Alba Iulia cea maculantă

 


 

 

 

După ce a săpat enorm, Daniela Marcu Istrate tinde să publice mult. Din aceeaşi clipă probabil că se aştepta să recepţioneze elogii mute şi buchete de flori reale ori virtuale. Asumându-şi textele cu iubire maternă, uită esenţialul: producţia istoriografică nu este un membru al familiei domniei sale, nici o componentă de vârstă pe vreun obraz anume. Ieşirea domniei sale pe terenul istoriografiei combative se săvârşeşte cu maniera începătoare şi pătimaşă pe care orice neantrenat ori needucat în exerciţiu o poate face[1].

Să începem nu prin a acuza şi pune etichete, cum se manifestă textul care provoacă această reacţie, ci doar a arăta câteva aspecte, care nu sunt destinate preopinentei noastre, ci colectivităţii ştiinţifice care îşi merită exemplele modelatoare de care nu a avut parte.

 

Stilul fiecăruia

 

M-am întors la propriul meu text, la vânătoare de termeni care să fi agresat maximal sensibilitatea nu unei autoare, ci unei doamne. Iată ce am găsit: „celei mai mari arheoloage medieviste private din România”, „poate un pic de vedetism face bine”, „ea se pricepe ori susţine că s-ar pricepe (= scrie) la”, „total ignorantă în limba maghiară”, „dovadă a superficialităţii de lectură şi a deficitului de interpretare”, „bibliografia folosită este în întregime veche şi numai de limbă română (privitor la Hyeroteos)”, singularitatea citărilor culturii Dridu şi Ciugud în Transilvania, „ce este corect şi ce nu?”, colportarea unor restituiri bizare şi controversate, un lucru care este perfect neadevărat, „cititorii sunt bine încurcaţi”, „vom contata cât de inegală este raza de acoperire a competenţei şi a informării în domeniu”, „restituirile … nu sunt tratate uniform, ci cu afişarea manifestă a culturii punctuale a celui care le-a săvârşit”, arheologului i s-a acordat un credit uriaş „pentru a începe să înţeleagă ceea ce îi iese din săpătură”, arheologul nu a coborât în pivniţele actualei arhiepiscopii, „sunt scăpări istorice serioase care se amestecă într-o realitate arheologică”, detaliile de construcţie ale sec. XVI-XVIII, minimale, detaliile cărămizilor nu au fost observate, totala insensibilitate la pietrele profilate, cu mesaj cronologic major, ridicolul imaginării unei latrine concomitente cu o fântână, necunoaşterea proprietăţii unor termeni de arhitectură (bastion), interpretarea unei construcţii uriaşe drept cuptor, „nu înţelegem”, toate elementele din faţa frontului palatului au nevoie de cronologii conciliate de funcţionare, „un judecător mai aspru” ar spune că se oferă „simple poveşti”, „piesele … sunt încurcate într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o”, „reflectând fidel şi partizan simpatiile autoarei şi nu valoarea materialelor de confecţie” - preferinţa nejustificată pentru cahle, „deficienţa majoră a orânduielilor”, ca să vedem ceva serios, sărim, „repertoriu restituit … sărac”, „intuiţia pusă astfel în joc aici este de neacceptat, o socotim chiar o „non-metodă”, „este absolut de neacceptat identitatea fragmentului”, arheologul pare să nu recunoască cărămizile drept subiect de studiu, piese speciale publicate „fără cap şi coadă, cu descrierea asemenea”, „deplina necunoaştere a producţiei habanilor”, „listarea este la fel de buimacă”, „nu recomandăm urmarea acestei interpretări de utilitate”, „socotim ca … redacţia, identificarea şi datarea să fie înconjurate de maximă prudenţă posibilă”, „versiunea barocă a textului”, „tabelele ilustraţiilor sunt îngrozitor alcătuite, plasate şi citate”, contrazicere de facto între autoare şi Angel Istrate, „voit neinformata/dezorientata ori aflată în propria sa contrazicere, noastă colegă”, propria noastră „inocenţă maculată gratuit”, comentarii generale despre neînţelegerea stratigrafiei, recepţionarea unei „şarje” care era menită să ne facă convinşi de cât de imperfecţi putem fi, o mică acuză de răstălmăcire a unei afirmaţii textuale, DMI a tranşat cu un singur argument.

La concluzii referinţa la autoare este aceasta: „volumul este o perfectă oglindă a stilului grăbit şi deficitar în care arheologii îşi achită obligaţiile profesionale dincolo de gropile secţiunilor”. Mai departe, tot volumul este judecat. Autoarea nici măcar nu se menţionează. Pentru că am depăşit vremurile, trebuie scris că textul recenziei a fost publicat în revista Arheologia Medievală, 7, 2008, p. 334-349. Deci nu este o simplă realitate a netului, de mai bine de un an!

 

Şi acum să vedem cum se lasă juridic vulnerabilă, nu pentru calomnie, ci pentru ultraj, revoltata şi necenzurata noastră preopinentă:

„non-recenzie”, „pamflet”, carte necitită, doar răsfoită, „vânând cu duşmănie”, „lipsit de răbdare”, „metodă absolut surprinzătoare având în vedere statutul domniei sale”, „a scris minciuni şi aberaţii”, „minciuni şi interpretări bazate pe lectura incompletă şi fragmentară”, „ridiculizând ordinea pieselor”, „mirându-se batjocoritor de logica autorilor”, „atitudine ... dăunătoare profesiei noastre şi nocivă”, „limbaj de bulevard”, refuzul de a coborî în trivialitate, „să trimit pe autor în iad”, „multe alte afirmaţii aberante, jenante”, „revărsare iraţională de jigniri”, „pamflete care să ne ridiculizeze”, „înlocuit limbajul academic cu unul suburban”, „reviste de scandal”, „ridică minciuna la rangul de argument ştiinţific”, „dă publicităţii texte agramate”, „copleşit de furie şi sfidează cea mai elementară raţiune a discursului”, „nu are nimic comun nici cu ştiinţa, nici măcar cu o educaţie elementară”, „foloseşte de ani buni un limbaj vulgar”, „fals” de n ori, „informaţii bazate pe minciună”, „afirmaţie aberantă”, „a coborî la nivelul dvs”, „nu aţi citit cartea” de n ori, „biata raţiune este lăsată la colţ”, „aici este o minciună”, „creeze isterie”, „absolut jenant”, „cum vă permiteţi?”, „afirmaţii lipsite de profesionalism”, „ce ceea ce scrieţi este rodul fanteziei”.

 

Comparaţia celor două selecţii aproape complete de expresii vorbeşte de la sine. Autoapărarea se construieşte pe lozinci, formule para-textuale, fără niciun fel de subtilitate lingvistică şi confuzia consecventă dintre text şi persoană, prezentă în realitate doar în subtext.

 

Istoricul răspunsului la recenzie

 

Pentru Daniela Marcu Istrate, ce s-a scris este „o aşa-numită recenzie”. Din absenţa genului din cadrul propriilor sale preocupări, se pare că acum se ia act de el. Merita să indice publicului o recenzie „model”, din cele care spun totul frumos, laudă mereu şi nu au ce obiecta. Dar nu a făcut-o. Păcat. Dacă noi înşine nu mai aveam ce învăţa, fiind, precum s-ar înţelege, înnegrit de rele, măcar judecătorii-cititori s-o fi făcut-o. Astfel, recenzia „corectă” rămâne un ideal necunoscut.

Arhiva electronică a site-ului Medievisticii conservă schimbul de mesaje prin care DMI solicita să i se publice o replică, care era redactată cu maniera „comment”, din programul Word al Office-ului. Nu a fost refuzată, cum o scrie acum, ca să sublinieze ce persecutată a fost, ci i s-a pus în vedere că forma cu care se prezenta nu era nici tehnic, nici moral, corectă. Putem pune la dispoziţie schimbul de mesaje care a avut loc; nu între mine şi domnia sa, ci între domnia sa şi unul dintre redactori. Deci există martori care ne pot susţine afirmaţia, contestând-o pe a dumneaei. Nu a dorit să continue demersul şi şi-a orientat replica către o redacţie cu bunăvoinţă şi la fel de nepregătită să gestioneze o dispută corectă. „Savoarea” mesajelor redactate fără implicarea revistei au fost judecată probabil ca un bun de piaţă.

Mai departe, înainte ca disputa să prindă contururi academice ştiute, forma de reacţiune trebuie cunoscută de toată lumea breslei. Mă limitez să citez un act oficial, emis de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, la 03.06.2010:

„În data de 13.04.2009 Parchetul … a fost sesizat prin plângerea formulată de Marcu Istrate Daniela cu privire la faptul că Bolindeţ Adrian Andrei Rusu a insultat-o şi calomniat-o prin intermediul unei recenzii referitoare la o lucrare publicată de aceasta, recenzie care a fost postată în luna februarie 2009 pe un site de specialitate”.

Mai departe:

„Prin legea nr. 278/2006 cele două infracţiuni prevăzute de art. 205 şi 206 au fost abrogate”.

Şi concluzia:

„propunem organelor de poliţie de a nu se începe urmărirea penală faţă de…”

 

Acum în urmă, mărturisesc că timp de peste un an nu am avut nici cea mai mică ştiinţă despre acest demers. În afara unor zvonuri alimentate din informaţii necunoscute, care susţineau că exista modalitatea de a reconstrui trecutul istoric în tribunal, nu am ştiut că m-aş fi aflat în plin proces de cumpănire judiciară.

Mai am de declarat că, sincer, mi-ar fi plăcut să compar într-un tribunal şi să ajut pe colega mea recenzată să identifice pasajele unde este insultată personal. Redarea textuală este din nou la îndemână, aşa că exerciţiul unui jurist ar fi binevenit.  

Ca să o ajut deplin, ar trebui să afle că voi evita mereu, cum am făcut-o şi în trecut, cum fac şi în aceste pagini, să o fac altfel decât frumoasă, mamă exemplară, harnică şi foarte bună şoferiţă. Mă voi referi constant, cu toată libertatea pe care mi-o mai oferă Constituţia României, şi, de acum, şi mai atent, la tot ce rezultă ca produs din atelierul mental al domniei sale. Dacă din aceste rânduri, s-ar înţelege că frazarea mea este atât de caustică încât face rău la stomac ori ficaţi, trebuie să mă scuz. Eu vizez doar emanaţiile creierului prelungite prin tastatură, la pagini tipărite. Pentru că sunt un lector pasionat şi un reactiv de excepţie, cu preocuparea de a oferi societăţii în care mă mişc modele de judecată altele decât cuminţi ori formale. Trivialitatea mi-a repugnat întotdeauna. Cred că a fost confundată cu cinismul, pe care, recunosc, îl deţin: ca formă extremă de luptă împotriva neprofesionalismului ori al profesionalismului duios şi culinar.

 

Statut profesional şi pregătire profesională (fără legătură cu vreo recenzie, dar provocat)

 

Cutremurată de pana unui cercetător de la Academia Română, autoarea se victimizează odată în plus. Iată, s-ar zice, elefantul mă vrea pe mine, furnica, zdrobită! Apoi, mai avem trimiterea bruscă către o dispută cu Paul Niedermaier. Analogia, ca metodă de întărire a adevărurilor criticaţilor pe nedrept, nu este decât caraghioasă. Recenzaţii nu sunt „ţinte de bârfă” la grămadă ori anume aleşi, după culoarea ochilor, ci creatori de volume supuse asimilării critice, rolul lor ca indivizi păleşte în faţa plămadei ieşite din laboratorul lor. Nu are nicio valoare solidaritatea celor care nu iau premii! DMI are o totuşi o şansă suplimentară de a mai învăţa ceva în plus, din cauza vârstei.

Fără să i-o ceară nimeni, DMI îşi construieşte public un CV parţial, cu care vrea să convingă ce formidabilă carte a putut scrie ori cât de nedreptăţită a fost când i s-ar fi pătat roba carierei printr-o recenzie. Nu i-a cerut-o nimeni, nici nu va putea pune în locul greşelilor cuminţenie de fetiţă ascultătoare. Pentru dosarul de istoric şi arheolog profesionist, ar fi putut scrie că iniţial se ocupase de morminte de perioada migraţiilor. Radu Popa a refuzat să-i încurajeze ascensiunea profesională. Nu cunosc motivele, nici nu doresc să le comentez. Bănuiesc că a fost mai mult decât o simplă intuiţie. Demonstraţia apartenenţei la şcoala lui Radu Popa, făcută şieşi şi medieviştilor, s-a tradus printr-o strădanie cu prestări stângace, de a-i construi maestrului care o respingea, un monument post-mortem (comentarii în Arheologia Medievală, 5, 2005, p. 205-209). Cert este că doctoratul i-a fost inspirat şi sprijinit de un alt cercetător, de la Cluj-Napoca, din mediul academic, care i-a găsit şi conducătorul de doctorat. Acelaşi i-a pus la dispoziţie sute de cahle din săpăturile sale proprii ori loturi la care a ajuns. Între altele şi de la Oradea (pe care n-o citează ca fiind totuşi o monografie publicată, posibilă ca model – i-a făcut în schimb una dintre puţinele recenzii pe care le-a semnat) şi de la Vinţu de Jos (pe care o aşteptă, cu destul tupeu să o vadă scrisă şi altfel decât a făcut-o, parţial, chiar şi ea). Doctoratul s-a finalizat într-o manieră controlabilă. Nimeni din comisia de susţinere nu avea cu-adevărat habar de cahle. Titlul ştiinţific a fost obţinut nu în arheologie, ci în istoria artei. Pe lângă faptul că cel care ajutat-o mai mult decât toţi, abia de este citat ici-colo şi într-o manieră care te face să crezi că mai mult a pus piedici la procesele intelectuale, textele au ieşit cu descrieri foarte deficitare şi concluzii ce necesită cortegiu de corecţii. A fost o dezamăgire de proporţii. Dar concluzia s-a tras, fără să fie socotită definitivă: atât era posibil de produs. Demonstraţia acestor afirmaţii poate fi urmărite pe hârtie, nu folcloric (vezi mai ales vol. Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, capitolele despre Cavalerii în turnir, Cahlele de la Sighişoara, Reprezentarea sfinţilor).

Forţarea de notă, bine-vizibilă în cazul memoriei lui Radu Popa, s-a transferat acum mai nou către Suzanna Moré Heitel. Deşi răposata se exprimase în mod expres, că nu doreşte să-şi vadă tipărit doctoratul, dintr-o motivaţie pe care i-o înţeleg perfect, textul a fost vânat şi publicat post-mortem. Aceasta în condiţiile în care competenţa editoarelor era nulă în tema lucrării. Este, pur şi simplu, o simplă operaţiune de necrofilie, fără nicio legătură cu ştiinţa.

În acelaşi vremuri ceva mai vechi, Direcţia Monumentelor Istorice se destrăma şi obliga pe arheologii implicaţi în cercetarea monumentelor istorice să se alinieze economiei de piaţă, în care toţi partenerii (arhitecţii, constructorii, restauratorii de artă etc.) erau privaţi. De la Bucureşti, DMI a fost una dintre puţinele persoane care a prins minunat trendul. Mai apoi a devenit singura deţinătoare de autorizaţii de cercetare arheologică pe firmă, din România, în ciuda reglementărilor stipulate de către legislaţia Ioan Opriş şi Răzvan Theodorescu.

Pe bună dreptate se putea ceda Densuşul unui amărât de cercetaş, când tu săpai ditamai castelul de la Făgăraş! Apoi Sighişoara, Sibiul, Deva, Moşna şi alte vreo 30-40 de obiective care pot fi amarnic de uşor listate. Din păcate, DMI şi Damasus nu puteau cerceta toată Transilvania. Mai era un loc şi pentru Adrian Andrei Rusu. Nu ştiu ce fel de cifre de afaceri scandalos de uriaşe o fi derulând firma cercetaşului, atât se ştie doar că stă într-un apartament de două camere şi nu are maşină personală. Să facem comparaţia cu Damasus? Este o provocare ispititoare, la care nu-i dăm curs.

Să discutăm şi despre deontologie profesională? Am văzut deja un raport dintre informaţii pentru doctorat şi oglindirea lor în pagini. O fi şi aceasta o manieră de lucru, după ce întorci spatele cuiva, care te-a supărat cumplit. În continuare, merită a fi scris că avem în faţă partenera restauratorilor maghiari de monumente istorice care şi-au împărţit, cu înţelegere de trust, harta Transilvaniei: Secuimea este a lui Y, restul, lui X. Vrea-nu vrea, de la un moment dat se va face istorie şi pe aspectul acum amintit. Aşa cum contestările marilor rechini, cu reclame prea orbitoare, dar realizări mărunţele, va fi adusă la judecată. Buna-înţelegere a aceloraşi restaurări uriaşe şi fără finalitate vizibilă, a adus-o pe „periferizata” noastră colegă în comisii zonale ale monumentelor istorice, la cârma unor şantiere cu cifre de lucru care ar speria pe orice pârlit de arheolog din vreun muzeu. Dacă problematica are ori nu legătură cu stările profesiunii, se va judeca la lectură.

În arheologie a funcţionat un precept, nu o reglementare legală, care acorda dreptul de şef de şantier pentru o perioadă de cinci ani. Ioan Marian Ţiplic a fost alungat din Făgăraş aproape cu pietre, pe motiv că şefa exista deja şi doar ei i se cuvenea oricare mişcare de hârleţ. Capitalismul „cinstit” n-a împiedicat însă pe Damasus să-şi bage picioruşele în drepturile mele de la cetatea Râşnovului, în condiţiile în care un aventurier italian îşi făcea acolo mendrele cu buldozerul şi betoniera. Nu cred că se poate spune că s-ar fi servit exemplar interesul monumentului istoric de importanţă naţională. Doreşte Damasus să i se reamintească cum de a pierdut arheologia cetăţii Rupea, pe care o începuse? Simplu, stimaţi cititori: din lăcomie!

Exemplele „negative” pe care le ofer în formarea tinerei generaţii nu a împiedicat pe acelaşi Damasus să prindă în statele sale de plată succesiune de oameni formaţi de către acelaşi academic (lista la comandă specială, dar în frunte îl conţine pe consortul dublător de nume al colegei noastre). Pentru că pe şantierele lui Damasus se învaţă prestaţia şefului care este conştient că nu este bărbat, tehnici curate de răzuit profile, nu însă ce tip de cuţit este cel cules la - 0,73 m, care ar fi diferenţa dintre o spadă şi o sabie ori cum se descrie corect o cahlă de sobă. De la mine au fugit de rău ce sunt, dar de la Damasus au plecat de prea-bine ori au învăţat prea repede tot ce trebuia ştiut?

Sunt printre foarte puţinii academici care a formulat necesitatea arheologiei private în România. Trebuia să se deruleze după modele deja existente în Europa, în condiţii de competenţă şi concurenţă. Mai trebuia însoţită de reforma prestaţiei individuale a arheologilor şi de sindicalizarea lor. În timp ce academicul semiprivat se lupta pentru şansa generaţiilor viitoare de arheologi, Damasus ce-mi făcea?

În legătură cu neliniştea formulată legată de prestaţia mea personală la Academie, i-aş dori observantei să facă parte dintr-o comisie de audit şi să-mi compare activitatea cu cine-o dori. Concomitent, aceeaşi Academie nu a plătit delegaţii angajatului ei pe un deceniu şi jumătate, pretinzându-i să-şi continue totuşi meseria, arheologia medievală are o revistă unică în România, iar un site (după unii „revistă de scandal”) scutură amorţirea care ne duce la moarte ori suplineşte, prin băncile de date, ce nu face nicio instituţie publică. Ar fi cel puţin un proverb pe care l-aş aminti, în care „grija altuia” este doar o parte.

Nu s-a „condamnat” vreodată apartenenţa la firmă privată. În stilul românesc se crâcneşte de invidie şi se tace din obişnuinţă. Instituţiile publice cad în derizoriu, nimic nu le animă ori concurează. Arheologii sunt iobagii aceloraşi. Şi tot ca iobagii se comportă, deşi răspund (ori ar trebui să răspundă) individual la prestaţia din teren şi raportarea ei. Întâmplător Damasus îşi are partenerul, mult mai modest, în TransArheo Ist. Pot lansa chiar şi o provocare comparativă de prestaţie profesională, dacă aceasta s-ar dori cu adevărat. Îngrijorător este, pentru mine, că privatizarea este supradimensionat orientată (este vorba totuşi despre câteva zeci de şantiere!), că nu mai are niciun singur control profesional autentic. Nu este aceasta o problemă suficient de serioasă? În clipa în care iese din apartamentul de firmă, se observă imediat locul de provenienţă. La activitatea sa neîngrădită, doar fiscul poate spune ceva lui Damasus. Cum am observat, până şi ultimul volum publicat nu are referenţi de arheologie. Se fereşte cineva, la modul general, de opinia confraţilor? Ori poate îi socoate pe toţi, sub nivelul profesional adecvat unei opinii critice?

Colega a vrut cu dinadinsul să dezgroape „adevăruri”. Ar mai fi şi altele.

 

Din nou la recenzie

 

Cu hărnicia de ardeleancă şi ambiţia de olteancă, Daniela Marcu Istrate bate de departe o pleiadă de muzeografi obosiţi înainte de vreme, preocupaţi de jocuri ori întreţinători de mucegai în instituţii publice. Comparată cu ei, este o zână a arheologiei medievale. Normal că atunci când i se spune că până la starea de zână ar mai avea câteva praguri, garderoba nu i se potriveşte ori mai are de lucru cu un stilist, nu-i convine. Pentru că cei ce tac rămân mai frumoşi, comparativ cu ea (corect textul ei), pusă sub reflector? Dacă cei ce nu fac nimic nu se împărtăşesc de recenzii, nu înseamnă că sunt mai feţi-frumoşi decât o zână; dimpotrivă sunt tocmai opuşii zânelor, eventual piticii din specia nesimpatică, a lui Statu-palmă-barbă-cot.

Ca să se simtă un pic uşurată şi consolată, îi vom reaminti că din cărţi publicate şi recenzate se naşte progresul, nu cu tăinuitori de date ori din cei îngrijiţi de reacţia la texte fără noimă. Oricum face carieră istoriografică. Chestiunea care se discută este doar unde se clasează, pe o scară, aceeaşi carieră. Este comparabilă cu cea a lui Radu Popa? A lui Radu Heitel? A lui Mircea Rusu? (ca să menţinem termenii doar la arheologi decedaţi). Pentru că, nu-i aşa? Nu producem arheologie numai de dragul de a avea de mâncare, a mai umple ceva pagini, ci să şi avem sentimentul că am câştigat ceva istorie.     

Recenziile nu sunt mingi de tenis. Contrarecenzia selectează ce-i convine recenzatului, ba apucă, în sfârşit, să aducă un plus de precizări (de felul, ca să pricepi asta, trebuie să mergi la capitolul anterior, ca să fie clar, reformulez, eu am vrut, de fapt, să se înţeleagă aşa etc.). Cu ea în faţă, oricare autor poate observa ce reacţii a stârnit scrisul său. Mai repet că nu se produce nicio plagă de glonţ de i s-au găsit hibe. Textul are deja independenţă, autorul nu poate decât să exprime: „am făcut-o, este al tuturor”. Poate să-şi iubească infinit alineatele, cartea este pentru o colectivitate. Şi-a dat-o singur, nu i-a furat-o careva!

Deficienţele bibliografice sunt tipice pentru specialiştii de apartament (termenul nu-mi place, dar este riguros corect). Deşi recunoaşte cu mândrie că face eforturi să se descurce, colega noastră nu se poate şi scuza pentru lipsa lor. Faptul că nu ştie să judece un tip de cuţit, nu se poate ascunde înapoia gropii speciale din care el a ieşit. Totuşi, cuţitul contează, iar groapa mai puţin. Densuşul cu „peste 600 de morminte”, este publicat de doi ani. Va trebui să-l caute însă singură şi să verifice cât de corectă a fost în estimare, din depărtare, la numărătoarea mormintelor. Este o altă bună probă de cât se citeşte în propriul domeniu.

În plus, socotesc că în lumina volumului recenzat, apoi apărat, există un nivel de competenţă pe care colega mea se străduieşte zadarnic să-l atingă la această oră. I se potrivesc cercetările simple, la biserici rurale, cu faze puţine, la cimitire, nu însă la complexe uriaşe. În primul rând pentru că nu deţine bagajul informativ de abordare. O depăşesc consecvent relaţionările complexe, înţelegerile de zidărie suprapuse, chestiunile de istoria artei şi arhitecturii care dau arheologiei medievale propriile ei caracteristici, subtilitatea şi o anume gimnastică a gândirii. Nu are nici zestrea de istorie generală care să-i completeze ori să-i explice descoperirile care ţin de o arheologie istorică, deci cu mare tangenţă în documente scrise.

Se vede pe undeva că avem un titrat în istoria artei, nu în arheologie medievală? De la Alba Iulia DMI va scoate la iveală o micuţă statuetă medievală de argint. Habar n-avea ce importanţă deţinea, cu toate că descoperise o piesă unică, rară şi de o valoare excepţională (vezi http://www.medievistica.ro /pagini/artatexte/orfevraria/SfMargareta_Rusu/SfMargareta. html). A câta demonstraţie de competenţă deficitară ar fi aceasta? Incultura nu doare, ci doar depunctează o capodoperă, întâmplător şi cu valoare de piaţă. În contextul nostru, nu voi literaturiza nivelul de ştiinţă de care s-a dat dovadă. Pot repeta mai departe constatările cu martori, derulate în acest an: pentru DMI arhitectura medievală nu se termină nici la finele secolului al XVII-lea, un opus mixtum este identic cu opus spicatum, o ghiulea de tun trebuie studiată de către un istoric de arhitectură! Cineva bine şcolit ar putea să afirme că este vorba despre erori de începător. După volume peste volume, autoarea îşi doreşte un piedestal; nu mare, dar piedestal să fie! Cu trecerea vremii, profesionistul a devenit agresiv în a-şi afişa ori apăra prestaţia incompatibilă unui expert. De ajung mai bătrân, ruşinea-mi este mai greu de suportat… Nonşalanţa necunoaşterii este oferită viva voce colegilor din străinătate, exact precum s-a procedat în scris cu volumul dedicat săpăturilor din Alba Iulia. Textul unor volume poate evita erori asemănătoare acelora expuse public de mai puţin de o lună? Acestea nu sunt licurici, ci găuri de şvaiţer.

Răspunsul la recenzie conţine o salată cu de toate, cel mai puţin răspunsuri pertinente la observaţii ori asumări oneste de erori. Când cineva îţi spune că nu te înţelege, o face nu neapărat că ar fi prost ori rău intenţionat, ci pentru că s-ar putea să nu fi comunicat ceva cum trebuie. Chiar şi un copil poate avea un pistrui prea mare, darmite un text. Dacă nu s-au înţeles o serie dintre observaţiile recenziei de către autoare, ce ar fi totuşi dacă am lăsa terţilor libertatea de a vedea cine are dreptate?

Dintr-o dată lucrurile au devenit şi mai simple: cartea a apărut şi în limba română, aşa că lectura este nestingherită. Orice tip de pionierat publicistic („dublu pionierat”, în modestia DMI) se diluează atunci când ai prea multe de comentat la adresa lui (în cazul dat, 15 p. format A 4, cu corp mărunt). Mai adaug că fără să citeşti o întreagă carte – cum mi se tot impută – este suficient să faci un om fericit ori, dimpotrivă să o arunci cât colo, după două capitole parcurse! Obligaţia lecturii unei substanţe proaste nu este stipulată de nicio prevedere legală. Dar, mai trebuie a se şti că după ce două capitole sunt dovedite „ciudate”, restul se contaminează de la sine.

DMI nu citeşte nici cronici de film, concerte ori teatru. Compozitorul nu este un critic muzical. Nimeni nu clamează: „mai întâi să compui, apoi să critici!” În istoriografie este cam la fel. Istoriografii sunt cei care scriu despre ce fel de istorie scriu alţii. Recenzia este, rog a se lua notă de către toţi cititorii, un gen istoriografic. Că la universităţile româneşti nu s-a cultivat, este pentru că nimeni nu era dispus să încurajeze vreo opinie critică. Nici măcar vreuna care să pună la îndoială igiena personală a vreunui profesor. Se vede cotidian ce monştrii naşte lipsa criticii în România. Nu aştept mulţumiri pentru această lecţie.

Dacă aş dori, de acum, aş putea să fac doar istoriografie contemporană. Atinşii vor putea striga că va fi expresia neputinţei mele de a produce istorie nouă. Dar nu se vor motiva prin aceasta la gafele care li se observă.

Rămân în continuare în aşteptarea opiniilor şi prestaţiilor ştiinţifice ale doamnei Daniela Marcu Istrate. Datorită diferenţei de vârstă, va avea toate şansele să-şi scrie ea ultima părere, în timp ce toţi ceilalţi speriaţi de textele mele, aspiranţi la medievistica fără recenzii, mă vor vedea, în sfârşit, cu crucea la cap.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Daniela Marcu Istrate, Comentarii privind „recenzia” semnată de Adrian Andrei Rusu despre volumul …, în Apulum, 47, 2010, p. 562-589. Cu un mic şi nevinovat adaos: se citează şi varianta românească apărută ulterior celei ungureşti, recenzată cu-adevărat. S-o acceptăm ca pe o simplă publicitate gratuită.