Orbirea nefericirii noastre.
Un strop de cerneală cu cucută pentru nimeni anume

 


 

Asist amuzat cum grupuri de mail continuă să transmită informații „vitale”: s-a deschis o expoziție, nu s-au plătit cotizații, a murit un venerabil arheolog… cineva se leagănă în iluzia activității.
Continuăm să ne veștejim moral și să ne minimalizăm prestațiile profesionale cu inconștiență. Nimeni nu mai pare a crede în ceva, a mai aștepta altceva. Suntem complet în derizoriu, superficialitate, apatie, fatalism chiar. Ca o națiune care a îmbătrânit și se dorește lichidată ori topită în altele. Nu mai avem drapele, idealuri, provocări, nici un strop de sânge de vărsat ori de dat împrumut. Starea vegetativă miroase a putred. Ne înnegrim la suflete și rasial. Nu mai avem cuvinte de dat și de ținut, bogatul și săracul sunt produse accidentale, instituțiile niște caricaturi și statul o noțiune aproape de faliment.
Dușmanii externi s-au terminat, nu mai avem scuza de a fi luați la palme de către cei puternici ori de altă religie. Tot ce nu facem se răzbună încet și crunt pe destinele noastre. Și ale bieților noștri urmași.
Medieviști ori nu, istoricii nu mai sunt „oameni ai cetății”. Nu pot ori nu doresc să compare nimic, nu pot da lecții de strategie socială, de valori de imitat, patrimoniul este un moft terfelit. Istoria este o simplă zdreanță a culturii. Oricine poate scrie, face ori tace orice, oricât și oricum. Ne trezim cu un mic „scandal” de tip românesc, cu durată de trei zile, după care nici măcar lehamitea nu mai intră pe rol. Un director bezmetic, o biserică furată, un plagiat scos din tăinuire, la coptul și revărsatul furunculului. Consumul de scandal este similar drogului. Ne-a dat halucinația de trăire, după care ne putem lamenta că ne doare puțin capul. Peste alte zile, avem din nou nevoie de drog. Cine mai „lucrează” ceva este un egoist feroce sau un autoiluzionist. Nu o face nici pentru glorie, nici pentru salariu, doar pentru a se ține ocupat și a nu face doar rebus în postul pe care-l ocupă.
Istoricii sunt ultimii care pot găsi de lucru prin Europa. Sunt ieftini, inutili, necompetitivi. Toți. Și ei vor muri odată cu România și nu în afara ei.
Mai interesează cât de ungur sau român a fost Ioan de Hunedoara? Cât de paranoic Vlad Țepeș? Cât de sfânt Ștefan cel Mare? Cât de unificator Mihai Viteazul? NU, absolut deloc! Sunt doar niște umbre despre care nu mai contează cum scriem: este absolut egal. Pentru că nici nu ne fac mai buni, nici mai mândri, nici mai frumoși decât suntem. Pentru că orice am scrie se pierde inevitabil în tomberonul istoriografiei naționale.

Adrian Andrei Rusu