Din nou despre Radu Popa şi frământările din jurul său

 


 

 

 

 

Nu de puţine zile, s-a încheiat la Satu Mare, a opta ediţie a simpozionului internaţional „Arhitectura medievală religioasă din Transilvania”. Între comunicările lui, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti (Adrian Ioniţă), Asociaţia Culturală Hieronymus Braşov (Daniela Marcu Istrate) şi una dintre fiice, au prezentat un număr generos de postere (fig. 1), o broşură (fig. 2) şi un cuvânt de omagiere. Cel din urmă a fost atât de lamentabil (la un moment dat i s-a şoptit din sală vorbitorului, când apăruse prima ediţie a Ţării Maramureşului, semnată de către Radu Popa), încât o să evit a menţiona aceluiaşi venerator de ocazie. Este clar că a fost una dintre marile gafe ale organizatorilor.

Ei bine, gestul în sine este meritoriu. Cât de normal, o să-mi îngădui a-l comenta.

În ciuda marilor sale calităţi şi, mai ales, personalităţii mai simpatice a defunctului, Radu Popa nu a fost decât un destin istoriografic relativ modest. La 20 de ani de dispariţie, o putem scrie acum mai tranşant decât anterior. O stau cel mai bine mărturie volumele pe care a apucat a le publica. Dintre cele şapte (fig. 3), două sunt importante (Maramureşul, de departe mai bun decât Haţegul), un alt volum preţios este colectiv (Mărturii de civilizaţie), celelalte sunt nişte broşuri (din care două utilizate în vol. Maramureşului). Mai există apoi şi studiile care s-au ales pentru republicare de către o mare admiratoare, nu de către un istoric. Nu este doar atât, pentru că scriitura s-a dublat de o calitate anume pe care exegeţii săi postumi sunt departe de a o putea califica, tocmai datorită propriilor lor calificări şi performanţe. Întotdeauna, o asemenea calitate se stabileşte prin comparaţii mai vechi, contemporane sau actuale. Nici măcar vreun gest minimal nu s-a întreprins în această direcţie, ceea ce va lăsa evaluările lor trecute mereu neconcludente. Îţi trebuie o anumită maturitate şi o pregătire profesională specială pentru a face istoria istoriografiei.

Am insistat asupra faptului că nu poţi republica la nesfârşit un autor de texte istoriografice, fără ca măcar să introduci o notă de editor, mai dezvoltată decât cea privitoare la viaţa şi funcţiile autorului. În care să spui că informaţia sau subiectul au apărut diferite la autorul însuşi, au mai fost curtate după, s-a descoperit ceva nou între timp, ori chiar să afirmi că o idee sau un alineat ar fi capital de important dintre toate celelalte; lucruri rezultate multiplu din derulările ulterioare ale ştiinţei care nu îngheaţă după dispariţia niciunui istoric.

Mă pot de-a dreptul revolta constatând că respectul unui înaintaş tinde a deveni fetişism. Dar fenomenul este mult mai adânc decât acela, direcţionat, se presupune, pozitiv, al veneraţiei. În acelaşi context de la Satu Mare am asistat, a nu-ştiu-câta-oară la cocoloşirea altui înaintaş, pe nume Radu Robert Heitel, a cărui acte de impostură istoriografică sunt deja dovedite cu prisosinţă din mai multe şantiere sau texte scrise. Zicerea „de morţi, numai de bine” este bună pentru un cerc de familie, pentru gura satului, poate pentru fan-cluburi imitate după cele ale vedetelor muzicii pop, nu însă şi pentru cei care scriu istorie.

Revenind la Radu Popa, pot constata epigonismul de cunoaştere a epocii în care se avântă „urmaşii” cei fideli şi, cu deosebire, spiritul critic adormit ori, mai rău, selectiv aplicat confraţilor, deveniţi, într-o asemenea optică, „grup de clică” intangibilă dinspre interior. Într-o viziune sănătoasă, prea-iubiţii adoratori de oameni trecuţi, nici nu s-ar simţi în măsură să afirme că plecaseră de la un început „Radu Popa”, s-au dezvoltat în nume propriu şi chiar se puteau convinge singuri că-şi depăşiseră dascălul, măcar în anume privinţe. Să ne înţelegem însă, tot aşa cum un împătimit Britney Spears nu va ajunge decât, cel mult, un imitator de karaoke, nici un exagerant de istoric decedat, nu va ajunge a fi confundat cu el ori pervertit moştenitor de drept. Acţiunea nu dă nici drepturi suplimentare, nici certificate de mai bun istoric, face doar parte din ciudăţeniile lumii în care nu prea ştim ce-i etic, de bun simţ ori ce anume s-ar fi cuvenit ori potrivit de făcut în loc de.

L-am adus la lumină pe Radu Popa, aici, cu un text inedit[1] (fig. 4), în care se demonstrează cel puţin două căi înfundate tocmai de către omagianţii săi manifeşti: cunoaşterea foarte bună a izvoarelor scrise şi forţa criticii cu care a operat. Dacă cineva poate spune cu mâna pe inimă că nu mai este nevoie, arheolog fiind, să culegi documente, nu cred că arheolog medievist fiind cineva, se poate scuti în a citi şi recitii latinisme ori inscripţii slavone. Mi-e imposibil să cred că cineva ar putea fi atât de mutilat în metodă încât, nedorind să-i facă „rău” venerabilului deja îngropat, va ocoli să se ocupe de un segment care i-a căzut în poale în cursul cercetărilor personale, numai pentru că spusele/scrisele dinainte nu fuseseră prea corecte.

În subsidiar, cum poţi să-l afunzi mai tare în uitare pe Radu Popa, decât ne mai continuând absolut nimic din cercetarea de medievistică a Maramureşului? Cum o poţi face altfel decât „îngropând” şi Streisângeorgiul (jud. Hunedoara) pe care ni l-a oferit pentru eternitate, într-o strălucire şi valoare incomparabilă? Cum o poţi face decât păstrând la periferia învăţământului universitar, arheologia medievală? Istoriografia noastră a devenit un fel de parastas continuu, în care omul dispărut nu mai reprezintă nici un stimulent al vremurilor de astăzi?

În aceleaşi clipe de la Satu Mare, Daniela Marcu Istrate şi-a adus aminte cu delicateţe cu am scris şi tipărit că Radu Popa mi-a fost adevăratul profesor de arheologie şi, în bună parte, de medievistică. Nu voi nega niciodată acest adevăr. O scriu din nou că pentru mine el a fost un stimulent către căi noi şi corecţii, nu un creator de texte sacre. Mă îndoiesc că felul meu de a înţelege lucrurile ar fi unul eronat. Într-un context lărgit, pot însă deplânge o colectivitate care devine gratuit necrofilă, formalist omagiantă la fiecare cinci ani pentru orice personaj, indiferent de calitatea prestaţiilor sale, în afara acelora de semnatar în calitate de director (şi alte variante cu acelaşi sufix), în lipsa propriilor energii de depăşire creativă a formatorilor trecuţi. Aş dori să mi se replice cum că împlinitorul viu a 45, 50, 55, 60, 65 etc. de ani a muncit pe brânci şi a publicat sute de pagini, a rezolvat definitiv un capitol cheie din istoria acestui teritoriu (un studiu care se poate „lipi” cu brio de numele său), a reclădit minunat un monument ori o instituţie naţională, a propagat sănătos şi curat cultura naţională înspre exterior. Luaţi la rând înfăptuirile şi veţi vedea cum arată. Pe măsura lor sunt şi omagierile.

Lângă noi, se întâmplă acelaşi lucru, pe toate planurile: românii „scaldă” ori „tămâiază” România şi realităţile ei, cu o inconştienţă inimaginabilă, dar egală cu a unora care îşi sapă singuri groapa fiinţei. Chiar dacă sunt istorici şi ştiu ce s-a mai întâmplat prin substanţa pe care o tot studiază, servanţii istoriografiei se lasă supţi de către vortexul canalului care ne domină prezentul.

Într-o astfel de lume, cum arată cea a României de astăzi, vom muri degeaba şi vom fi degeaba omagiaţi!

 

Adrian Andrei Rusu

 


 

[1] Este unul dintre referatele obligatorii care au premers publicarea colecţiei de Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea. Vol. I (1402-1473). Cluj-Napoca, Ed. „Dacia”, 1989, 327 p.