moment avem dovada sigură a raporturilor directe ale lui Ştefan cel Mare cu doi dintre oamenii politici cheie ai domniei regelui Ungariei, Matia I Corvin şi Vladislav al II-lea Jagello. Cum am exprimat-o şi anterior, politica îndreptată către elita politică a regatului Ungariei erau la fel de importantă ca şi faţă de rege ei. În baza acestor raporturi ne putem imagina, fără a cădea în eroare, o serie de transferuri culturale practicate în mod obişnuit în lumea elitelor timpurilor. Descoperirea lor nu este decât un act de cercetare comparativă, care va explica multe dintre artefactele Sucevei şi Moldovei.

 

Adrian Andrei Rusu

 


 

[1] Hegy G., Bálványosvár és a nagypolitika (1456-1463). A Várdai és a losonci Dezsőfi csalad küzdelme a bálványosi uradalomért, în Erdélyi Múzeum, 67, nr. 3-4, 2005, p. 114.

[2] Primele acţiuni în justiţie au început din 1468. Vezi Elekes L., Nagy István, p. 78.

[3] Nógrádi Á., A lázadás ára, în Erdélyi Múzeum, 67, nr. 3-4, 2005, p. 133.

[4] Ukb., VII, nr. 4356, p. 238.

[5] Elekes L., Nagy István moldovai vajda és Mátyás király. Budapest, 1937, p. 76-78;  Nógrádi Á., A lázadás ára, în Erdélyi Múzeum, 67, nr. 3-4, 2005, p. 133, nota 20. Nu ştim de unde, Elekes L. a extras concluzia că despăgubirea s-ar fi făcut parţial şi prin bani primiţi de la Ştefan voievod.

[6] Bánfy család okl., II, p. 161.

[7] Comentariile sunt ale lui V. Motogna (Articole şi documente. Contribuţii la istoria românilor din v. XIII-XVI, Cluj, 1923, cap. intitulat Stăpânirea lui Ştefan cel Mare asupra Ciceului, p. 24). Dar, este de acum clar că moldovenii au folosit în Transilvania demnitari care erau numiţi deopotrivă „pârcălabi” sau „castelani”. Numele propriu, urmat de cognomenul de „diac”, nu conduce, nici el la nici o concluzie fermă: putea fi şi un „neungur”, dar şi un ungur aflat în slujba moldovenilor.

[8] A. A. Rusu, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi în http://medievistica.ro/texte/istorie/cercetarea/stefan_trans_Rusu.htm şi în tipar, la Analele Putnei, I, nr. 2, 2005, p. 91-122.

[9] Horváth R., Neumann T., Ecsedi Bátori István. Egy katonabáró életpályája 1458-1493. Budapest, 2012, p. 80-81.

[10] Ibidem, p. 82-83.

[11] Princeps omni laude maior: o istorie a lui Stefan cel Mare. Suceava, 2005, p. 262.

[12] Peţitorii nepoatei lui Ştefan cel Mare în 1517. Despre căsătoria lui Alexandru cu fiica lui Bartolomeu Drágfi, în Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol” din Iaşi, XLIX, 2012, p. 55-70.

[13] Princeps omni laude maior, p. 158, 161-162, 176, 198, 217.