Pe lângă Poarta Leilor

 


 

 

 

 

 

Cu ceva timp în urmă, Ovidiu Pecican aduna propriile sale note tipărite, pentru a oferi oglinda istoriografiei tinere sau, aş preciza eu, contemporane, transilvănene, din 15 ani calendaristici[1]. Pentru că fac parte din cea din urmă, am devenit „inevitabil”. Iar acum aflu că voi deveni şi subiect special al unei noi antreprize ale numitului autor[2]. Înainte de a apuca să citesc ce mi s-a pregătit, prefer să scriu eu, apoi comparaţia să se facă mai uşor. Nu este memorialistică, ci doar tot istoriografie.

 

Mă simt inconfortabil citat alături de alţi doi autori (Marius Porumb şi Ioan Aurel Pop) (p. 18), nu pentru că am vârsta de mijloc sau pentru că ambii s-au făcut academicieni, ci pentru că primul nu mai conta deloc printre tineri în perioada la care se făceau referirile pecicaneze. Era, de asemenea, demult angajat în „sistem”, respectiv în cercetarea oficială. Oricum, deja produsese cea mai mare parte din lucrările sale, în prelungirea modestă a istoriografiei artei româneşti din Transilvania, pe linia lui Ştefan Meteş sau Atanasie Popa. Eventual avea maniera de a se comporta doar ca atare sau opera sa avea dimensiunea potrivită unuia. Autorul mai greşeşte şi atribuindu-i rolul de director al noului Institut de Arheologie şi Istoria Artei, rol pe care l-a ilustrat, exact în perioada cea mai grea, de constituire, Ioan Glodariu (eroare repetată la p. 176).

Acum despre cercetarea "grupului haţegan". Nu era atunci o „generaţie” comună, în care intrase şi Ioan Drăgan. Ne despărţeau ceva ani, cel puţin pe mine de următorii, respectiv cam un deceniu. Exista doar un grup de iniţiativă, a cărui rost şi motor ar trebui relevat în primul rând de către componenţii săi, care-i cuprindea, în ordinea vârstei, pe mine, Ioan Drăgan şi Ioan Aurel Pop. Pot doar să aduc aici un element pozitiv, semnatarul acestei replici, lucra în Haţeg din anul 1975, iar din 1980 pe picioare proprii, făcând cercetare de teren în concediile de odihnă. Totodată, acelaşi personaj a fost singurul care a produs un volum individual, dedicat istoriei Haţegului şi tot numai acelaşi a reacţionat critic la tot ce s-a mai scris relativ la Haţegul medieval în cursul anilor care au urmat, până foarte aproape de data acestui text.

Când s-a constituit, grupul numit haţegan era format dintr-un bibliotecar şi doi profesori din învăţământul mediu. Începutul a fost marcat cam prin anii 1979-1980. Publicaţiile noastre individuale au început curând după aceea, dar rodul activităţii colective, a fost mai întâi un grupaj tematic consistent, adăpostit de către Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca (1982) şi consacrat în volumul prim din Izvoare privitoare la Haţegul medieval, a apărut (1989) – culmea ironiei – când toţi trei autorii au fost absorbiţi de către „sistem”: primul la Institutul de Istorie şi Arheologie, al doilea la Arhivele Statului, ultimul, asistent la Catedra de istorie medie a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Înainte, Haţegul ne-a unit şi a fost pretextul unei ambiţii în a demonstra că se poate face cercetare şi în afara cadrelor oficiale existente, ce păreau zăvorâte ori nu pentru noi. Intrarea în instituţiile oficiale nu a stimulat continuarea, ci dimpotrivă, a rupt-o. Curând s-au vădit ambiţii foarte mari şi temele pentru susţinerea lor incubau apărarea istoriei, confundată cu istoriografia, sau descoperirea unor noi mărturii mărunte, dar cu îndemânare posibil de aşezat în scenarii care să întreţină iluzia poporului glorios, dar mereu năpăstuit de către alţii. O asemenea istoriografie nu aparţinuse deloc concepţiilor grupului iniţial. Ne impusesem să scriem ce constatăm, mai simplu, mai direct, fără balastul de lozincărie conformistă.

În naivitatea mea, am crezut că după 1989 vom avea curajul să continuăm, ba chiar să avem glasuri mai sonore pentru renovare. A fost o amară deziluzie, perfect sincronă cu cea rezultată din parcursul vieţii sociale, în care „prăfuiţii” şi contestabilii s-au recuperat constant, până la starea de noi lideri administrativi şi de opinii oculte, niciodată vocalizate în public. Personal,  – aveam să o constat ulterior –, am fost înconjurat cu o suspiciune continuă „de dosar” cu pete, care includea rapeluri la genealogia mea ardeleană, insuficient de „sănătoasă” şi de „pur” românească. Fără vreo responsabilitate purtată şi fără vreo dovadă de incompetenţă furnizată vreodată prin vreun eşec de altă natură decât de familie, eram vinovat doar pentru voce şi nonconformismul local. Păcatul meu unic nu era decât al delictului de opinie. Judecata s-a extins şi au colportat-o eficient o cantitate din foştii mei „prieteni”. Iar „pedeapsa” mi-am primit-o prin puneri repetate la punct pentru idei îndrăzneţe, curajul unor acţiunii, relaţii speciale cu studenţii, la ultimele avansări, la refuzul conducerii doctoratelor, chiar dacă „afacerea” era legată de obţinerea titlului de excelenţă al instituţiei din care fac parte şi astăzi. Sunt convins că aceleaşi persoane care mi-au presărat trecutul şi îmi încurcă prezentul nu au coşmaruri cu gânduri la mine. Aceasta pentru că sunt prea singular, şi am dreptul şi la eticheta de „excepţie anormală”. Am rămas măcar cu plăcerea de a-i vedea pe o parte dintre ei năruindu-se în propriile lor biografii de carton şi lăsându-se uitaţi ruşinos în cotlonul care le-a mai rămas din tarlaua de autoritate cu care s-au făloşit efemer. Bine scuturată, „activitatea” şi prestaţia ştiinţifică li se spulberă facil, lăsând în urmă doar dâra cărării peştelui ori a năclăirii peisajul naţional.

Deşi unii au elucubrat în a vedea în noi, vechii „haţegani” un fel de reacţie la „şcoala bucureşteană” a lui Radu Popa, nu a fost nicidecum adevărat. Asemenea partizanate n-au existat decât la nivel mocnit şi niciodată nu au fost exprimate în tribune. În România nu mai există demult „şcoli” universitare cu individualitate, ci doar individualităţi amestecate ca valoare.

Aş fi aşteptat să se scrie despre noi şi mai atent, fie în ordinea vârstei, fie în funcţie de calitatea şi numărul contribuţiilor, numai în ordine alfabetică nu. Pentru că nu am fost şi nici nu suntem o listă de catalog. Istoria naşterii colectivului de cercetare al Haţegului este, de fapt, doar o mică pată luminoasă într-o istoriografie în care munca colectivă este o mare raritate. A dispărut el, grupul, pentru că şi-au atins ţintele autorii săi? Este de precizat faptul că nu există un volum II tipărit, alături de cel manuscris, al Izvoarelor Haţegului. Întrebarea a fost şi este: de ce? Nu era suficient de glorios românească antrepriza? Nu convenea oare faptul că existam pe lista autorilor în prima poziţie? Poate întrebările ar trebui puse altfel decât mi le rememorez eu acum şi aici. Sunt convins că şi le pun şi alţii, fără a avea îndrăzneala de a le aşterne însă pe hârtie.

Desfacerea şi lipsa de continuitate sunt în egală măsură indicii decisive ale unei înfrângeri şi ale alinierii la lipsa de consistenţă a unităţii de cercetare românească. Acum, ştiu că, în alte locuri, ea poate fi doar o teroare scurtă, a unui lider, dar şi o confortabilă şi conformistă dosire pentru o prestaţie de muncă minimală şi cu ecouri minore. Dacă încep să compar, măcar cu ceea ce se petrece la Erdélyi Múzeum, atunci sunt înclinat să susţin că ar fi o altă carenţă în culori naţionale.

Motivarea cercetării nu a fost, nici pe departe, ceea ce a înţeles Ovidiu Pecican că ar fi fost. Sunt de acord că a fost vorba despre subiectivitate de cercetare. De la început doar, apoi a fost o chestiune de consecvenţă. În România ultimilor 7-8 decenii, nu se mai fac strategii de cercetare în funcţie de aprecierea necesităţilor naţionale. Este bine de ştiut şi de redat realitatea cu aldine. Oricare „program” cu acest nume este rodul întâlnirii întâmplătoare dintre apetenţa individului mai energic şi conjuncturi ameţitor de variate. Iar naşterea „proiectelor” finanţate european nu va face decât să îndepărteze şi mai mult apariţia unor strategii majore.

În situaţia Haţegului era vorba despre împletirea unei metodologii de cercetare complexe, fundamentată de către Radu Popa, cu aplicaţie la Maramureş, pentru înţelegerea unei epoci şi a unui grup socio-etnic. Acelaşi Radu Popa era deja prezent în Haţeg şi mă deturnase şi pe mine acolo. Ceea ce am învăţat tot acolo mi-a folosit la ceea ce avea să se petreacă mai departe. În primul rând ne aflat foarte departe de a ne controla izvoarele scrise dedicate subiectelor cu care naţional-comunismul făcea paradă. Ni se cerea de fapt nu să cercetăm, ci să debităm lozinci în variante de ingeniozitate. Am înţeles că Radu Popa pornea de la un prag cronologic ales arbitrar, de la care încerca să coboare cât mai departe, în timp. Sursele lui, arheologice şi monumentele, conţineau însă inevitabile mesaje mult mai târzii decât anul 1450, astfel încât, neînţelegându-le se risca eroarea de interpretare. Am ajuns repede la concluzia potrivit căreia se putea conta doar pe efectele istorice ale existenţei elitelor. Dorisem cu dinadinsul urmărirea lor şi a rostul lor în individualizarea istorică locală. Şi se făcu lumină! Doar că analizele mele ajunseseră în dreptul unor finaluri „periculoase”, cu laşităţi medievale şi premoderne cotidiene şi „trădări” etnice serioase, dublate de contestări de ortodoxie cristalină. Duşul a fost rece în primul rând pentru autorul care dorise numai să înţeleagă arheologia prin citirea documentelor. Dacă despre Haţeg se putea afla ceea ce se aflase, cum arătau lucrurile la nivel macro? Nu aveam oare dreptul să verificăm din nou ceea ce ni se tot spusese despre strămoşii noştri? Trebuia să ne oprim pentru a nu cădea în păcatul deserviciilor aduse din răscolirea prestaţiilor istorice reale ale elitelor noastre strămoşeşti? A fost aceasta o altă motivaţie pentru fundul de sac în care cercetarea Haţegului ajunsese?

Dintre toţi trei, doar doi am urmat neabătut soluţia de relevare a fenomenelor. Sunt convins că am avut aliniatele cele mai radical redactate. S-a dovedit că a treia cale să fie mai agreată şi s-a şi recompensat ca atare, pentru că se înscria ferm în continuitatea discursului istoriografic anterior, cu români frumoşi, persecutaţi, şi mai ales ortodocşi, aflaţi luminaţi de către sinteze fără comparaţii prea multe cu alţi contemporani ai istoriei lor. O scriu cu regretul de a vedea amânată o percepţie istorică globală mai nuanţată şi mult mai sănătoasă. O scriu pentru că am convingerea că lustruirea trecutului nu ne ajută prezentul sau viitorul, dimpotrivă, ne alimentează frustrările şi dorinţele contrare, de schimbări radicale şi benefice.

Ovidiu Pecican mă include apoi şi în rândul „celei de-a doua promoţii”, numărându-mi lucrările (p. 26). Nu este cazul. Apartenenţele nu pot fi judecate formal, în funcţie de vârstă sau de momentul apariţiei lucrărilor. Un alt judecător ar putea să se exprime probabil mai competent legat de elasticitatea gândirii mele de senior, în comparaţie cu aceea a partenerilor mei. Ca să o demonstrez suplimentar, aş dori să afirm că nu mă socotesc o prelungire a vreunui anume învăţământ sau stil universitar clujean, căruia nu-i datorez decât formaţia mai generală de istoric. Promoţia nu are nimic de clădit. Căile mele de cercetare nu au avut precedente local, clujene, şi, din păcate, s-ar putea să nici nu mai fie urmate de continuităţi.

 

Redevin „un caz” prin doctoratul susţinut la Ştefan Pascu (p. 110-113). Obsesia doctoratului meu l-a mai urmărit însă pe autor şi în alte texte. Ovidiu Pecican nu a întâlnit exemple de sinceritate similare, pe care să le poată mânui. Este regretabil că asemenea procese intelectuale zac perdeluite în dreptul altor lucrări. Aceasta pentru că după 1989 nu s-a făptuit nici un fel de „revoluţie”. Dimpotrivă, haosul a fost generalizat şi consacrat. La concurenţă cu banda de fabricaţie a universităţilor-ciuperci, „marii” conducători de doctorate au devenit din ce în ce mai neatenţi, mai desabuzaţi şi mai permisivi. Doctoratele au continuat să primească uşor şi strecurat noi maeştrii din cei care abia reuşiseră să treacă ceva praguri editoriale, unele făcute în timp record şi imposibil de regăsit altundeva decât în dosarele lor de promovare, sau se formalizaseră în scaune gradate şi tapiţate. La cernerea timpului, tot mai puţini pot escalada grilele de autoritate ştiinţifică. Instituţiile lor sunt disperate, intervin pentru oamenii „lor”, pentru că pierd şcoli doctorale şi … bani. Se va vedea curând cum aceeaşi nu se vor putea apropia nici la o poştă de cerinţele unor conducători de granturi. Încă activează conducători de o sărăcie ideatică scandaloasă, de o lene şi dezinteres monumentale, doar butonari de benzi de fabricaţie. Dar, toate sunt alte poveşti care decurg din lipsa de corecţie aplicată sistemului în care şi eu m-am „născut” doctor.

Publicaţiile sunt rezultatul conjuncturii în care scriind, am reuşit să-mi procur banii pentru tipărituri. Nu trebuie să se uite acest aspect: este unul determinant. A publica astăzi este comparabil cu gimnastica de circar, care în loc de aplauze şi bani, doreşte bani, iar apoi aplauze. Deja suntem în situaţia în care autori cu bani de la tătici publică cu seninătatea celor care nu au a se teme ori ruşina de ceea ce le conţin volumele. Doar la distanţă, în timp, aş putut aprecia, ce uriaş „serviciu” mi se făcuse mie, obligându-mă să-mi dau doctoratul, fără vreo şansă de a obţine „referate” pentru editare la vreo antrepriză tutelată peste tot de către Partid. Publicarea grabnică a unor teze doctorale, cu teme-mamut, susţinută din finanţări obşteşti, nu face decât să asigure debuturile. Dacă pentru Antichitate a te ocupa numai de cultul vreunei zeităţi este posibil, în Evul Mediu, trebuie numaidecât să îmbrăţişezi provincia toată, să cobori în toate ştiinţele auxiliare şi să citeşti mii de pagini. Se va vedea cum vor continua autorii doctoratelor din urmă afirmarea profesională. Cum, nesprijiniţi de activităţi economice, vor obosi în a aştepta banii, se vor blaza ori vor apuca căi de bejenie sau de capitalism rentabil.

Performanţele de istoric ori de diriguitor ale lui Ştefan Pascu sunt tratate medical, cu o grijă calculată, care conţine frica de contestare pentru propriile texte sau curriculae. Judecata este simplă: mai bine mormăim, facem glume, dar nu folosim fierul roşu, pentru că ne poate arde şi pe noi. Nu cred că cineva gândeşte atât de magistral încât aşează discreţia în dreptul apărării imaginii instituţiilor pe care le-a condus. Varul poate eradica păduchii oricărui coteţ, dar amintirea lor va persista dacă există istorici. Doar că nici spoiala cu var nu s-a făcut, crezându-se că este suficient dacă schimbi o parte a găinilor. Fiecare dintre drept-păzitorii lui Pascu are o amintire certă: „dacă el nu m-ar fi adus, dacă nu m-ar fi păstrat la restructurări, dacă nu ar fi intervenit pentru o casă, pentru postul nevestii-mi, reparaţia vreunei prostioare, eliberarea unui paşaport, astăzi poate nu aş mai fi nimic!” La această oră, contemporanii lui Ştefan Pascu sunt puţini. Au rămas mai mulţi doar cei cultivaţi în respectul pentru autoritate şi titluri. Ori cei formal ofuscaţi sau încrezători într-o eleganţă academică pe care nu ar şti niciodată să o definească în termeni limpezi.

Omul Pascu a fost un şef confortabil pentru toţi care erau cuminţi şi nu-i ameninţau gloria sau prestigiul propriu. Odată confirmat şi adoptat de către regim, după ce l-a „educat” ţinându-l o vreme bunicică pe tuşă, în verificări de atitudini şi supuşenie, a devenit o stâncă mai solidă decât un secretar de partid judeţean. Micuţii istorici din jurul său trebuiau să adopte faţă de el gama de atitudini care le era cea mai potrivită din fire. Dar niciodată contrarie, pentru nu avea nici cel mai mic sens. Era un conformism slugarnic instituit, cultivat anterior de către autoritarismul lui Constantin Daicoviciu. Dat afară din sistem, tot în el şi de la el trebuia să obţii o pâine, chiar dacă la un nivel inferior de prestigiu social. Exista o mică lume pe care Pascu o ciobănea calm, tolerând acolo personaje foarte colorate, contrastante prin erudiţie sau, dimpotrivă, monstruozitatea prezenţei în catedre sau institut, unele moştenite şi doar recuperate în siajul său, altele de-a dreptul culese după toate regulile strâmbe ale traficului de influenţă. După decenii, pot vedea acum morgă de autori de cărţi de popularizare ale istoriei universale, aroganţă fără bază, ţărănisme de fabricanţi de zacuscă, agresivităţi care ascundeau ignoranţa, alături de rare clipe de învăţături adevărate, compensate doar de biblioteci socotite, tot cu naivitate de puişori, „foarte bune”. Mi-au trebuit 13 ani ca să înţeleg condiţia mea de minuscul truditor în meserie, fără dosar corespunzător, fără relaţii de familie sau de partid, fără şarm suficient, de adulator, pentru a pătrunde cu greu şi cu semne de bunăvoinţă/favoare declarată, la un concurs pe post de cercetare, în urma unei „neveste”. Ştiu şi eu? Poate Pascu aflase că tocmai pe atunci colega mea de birou mă turnase eficient la „sistem”, pentru convingeri politice păcătoase, în aşa fel încât să fiu paraşutat de la Colecţiile speciale ale Bibliotecii Universitare, tocmai la o bibliotecă filială dosnică, şi ar fi dorit astfel să mă consoleze. Abia am mai clipit şi a venit decembrie 1989. Decantările au survenit treptat şi în acest capitol.

În paralel, în aceeaşi lume, fără prea mari efecte, modelul David Prodan era privit de departe, cu grija de a nu se afla de vreun contact direct cu el, fără ca el să exercite aproape nici o influenţă moderatoare sau corectivă. Foarte târziu, s-a putut învăţa mult din opera lui, nu de la omul-istoric. La fel am procedat şi eu. A dobândit marele meu respect, dar m-am ales şi cu convingerea că nu ne vom întâlni decât foarte rar, în scris.

  Am rememorat deliberat. Sunt motivele pentru care nu am nici o constrângere în a scrie şi vorbi astăzi aşa cum o fac acum. Cei ce au păcate mai grele decât mine îşi pot uşor apropia tăcerea suverană, fizionomia dispreţuitoare, scrâşnetul bine disimulat, pregătind ori zăbovind după lovitura în replică, sub centură.

 

Tot acele pagini introductive i-au dat autorului Ovidiu Pecican clipa de coloratură, pentru a ieşi din marea înşiruire statistică sau formală a faptelor. A avea multe, înseamnă că se poate vorbi despre ele în substanţă, nu prin enumerare. Personal, dacă aş consulta o bibliografie istorică m-aş putea alege doar cu o superficială analiză primară a ţintelor. Sigur, nici alăturările de familie despre care am citit – printre altele, nu mi-ar trezi reacţii senine, întrebându-mă numai cum de aşa-ceva, nu numai că nu este acceptat prin mama Europă, dar este de-a dreptul socotit infracţiune academică. S-a jucat Ovidiu Pecican cu acele informaţii, ştiind ce trotil conţin pentru imaginea unei instituţii de învăţământ universitar?

Nu aş îndrăzni să fac mai mult decât observări de metodă sau de aparat critic pentru o temă ce nu-mi este familiară profesional. Aş ajuta oarecum la catalogare, dar nu definitiv sau decisiv. Nu doresc să mă pricep la toate din istorie, nici istoriografie nu o fac decât atunci când sunt nevoit; să-mi fac mai clară înţelegerea publică, ca-n clipa de faţă, sau să indic decurgeri sau comparaţii în cercetări reale, cel mai des.

Colegul şi prietenul său apropiat, Ovidiu Ghitta m-a surprins la lansarea volumului Castelării, constatând că era singurul autor la care nu făcusem referire în volum. Era şi el la fel de surprins, cât de atent m-am străduit să fiu, fără să fac din asta un ţel de performanţă, în legătură cu ce se scrisese în jurul meu. Greşisem oare? Este o exagerare a avea o asemenea percepţie şi reactivitate? Chiar nu mai ştim ce şi cum să scriem istorie ori eu ar trebui să mă exclud dintre confraţii mei?

 

  Adrian Andrei Rusu


 

[1] O. Pecican, Poarta Leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005). II. Cluj-Napoca, 2005.

[2] Idem, Adrian Andrei Rusu. Tinereţea unui istoric actual în comunism, în vol. Istorie şi istoriografie în România comunistă, semnalat pe blogul personal, în octombrie 2011.