Anchetele Medievisticii (I).

Orientarea generală

 


 

 

  

 

1.  Trebuie acceptată tacit, fără nici o hotărâre oficială, oficioasă ori consensuală, vechea cronologie impusă de istoriografia marxistă, potrivit căreia, cel care se ocupă de Evul Mediu are câmpul de acţiune cronologică extins până în secolul al XVIII-lea?

 

         CPG: Trebuie stabilită o limită superioară convenţională a Evului Mediu. Criteriul fundamental de care trebuie să ţinem cont trebuie să fie cel al limitelor cronologice în care se situează confraţii din vest. Nu putem intra în dialog cu ei cu Evul Mediu până la Tudor Vladimirescu. Probabil că ar trebui definită o perioadă intermediară. 

 

         LR: Nu, vechea cronologie este depăşită (spun asta şi studenţilor mei)! Însă nu cred că putem impune o noua cronologie prin vreo hotărâre oficială, mai degrabă acest lucru îl putem realiza prin intermediul lucrărilor şi cercetărilor noastre. Este însă clar că trebuie să ne „aliniem” şi noi la „standardele” din vest, măcar la nivel de „durată lungă” (Ev Mediu: sec. V/VI-XVI, cu o perioadă pre-modernă, sec. XVII-XVIII). Evul Mediu are un specific al său în spaţiul românesc, la fel cum are şi în spaţiul irlandez, german, scandinav etc. Dar istoria acestor locuri nu a fost ruptă de ceea ce s-a întâmplat în restul Europei, prin urmare cred că promovarea în continuare a actualei cronologii nu este benefică. Sigur, acest lucru ar face ca mulţi medievişti, ce s-au ocupat sau se ocupă şi de sec. XVII-XVIII, să devină şi specialişti în... istorie pre-modernă.

 

OP: Nici nu trebuie, nici nu se întâmplă aşa ceva. Cum epoca istoriografiilor oficiale s-a cam încheiat odată cu dictaturile politice din ţara noastră, fiecare îşi poate alcătui propria schemă de tratare, cu condiţia plauzibilităţii ştiinţifice şi a argumentării propriilor poziţii.

Românii nu au trăit în istorie pe o insulă, ci în Europa. Nu există deci motive pentru a utiliza altă cronologie decât cea europeană, chiar dacă realităţile noastre sociale, politice şi etnoculturale sunt marcate de un anume specific.

 

         AAR: Delimitările cronologice vechi se conservă din inerţie, neglijenţă şi o bibliografie circulată, care nu a fost niciodată asumată critic în public.

Dacă îi comparăm (la suprafaţă!) pe ţărani, atunci ei erau la fel de „bine” îmbrăcaţi, dotaţi ori cu concepţii despre lume, şi în secolul al XIV-lea şi în secolul al XVII-lea. Marxismul asta a promovat, modelul stării de jos, care se mişca cel mai greu. Lumea medievală n-au mişcat-o însă ţăranii! Cum oare s-ar putea pune pe aceeaşi balanţă un Mircea cel Bătrân, cu un Despot Heraclidul? Cum se poate pune egal între truditorii din mănăstiri care copiat identic texte religioase slavone şi cei care au introdus limba română în biserică? Cum se poate accepta un monument ca Trei Ierarhi ori vreun palat brâncovenesc, ca fiind egal cu arta gotică? Toate sunt semne ale unor evoluţii diferite ale elitelor. Ele ne-au scos din Evul Mediu şi ne-au racordat la o altă lume. Dacă am rămâne la performanţele ţărăneşti, Evul Mediu a trăit până în zilele noastre.

Mi se pare că perpetuarea cronologiei este, întâi de toate, o stare ruşinoasă, care reflectă indisponibilitatea ori neputinţa tagmei istoricilor de a reforma un discurs învechit.

 

          AMG: Nu, nu, nu, de patru ori nu! (vorba lui Ionescu, care se potriveşte în context deoarece cronologia în discuţie este la fel de absurdă). Mi-aş dori foarte mult să se lămurească şi istoricii de la noi că s-au instituit de multă vreme în Occident „Antichitatea târzie” (Late Antiquity) şi „Epoca Premodernă” (Early Modern Era). După familiarizarea şi acceptarea lor, aceştia trebuie adaptaţi realităţilor noastre, dar în nici un caz secolul al XVIII-lea şi Tudor Vladimirescu nu se pot plasa ca sfârşit al Evului Mediu! Cred că ar trebui să ne oprim la începutul secolului al XVI-lea, după bătălia de la Mohács, introducerea Reformei, descoperirea Americii etc. Dar cel mai important mi se pare ca aceste limite cronologice să apară în manualele şcolare şi la facultate, căci multă lume, inclusiv istorici (!) îşi bazează unele convingeri pe „aşa am învăţat la şcoală!”

 

          SI: Venit ultimul la masa dezbaterii am avantajul de a fi citit răspunsurile antecontribuitorilor noştri.

Poate de la început ar fi de făcut câteva precizări. Istoriografia marxistă, sovietică, pentru că aceasta a dat tonul, face să înceapă istoria modernă cu Revoluţia engleza de la 1642-1660. La noi, teoreticienii marxisto-stalinişti, au început epoca moderna la 1821, 1848 şi chiar 1864. Anul 1821 era oarecum împământenit şi de cronologia istoriei populare a lui C. C. Giurescu. Ştefan Pascu a căutat să impună „Revoluţia lui Horea” ca început al epocii moderne şi punctul de vedere a fost adoptat în general de istoriografia oficială (ceauşistă) a deceniilor 8 şi 9 ale secolului trecut.

         Am propus o altă periodizare a istoriei militare medievale, premoderne şi moderne a românilor (vezi Istoria militară a poporului român, vol. I-III, Bucureşti 1984-1987)  întemeiată pe succesiunea structurilor militare româneşti şi de condiţionările externe, astfel: mijlocul secolului al XII-lea – jumătatea celui de-al XIII-lea, mijlocul sec. XIII - jumătatea sec. XIV, mijlocul sec. XIV - jumătatea sec. XV, mijlocul sec. XV - jumătatea sec. XVI, mijlocul sec. XVI - jumătatea sec. XVII, mijlocul sec. XVII - jumătatea sec. XVIII, mijlocul sec. XVIII - jumătatea sec. XIX, mijocul sec. XIX – 1944, 1944-1989. Trebuie, cred, să ne obişnuim că începutul contemporaneităţii se plasează acum după 1989.

         Pentru sfârşitul Evului Mediu clasic românesc mijlocul secolului al XVI-lea reprezintă fără îndoială o dată justificabilă. Astfel că ne putem racorda unei definiri europene a medievistului, cel  care studiază istoria românilor fiind un cercetător al perioadei din secolul al VI-lea până la mijlocul celui de-al XVI-lea, sau grosso-modo A. D. 500-1500.

 

 

2.  Cine nu se poate ori nu trebuie socotit medievist?

 

          CPG: Cine nu se ocupă de cercetarea secolelor IV-XVI. 

 

          LR: Medievist nu trebuie socotit cel ce prin lucrările sale nu dă dovadă că stăpâneşte un mod adecvat de interpretare a izvoarele şi metodele de cercetare aferente. Poate nu am fost prea clar, însă a venit momentul să scoatem afară impostura.

 

OP: Cel care scrie despre Evul Mediu, pe baza unor studii prealabile – personale şi diletante sau instituţionalizate şi furnizoare de diplome autentice -, valorizând cercetări de teren, de arhivă sau, pur şi simplu, de fotoliu personal, depăşind stadiul unor întâlniri sporadice şi frugale cu Evul Mediu este medievist.

Cei care nu se încadrează în această suficient de laxă definiţie nu pot fi socotiţi medievişti. Interesul breslei nu este însă să excludă, ci să adune fani, suporteri şi contributori, întreţinând astfel o flacără ce presupune destule competenţe şi sacrificii pentru a îndepărta pe mulţi, prin dificultate.

 

        AAR: Şi pentru mine termenul poate fi suficient de lax. Medievistul se ocupă de o anume perioadă cronologică, dar, concomitent, este deja structurat către o cercetare mai fin sectorizată (arheologie, istoria de artă, heraldică, istoria bisericii, istorie socială etc.).

Mi se pare că se autoexclude din categorie cel care „zburdă” cu largheţe pe subiecte şi cronologii foarte largi. Atitudinea naşte suspiciunea că respectivul ori este un „pescar” de teme ori nu şi-a găsit cu-adevărat vocaţia.

 

        AMG: Aici cred că putem fi mai toleranţi, excluzând doar pe cei care nu se ocupă de perioada respectivă (vezi supra!). Şi desigur, nu este vorba de medievişti buni sau mai puţini buni, ci doar de medievişti în ansamblu.

 

        SI: Nicolae Iorga excelează ca medievist dar cercetările sale asupra secolelor XVIII- XIX sunt de asemenea fundamnetale. Ce să spunem de Gheorghe Brătianu care a excelat şi ca modernist şi contemporaneist. Cel mai important medievist actual, profesorul Şerban Papacostea a dat o excepţională teză de doctorat despre Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), deci în plină epocă modernă, aceasta fiind dealtfel, dacă nu mă înşel, singura sa lucrare încununată de Academia Română.

        Îmi pare că însuşirea cât mai temeinică a instrumentelor de lucru specifice medievistului este definitorie pentru caracterizarea ca atare a acestuia. Ceea ce îmi pare foarte grav pentru o bună parte a istoricilor actuali care curtează Evul Mediu este inapetenţa (ca să folosesc un eufemism) pentru arheologie şi arhitectură medievală, dubitabila capacitate de a judeca un plan, fie grund sau profil stratigrafic. Apoi ce să mai vorbim de judecarea surselor medievale! De cunoştinţele paleografice, lingvistice, filologice, de cronologie, de lipsa celor mai elementare noţiuni de critica a textelor!

        Astfel că se emit şi se înghit tot soiul de năzdrăvănii, într-un deplin dispreţ al izvoarelor şi al muncii generaţiilor de medievişti.

        Calificarea ca medievist este dată desigur de rezultatele cercetărilor întreprinse în domeniu şi numai de acestea.

        Mă grăbesc însă să adaug că, mai ales în condiţiile ţării noastre, a unor arhaisme persistente, medievistul trebuie să fie şi un spicuitor în ogor străin, să cunoască evul modern şi, nu în ultimul rând, ce a mai rămas astăzi, încă, din zestrea monumentală medievală.

 

 

3.  Este „medievistul” un individ socio-cultural cu statut profesional independent?

 

         CPG: Între istorici, identitatea medievistului este bine conturată, în ciuda persistenţei unei anumite neclarităţi referitoare la apartenenţa secolelor XVII-XVIII la epoca medie sau cea premodernă. Dar în afara breslei departajările cronologice sunt puţin cunoscute. Pentru publicul larg nu prea este clar cine de ce se ocupă.

 

          LR: Greu de spus, cel puţin dacă ne referim la medievistul din România.

 

         OP: Nu. El este un istoric sau filosof sau om de cultură dintr-o altă ramură a disciplinelor umaniste pe care focalizarea asupra unuia dintre aspectele epocii cronologic delimitate ca Ev Mediu îl îndreptăţeşte să fie numit medievist. Statutul lui social şi profesional rămâne însă marcat de apartenenţa la genul social proxim (profesor, sociolog, arheolog, istoric al filosofiei, politolog, antropolog cultural, expert în istoria economiei etc.), ataşamentul lui faţă de medievistică desemnându-l cel mult ca membru al unui soi de club informal (sau formal).

 

         AAR: Categoric, nu! Nimeni în istoriografia actuală nu este pregătit sau dispus să recunoască până şi autonomia sa de cercetare. El este mai curând un „istoric”, un „arhivist” ori un „ecleziolog”, decât un meseriaş cu câmp mai larg de activitate. Contradicţia dintre generalitatea pregătirii pentru epocă şi hiperspecializare este scoasă la vedere mereu ca o scuză pentru izolare tematică. Noţiunea de „erudiţie” profesională a fost îngropată şi nici nu se poate cuantifica în vreun CV oficial.

 

          AMG: La noi, în mod cert nu.

 

         SI: Întrebarea ţine mai degrabă de sociologia culturii. Statutul profesional independent în cazul unei discipline întemeiate pe „studii avansate”, de costisitoare şi răbdătoare erudiţie, depinde atât de nivelul de civilizaţie atins de o ţară, efectiv de mijloacele sale financiare şi de cât este dispusă să investească pentru viitorul ei, adică în învăţământ şi cercetare. Dar aici ar trebui să vorbim de un proiect de evoluţie, de dezvoltare şi mă tem că discuţia m-ar duce prea departe.

 

 

4.  Care sunt cele trei realităţi mai grave care ne cariază activitatea?

 

          CPG: Lipsa unei organizaţii profesionale care să gestioneze şi să sprijine interesele breslei.

 

          LR: Impostura (cu plagiatul şi faptele aferente), maculatura, ignoranţa.

 

          OP: Prostia, conformismul, oportunismul. Cam ca în toate domeniile.

 

        AAR: În ierahia mea aş pune: prostia agresivă, lipsa principiului după care nimic şi nimeni nu este infailibil şi amestecul de sentimente negative personale în relaţia de valorizare profesională. Nu poţi lupta împotriva acestora decât într-un mediu sănătos, în care derapajele se pot observa imediat. De nu există asemenea stări, totul este posibil şi se amestecă. Tupeul devine bază de înaintare, furtul soluţie facilă de parvenire, denigrarea mijlocul de sabotare al argumentelor preopinenţilor.

 

        AMG: Lipsa bibliotecilor la zi, lipsa bunului simţ (al autorităţilor şi oamenilor faţă de monumente, al nostru faţă de propriile producţii istoriografice, al sistemului de recunoaştere a performanţei – premii româneşti, burse, fonduri…), lipsa interesului instituţional.

 

         SI: În anul 1954 cred, a fost pus la noi ca ministru al învăţământului academicianul Ilie Murgulescu, azi aproape uitat. Una dintre măsurile luate de el a fost începutul „atestărilor” spre a curma abuzul început la 1945, după modelul sovietic, dus la absurd de cozile de topor locale, al diplomelor sau echivalărilor de studii la „rabocii facultetî” – facultăţile muncitoreşti. În anii 1959-1960 atestările au făcut ravagii printre nulităţile diplomate, şi nu numai de la facultăţile muncitoreşti.

         Interpretarea românească a sistemului Bologna a dus la paroxism zburdălnicia legislativă a ultimilor două decenii şi urmările sunt tragice.

        Este, cred, timpul ca, uitându-ne la ţările serioase din Europa, să se stopeze situaţia actuală a doctoratelor şi a gradelor de cercetare acordate unor „specialişti” fără contribuţii ştiinţifice reale şi să se procedeze la atestarea naţională, cu comisii formate din bruma de adevăraţi învăţaţi de talie europeană care ne-au mai rămas. După aceea mai vorbim...

 

 

5.  Cum se poate obţine respectul profesional?

 

         LR: La modul ideal (dacă vorbim de România), printr-o activitate cât mai corectă (din punct de vedere al meseriei şi nu numai), respect faţă de ceilalţi şi munca lor; probabil ar mai fi şi altele.

OP: Pupând în fund şefii, linguşind tinerii, prin ceremonii, gesticulaţie şi cumpărarea – în felurite forme – a bunăvoinţei celor a căror opinie contează în breaslă.

În caz că se doreşte autoperfecţionare şi performanţă, în loc de recunoaştere socială, recomand curajul, studiul permanent, aprofundarea problematicii, afirmarea stăruitoare a proripei poziţionări, cu argumente mereu întărite, păstrarea cumpătului şi dialogul cu maeştrii (prin intermediul cărţilor).

 

       AAR: Noţiunea de respect se confundă în România de azi cu frica. Ea cârmuieşte, în general, comportamentul animalelor şi al oamenilor cu calitate îndoielnică. Nu cred că, la această oră, vreun for ştiinţific ori entitate profesională ar putea conferi cuiva respectul cuvenit. Socotesc că o măsură de control al tuturor ar fi aceea a frecvenţei de citare (utilizare istoriografică) şi, mai ales, măsura compatibilităţii postamentului propriu cu instituţii ori medievişti din afara României. Cine nu deţine o asemenea posibilitate de comparaţie, se poate socoti din start minor în peisaj, doar aparent important sau chiar artificial încoronat cu titluri ori ovaţii. 

 

          AMG: În primul rând prin publicaţii de bună calitate, adică prin rezultate.

 

        SI: Fireşte prin rezultatele cercetării, prin descoperirile făcute şi interpretările propuse, prin recunoaşterea internaţională. Apoi prin fermitatea atitudinii, deci a curajului profesional şi civic.

 

 

6.  Ce formă de organizare profesională ar putea ajuta la reglarea stărilor actuale?

 

          CPG: Eu optez pentru o asociaţie a medieviştilor cu statut, membri, comitet executiv, cotizaţii, buget şi programe de cercetare, conferinţe şi mai ales lobby. Sunt multe lucruri de gestionat de către o asemenea asociaţie.

 

           LR: Poate o organizaţie a medieviştilor, însă una riguroasă şi corectă (deşi experienţele marca Ro arată că este greu de atins un astfel de deziderat).

 

          OP: Nu înţeleg ce înseamnă „reglarea stărilor actuale” şi nici dacă vorbim de modificarea unui statut soial ori a performanţei cognitive în domeniul medievisticii.

 

          AAR: Şi eu socotesc că formele de organizare profesională trebuie concordate cu soluţii de tip sindical; nu neapărat strict limitate la medievişti. O bună parte din stările care ne întovărăşesc astăzi existenţa se datorează terorismului personal instaurat de cozi de topor din breaslă, din slugărnicia şefilor impuşi prin manevre dosnice şi din laşitatea funciară a românilor. Sindicatele ar putea modera asemenea prestaţii şi ar fi interfaţa istoricilor în raport cu societatea care-i plăteşte ori de-a dreptul le tolerează luxul de a face ce vor, nimic, prost ori fără sens.

 

         AMG: Întrebarea cere răspunsul o asociaţie, dar nu ştiu cine şi cât s-ar implica în aşa ceva, şi ce s-ar putea obţine în situaţia de faţă…

 

         SI: Ar trebui să luăm exemplul arhitecţilor care au recreat „Ordinul arhitecţilor” antebelic, şi să reorganizăm ceea ce avem astăzi într-o „Societate a istoricilor şi arheologilor medievişti” (titulatura poate fi modificată), cu un registru de atestare a membrilor, capabil să impună un statut şi o statură medievistului, să promoveze o acţiune publică venită din domeniul acestuia.

         Exemplul rezultatelor obţinute de Institutul de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” din Iaşi, condus de domnul profesor Ştefan Gorovei,  ce reuneşte aproape pe toţi cei activi în domeniu, este şi el pilduitor.

 

 

 

          Au răspuns, în ordinea primirii datelor:

 

CPG – Lector dr. Cosmin Popa-Gorjanu, Facultatea de Istorie, Universitatea „1 decembrie 1918” Alba Iulia

LR – Conf. dr. Laurenţiu Rădvan, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

OP – Prof. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

AAR – Cercetător pr. I dr. Adrian Andrei Rusu, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca

AMG – Muzeograf dr. Ana Maria Gruia, Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca

SI – Dr. Sergiu Iosipescu, şeful Departamentului de Istorie Militară din Institutul pentru Studii Politice de Apărare  şi Istorie Militară din Bucureşti.