Cahle din Transilvania (IV). Cavalerul în turnir[1]


 

 

 


 

  

 

     Situată la poalele Retezatului, în zona imediat submontană, cetate­a de la Mălăieşti, proprietatea  uneia dintre familiile de cnezi haţegani de pe Valea Sălaşului, s-a dezvoltat treptat, pe parcursul a mai multor veacuri, de la un simplu turn-donjon de refugiu la o adevărată reşedinţă nobiliară medievală. Cercetările arheologice întreprinse de-a lungul a trei camp­anii[2] au evidenţiat, alături de preocuparea stăpânilor de amplificare a elementelor de fortificare ale cetăţii şi o strădanie deosebită în crearea unor utilităţi de confort. În seria acestora se înscrie amenajarea cetăţii pentru a deveni locuibilă pe întreg parcursul anului, prin construirea sau organizarea în interiorul incintei unor spaţii de depozitare şi prin dotarea in­terioarelor locuite cu sobe de cahle.

     Materialele ceramice provenite de la sobe s-au constituit de-a lung­ul cercetărilor arheologice într-o categorie aparte, neaşteptat de bogată prin diversitatea de forme şi modele. Construcţia sobelor de cahle, înl­ocuind treptat mai vechile sisteme de încălzire, a început foarte pro­babil imediat după veacul al XIV-lea, dezvoltându-se pe măsura lărgirii spaţiului locuibil, odată cu înălţarea incintei şi, mai apoi, a turnurilor de colţ, în veacul al XVI-lea. După distrugerea suferită de cetate în deceniul al treilea al secolului următor[3], o parte dintre sobe au fost recons­truite, aşa cum o atestă cahlele târzii[4].

     Din diversitatea tipurilor de cahle rezultate din săpăturile arheolo­gice s-au impus atenţiei, prin caracterul lor deosebit, câteva fragmente, care întregite ulterior au alcătuit imaginea a patru-cinci plăci având rep­rezentate pe ele un cavaler în turnir (fig. 1/a-b). Fragmentele au fost descoperite izolate, în mai multe secţiuni în jurul turnului-donjon al cetăţii, în poziţii stratigrafice neconcludente, în nivelul de dărâmare al fortificaţiei din veacul al XVIII-lea[5].

     În formă iniţială, cahlele aveau dimensiunile de 21 x 29 cm. Câmpul figurat este organizat în mod vădit în două registre principale (fig. 2). Cel superior redă imaginea unei largi arcade gotice. Acestea se prezintă cu şase arce ogivale despărţite de menouri şi surmontate de mici fiale. Axa verticală a câmpului figurat trece prin centrul unei mari arcade, separând arcurile amintite în grupuri de câte trei. Arcada se prelungeşte vertical cu o fială monumentală terminată cu decoruri vegetale. Exteriorul arcadei are, în interiorul fiecărei pânze de fereastră, câte un ciubuc elaborat în acelaşi stil ca şi extrema fialei principale, respectiv în forma unor frunze sofisticate, cu arcuiri în opoziţie faţă de axul principal al cahlei. La interior, arcada este dotată cu menouri realizate din întretăieri de arce.

     Cavalerul ocupă partea centrală şi de jos a cahlei. Este reprezentat spre stânga, echipat în armură completă (fig. 2). Capul, acoperit cu un coif cu vizieră în formă de cioc, cu partea din spate decorată cu elemente care imită o frunză multipalmată, a fost definit ca fiind fie de tip „bascinet”[6], fie, incorect, „armet”[7]. Coiful, surmonat cu o coroană, este situat şi el pe acelaşi axă verticală a imaginii. Capul pătrunde exact în interspaţiul pe care menoul marii arcade în lasă liber. Se mai disting un umerar (spalier) sau poate un grumăjer, o cotieră ornată şi un pulpar (tasetă) segmentat în plăci orizontale şi terminat, el sau cămaşa de zale de dedesubt, cu tiv în decupaje triunghiulare. Un scut tăiat drept la marginea superioară, semicircular în cea inferioară şi cu colţul din dreapta retezat pentru a permite mai uşor manevra ori sprijinul lemnului lăncii, protejează gâtul şi pieptul cavalerului. Pe scut este redat în relief un blazon cu leu „rampant”. În timp ce braţul stâng terminat cu mănuşă ţine frâul calului, sub cel drept, strâns lipit de corp, se află o lance foliculară cu inel între lamă şi tubul de înmănuşare, poziţionată astfel încât să constituie în mod firesc axa orizontală a compoziţiei. Blazonul de pe scut situat în centrul imaginii figurate, la întretăierea celor două axe, alcătuieşte şi centrul de interes al piesei. Din echipamentul cavalerului se află figurat şi unul dintre pinteni. După aspectul său, cu tijă alungită şi rozetă destul de mare, cu cinci raze, aparţine tipologic celei de a doua jumătăţi a veacului al XV-lea[8].

     Calul (armăsarul) aparţine registrului inferior al cahlei, fiind deosebit de îngrijit redat prin trăsăturile capului şi corpului uşor cabrat. Dacă picioarele din faţă redau o mişcare începută, cele din spate abia sunt uşor deplasate. Execuţia coamei ondulate este clar de factură renascentistă. Harnaşamentul ornamentat este vizibil în toate componentele sale: şa, zăbală, frâu. În mod aproape neaşteptat, animalul nu are plăci de armură, dar deţine un acoperământ de piept care acoperă parţial şi piciorul cavalerului (fig. 2). Despre şa s-au făcut câteva remarci, socotindu-se ca fiind robustă, specifică pentru un cavaler greu[9].

     Partea de jos a registrului inferior mai cuprinde două elemente de interes, ambele în relief faţă de câmpul cahlei. Cel principal, situat pe axa verticală a compoziţiei, exact sub burta calului, îl constituie un element ce aduce a blazon. Suportul este pătrat (3,5 x 3,5 cm) şi în relief. În interior este reprezentat un inorog, ridicat pe picioarele din spate (fig. 2). În stânga animalului, până la copitele calului cavalerului, se află reliefat capul unui personaj. După aspect, pare a fi o figură de oriental, distingându-se capul, cu turban şi trăsăturile feţei, cu o mică barbă ascuţită. Ar putea fi vorba de figurarea unui otoman doborât (?) sub picioarele calului cavalerului.

Întregul câmp figurat este separat de marginea cahlei printr-un chenar lat de cca. 2 cm. La partea inferioară a cahlei, chenarul are patru grupe a câte trei frunze foliculate, străbătute de nervuri dese, dispuse la distanţe egale una de alta. Pe cele două chenare verticale, pe înălţimea cahlei sunt redaţi câte 14 butoni stelaţi aşezaţi simetric unul faţă de altul. La partea superioară, decorul este constituit din ultimele prelungiri ornamentale ale arcurilor ogivale amintite mai sus.

     În sfârşit, o margine lată de cca. 1 cm şi uşor înălţată faţă de câmpul cahlei închide întreaga compoziţie. Pentru prinderea în sobă, cahla a avut o altă margine-ramă, de lut, cu lăţime şi grosime variabile, prinsă prin lipire simplă în spatele plăcii după imprimarea modelului.

     Piesele de la Mălăieşti sunt cahle-placă nesmălţuite executate dintr-o pastă fină, arsă foarte bine la roşu, conţinând mici urme de mică. Pe suprafeţele figurate se mai observă încă urmele unui slip roşu, care pare să contribuie la punerea în evidenţă a desenului, în lipsa smalţ­ului. Pe suprafeţele posterioare nu apar urme de ardere secundară care să probeze o eventuală integrare a cahlelor într-o sobă[10]. În schimb, unul din fragmentele descoperite prezintă pe faţa figurată urmele arderii secundare, aparţinând momentului incendierii cetăţii. Observaţiile făcute la întregirea pieselor sugerează că spargerea cahlelor, deci ieşirea ­lor din uz, a avut loc înainte de distrugerea şi incendierea ultimă a cetăţii. Astfel, fragmente ale aceleiaşi plăci s-au păstrat în parte în perfectă stare, parte puternic arse secundar pe faţa figurată. Observaţia este accentuată de zonele extrem de diverse din care s-au recoltat fragmen­te aparţinând unui singur exemplar.

      Identitatea formelor şi a modelării probează fără îndoială pentru provenienţa cahlelor din acelaşi atelier ceramic, ele detaşându-se totodată net de restul pieselor descoperite în cetate.

     Cahlele cu cavaler în turnir de la Mălăieşti aparţin unei serii tipologice bine definite în literatura de specialitate. Exemplarele cele mai timpurii cunoscute, considerate prototipuri, au aparţinut unei sobe recon­struite după cercetările arheologice efectuate în palatul regal din Buda. Tipul iniţial, din locul indicat, apare sub forma cahlelor „nişă”, smălţuite policrom şi cu modelul realizat în trafor. Între tipurile de cahle care o compun se detaşează cele cu reprezentarea cavalerului în turnir, înscris în arcadă gotică şi o altă categorie având exclusiv arcada gotică sprijinită, în părţile laterale, de două personaje din istoria ecleziastică[11]. Faptul este de reţinut în măsura în care exemplare mai târzii din serie au îmbinat pe o singură piesă caracteristicile de pe prototipurile amintite. Desigur, alte componente nu ne interesează în această clipă. Iniţial s-a presupus că soba respectivă a fost constru­ită în intervalul de timp 1454-1457, în cadrul unor refaceri ale pa­latului amintit întreprinse din ordinul regelui Ladislau al V-lea Postumul.

     Asupra modalităţilor de propagare a modelului s-au făcut o serie de aprecieri. În cea mai mare parte ele au rămas valabile. Era însă nevoie de o amplă analiză comparată, care să detecteze mecanismele care au contribuit la înmulţirea cahlelor cu cavaler în turnir. Descoperirea unor cahle identice ori aproape identice prototipului, în cetăţi şi castele contemporane din regatul feudal maghiar a dus la presupunerea că piesele au fost dăruite de către rege unor personalităţi politice ale vremii[12]. Ideea şantierului şi a posesorului regal a fost susţinută, între altele de interpretarea blazonului cu leu rampant aflat pe scutul cavalerului, altfel anonim, ca aparţinând familiei lui Ladislau al V-lea Postumul (casa de Habsburg)[13]. Indiferent însă de această interpretare, simbolistica medievală, care avea deja printre subiectele sale predilecte imaginea cavalerului în turnir, a facilitat răspândirea cu repeziciune a modelului. În mediile propice, s-au dezvoltat şi semnificaţiile sale, ca şi în cazul piesei de la Mălăieşti. Aria de răspândire a fost deosebit de largă, fiind cunoscut un număr relativ mare de exemplare pe spaţiul geografic cuprins între Imperiul romano-german[14] şi Polonia[15]. Până în clipa publicării materialelor din Haţeg, extensiunea maximă spre răsărit a pieselor direct înrudite atingea Moldova lui Ştefan cel Mare[16]. Vom vedea mai departe că avem noutăţi şi în această direcţie.

     În ambianţa transilvăneană sunt cunoscute mai mult exemplare. Până la descoperirea cahlelor de la Mălăieşti, piesa cea mai reprezentativă a fost considerată aceea păstrată la începuturile veacului XX în colecţiile muzeului cetăţii din Hunedoara (fig. 3). Exemplarul era datat iniţial în epoca de construcţie a Elisabetei Szilágyi (1457-1465), după decesul soţului ei[17]. Asemănarea stilistică frapantă cu originalele de la Buda, ca şi relaţiile voievodului Ioan de Hunedoara cu regele Ladislau şi curtea sa, păreau să pledeze pentru o preluare imediată în epocă a cahlei, fie în urma unei danii, fie prin confecţionarea unei matriţe după modelul original. Cea de a doua ipoteză fusese socotită mai verosimilă, cahla de la Hunedoara şi derivatele ei ulterioare transilvănene aparţinând categoriei cahlelor-placă.

     Consideraţiile mai strânse asupra piesei hunedorene sunt împiedicate de inaccesibilitatea exemplarului, cunoscut astăzi numai prin reprod­uceri fotografice. Cahla era însă smălţuită şi lipsită de chenarul marginal cu butoni, fapt ce aduce un argument în plus pentru apropie­rea de prototip şi pentru contemporaneitatea cu acela.

     Prin prisma acestor observaţii devine evident caracterul deosebit al cahlelor de la Mălăieşti, atât în lumea transilvană, cât şi în restul ariei de răspândire a modelului cavalerului în turnir.

     Relativ puţin cunoscută în exegeza istorică, familia cnezială româneas­că de pe valea Sălaşului haţegan, în a cărei proprietate s-a aflat cetatea de la Mălăieşti, a participat alături de ceilalţi cnezi din zonă la toate evenimentele politice şi militare, din epocă. Nu întâmplător, maxim­a extindere a autorităţii cnezimii sălăşene s-a situat în jurul perioadei istorice a vremii lui Ioan de Hunedoara. Două dintre cele mai importante diplome nobiliare ale familiei datează din anii 1453 şi 1457, emanate de la curtea lui Ladislau al V-lea Postumul şi sunt un reflex al participării la luptele antiotomane[18]. Familiari ai voievodului/guvernatorului de la Hune­doara, apoi ai fiului său regal, nobilii români sălăşeni au intrat în posesia cahlelor, foarte probab­il într-un mod analog aceluia în care exemplare ale prototipului au fost dăruite de rege vasalilor săi. Pledează pentru aceasta numărul mic al cahlelor descoperite, calitatea de excepţie în suita celorlalte cahle mălăieştene, cât şi păstrarea lor îndelungată, până cu puţin înaintea ultimei distrugeri a cetăţii.

     La refacerea sobelor, care devenea obligatorie la fiecare 20-30 de ani, în funcţie de gradul de utilizare, o parte dintre cahle se înlocuiau. Mai frecvent chiar toată vechea sobă era lichidată pentru a satisface noile exigenţe ale gustului stăpânilor în acord cu noile oferte ale pieţei. Nici oferta pieţei din momentul de refacere nu era de neglijat. Oricât de exigenţi ar fi fost nobilii care îşi reamenajau interioarele, nu se puteau folosi decât de cahlele pe care meşterii le puteau produce la un anume moment. Tot ce ceea ce fusese legat de soba veche avea şanse puţine de a fi refolosit, pentru că, de obicei, lotul nou de cahle nu era perfect concordat sau şablonat la dimensiunea acelor mai vechi, încă bune de remontat. Cu alte cuvinte, existau incompatibilităţi care grevau la construcţia sobelor, pentru că ele erau compoziţii arhitectonice miniaturale în care cahlele trebuiau să se clădească bine în primul rând structiv şi în al doilea rând estetic. Cahlele de la Mălăieşti nu conţin urme aglomerate de folosire, dintre cele pe care le înregistrăm adesea: arderi secundare, văruiri etc. Pe ele există doar urmele incendiului care a pus capăt vieţii întregii cetăţi. Faptul merită a fi înregistrat în mod necesar, atât ca expresie a unui fenomen de civilizaţie medievală în mediile româneş­ti transilvănene, cât şi ca o ilustrare a mentalităţii specifice epocii. Dacă refolosirea unor cahle vechi în sobe noi a fost relativ frecventă, în cazul cetăţii de la Mălăieşti supravieţuirea unor cahle de secol XV până în secolul al XVII-lea, în sobe funcţionale, pare aproape imposibilă. Până la a avea dovezi din alte părţi, care să sprijine o asemenea istorie lungă de amplasare în sobe, se poate admite şi că ele au servit ca elemente decorative autonome.

     Chiar dacă scenariul nu ar fi fost acesta, am putea sugera că deschiderile provocate de integrarea sălăşenilor în rândul nobililor regatului le-ar fi oferit şansa de a accesa pieţe de desfacere extra-haţegane. Ne rămâne să subliniem particularitatea potrivit căreia Mălăieştiul a fost unul dintre rarele locaţii care au aparţinut nobilimii provinciale mărunte, în care cahlele cu cavaleri au apărut foarte repede. În vecinătate, beneficiau de locaţii similare sau asemănătoare: curţi regale, episcopale, ale unor magnaţi şi unele case de patricieni saşi.

     Reprezentarea capului orientalului (otomanului) sub picioarele cava­lerului avântat în cavalcadă reflectă fără îndoială o stare de spirit proprie unui moment istoric determinat. Într-un mod analog, în Moldova era notată reprezentarea unui otoman tras în ţeapă, figurat pe o cahlă a sobei monumentale din casa domniei de la Suceava[19]. Capul de turc era un simbol heraldic des folosit în compunerea stemelor nobiliare. El va apare reprezentat şi pe alte blazoane familiare din Haţeg, este adevărat, nici unul de atestat precis ante 1500. Pe cahle, el apare semnalat la Visegrád, reprezentat în profil[20]. Nici nu este foarte sigur că a fost decor de placă, cât mai mult de felul celor care aparţineau unor mici statuete care mărgineau unele cahle-nişă cu decoruri gotice traforate.

     Simbolul heraldic al inorogului ni se pare mai dificil de explicat. Cu titlu ipo­tetic ne putem pronunţa fie asupra apartenenţei lui la blazonul familiei proprietare, blazon necunoscut din alte surse, fie asupra provenienţei lui dintr-o altă familie, exterioară Haţegului, înrudită pe linie feminină cu cea a Sărăcinilor.

     Dar, peste toate, explicaţiile ar mai putea dobândi şi o versiune dezarmant de simplă. Ar fi vorba nu de opţiunea deţinătorului, ci de modalităţile de expresie aflate la îndemâna meşterului olar. În cazul nostru, „fabricantul” a mânuit nu doar matriţa mare, ci şi alte două negative mici, aparent independente. Rămâne să ne întrebăm asupra acestora din urmă, pentru că ele par a fi mai potrivite pentru alte materiale decât lutului. Forma neregulată (capul de turc) şi cea unghiulară (inorogul) prin care au fost integrate în relief pe cahlă, contrazic însă însemne heraldice. Ar fi putut fi un mic decor de veşmânt care a plăcut şi a fost transferat pentru a „îmbogăţi” cahla. Medalioanele de forma pătrată nu sunt singulare în lumea turnătorilor în bronz[21]. Şi discuţia ar putea continua pentru motivul celor trei frunze[22] sau pentru butonii stelaţi. Oricum ar fi stat lucrurile, ingerinţele mălăieştene dovedesc un gust artistic îndoielnic. Un sculptor de calitate nu ar fi produs un asemenea melanj decorativ, contradictoriu şi dezechilibrat.

     Cronologia stabilită la începutul tratării subiectului, combinată cu contextul istoric local, se adăuga la calitatea specifică a pieselor din Haţeg. Marea apropiere de prototipul socotit original părea să dateze cahlele cu cavaleri de la Mălăieşti într-un interval cuprins cu aproximaţie între anii 1456-1465.

     Cahlele au fost publicate cu analogii dintre cele pe care Imre Holl nu le cunoscuse. Un fragment de la Sibiu, care prezenta un cavaler orientat spre dreapta, condusese deja la concluzia potrivit căreia soba de la Buda a fost cunoscută în Transilvania printr-o gamă mai largă de copii. Tot atunci au fost invocate alte piese aflate în colecţiile muzeelor de la Sibiu şi Cluj[23].

     După publicarea seriei de la Mălăieşti, ecourile nu au întârziat să apară. Chiar în condiţiile în care, limitată fiind de aria săracă de răspândire a publicaţiei suport, ea a ajuns doar la cunoaşterea celor care s-au ocupat dinadinsul cu cahlele, mai ales în România.

     Interesul cel mai timpuriu pentru cahlele din Haţeg s-a resimţit în Moldova[24]. A urmat apoi recepţia în Transilvania. Primul care a preluat imaginea a fost Horst Klusch[25]. Cahla Mălăieştilor a încăput, într-o formă stilizată, chiar pe pagina de titlu. Autorul s-a oprit la ea mai departe, fără să aducă nimic nou, dimpotrivă, a prezentat-o cum nu era. A înţeles că ar fi vorba despre o cahlă-nişă traforată[26].

     Cel mai contradictoriu mod de recepţie l-a înregistrat Daniela Marcu (Istrate). După ce a stabilit că au fost introduse în istoriografia românească printr-un „studiu tipologic”, a refuzat să recunoască prioritatea aceleiaşi lucrări în literatura de specialitate din România, cel puţin în ceea ce priveşte urmărirea decoraţiei piesei[27]. Ar mai fi fost datoria ei să restabilească faptul că înaintea paginilor pe care le semnasem în anul 1979, acelaşi cavaler, descoperit la turnura secolelor XIX şi XX în Moldova, furnizase o ilustrare repetată, cu mesaj deformat, pentru „nobil în armură”[28] sau „cavaler în armură medievală (reconstituire după o cahlă de la Suceava sec. al XV-lea)” (fig. 4)[29]. Autoarea a comentat şi datarea iniţială pe care o propusesem, respectiv cea bazată pe cronologia stabilită de Imre Holl şi pe perioada de viaţă a Elisabetei Szilágyi, soţia/văduva lui Ioan de Hunedoara, respectiv pe intervalul în care se crezuse că s-au mai făcut lucrări ample la castelul familial, numai pentru că i s-a părut că recepţia modelului nu ar fi fost „aproape concomitentă cu piesa de la Buda”. La final, datarea divergentă este de ales la fiecare nouă lectură sectorizată, de către toţi cei care ar crede că s-a furnizat doar una singură[30]. Motivaţia contradicţiei cu datarea noastră iniţială a fost remarcabilă, pentru că introducea una dintre puţinele sugestii teoretice proprii legate de felul în care era imaginată circulaţia cahlelor: „trebuie să acordăm acestui motiv un interval în care se răspândeşte, se face cunoscut, este copiat”[31]. Adică, nici mai mult nici mai puţin, înainte de a fi meşterită, cahla respectivă, nu şi altele, cum ar fi cea de la Orăştie, de pildă, s-a înzestrat cu posibilitatea de a-şi face răgaz de publicitate şi chiar dispersie independentă de producţie!

     Tot domnia sa a pus la punct o tratare aparte, la care a revenit mai apoi, deşi nu esenţial, într-o manieră strict personală şi repetată şi în dreptul altor pagini, probabil pentru a se corija ori a fi mai persuasivă[32]. Să urmărim îndeaproape ce s-a petrecut cu mult popularizata operaţiune de „aprofundare” a cahlelor ardelene cu această temă.

     În studiul cahlelor cu cavaler în turnir au apărut desemnate, înainte de toate, cahle derivate din original (I) şi altele noi, creaţii bazate pe original (II). Demarcaţia este foarte relativă, întrucât dacă suntem atenţi, prima categorie poate fi identică cu a doua. Nu poţi „deriva” un lucru fără a rezulta ceva nou. Ambele se raportează la original, fie că „derivă” din el, fie că se „bazează” pe el. În locul Danielei Marcu Istrate am fi sugerat, eventual, o clasă a copiilor după original şi o alta a imitaţiilor după originale sau copii ale acestora[33]. Primele rezultă din operaţiuni mecanice simple, celelalte din operaţiuni creative care corijează, simplifică, sau adaugă ceva la bazele de pornire.

     Piesele traforate intrau în tipul A1 – fără să înţelegem de ce a mai fost nevoie şi de un numeral, deoarece A2 nu exista. Alegerea caracteristicii este, de la început incorectă, pentru că un tipar este cel care determină clasarea, nu eventuala sa traforare ulterioară. Deci ar fi cahle-plăci care erau imprimate la fel, dar unele se puteau tăia pe conturul principal, altele nu. Prima inclusă ar fi fost o semnalare a noastră, provenind de la Vinţu de Jos[34]. Cu „eleganţă” şi fără motive, Daniela Marcu Istrate pur şi simplu nu ne-a crezut[35]. Din acest motiv, o publicăm aici pentru prima oară (fig. 5). Dacă lucrul s-a petrecut pentru a-şi revendica întâietatea la propria sa semnalare, de la Cluj-Napoca (str. Prahovei nr. 12)[36], atunci este vorba despre un eşec. Pentru că la noua sugestie de cahlă traforată decorul este foarte estompat din cauza smalţului abundent. Dacă autoarea nu a avut ezitări în categorisirea sa, în cronologie însă, da[37]. Printre altele, aici nu a mai fost luată la socoteală o eventuală datare „aproape concomitentă” cu originalele. În timp ce pentru cahla de la Mălăieşti datarea unei copieri era prea timpurie, pentru cea de la Cluj-Napoca, din locul acela de descoperire, ea era însă posibilă. Cu toată logica aparte care domină construcţia, chiar admiţând-o, tot ar trebui să-i aducem preopinentei noastre o contestare de fond. Noi scriem că în felul în care s-a publicat, piesa respectivă este departe de a fi ceea ce a fost proclamată. Aceasta pentru că, frapant de vizibil, spre deosebire de cahlele care ne interesează, ea posedă doar două grupuri de deschideri verticale, imitând ferestre cu menouri, în timp ce modelul cu care trebuia făcută comparaţia are câte trei, de-o parte şi de alta a fleşei arcului sub care fusese instalat cavalerul. După lăţimea fragmentului (19 cm) este imposibil să mai aşteptăm încă două deschideri produse de menouri. În acest caz lăţimea iniţială ar fi depăşit 25 cm, ceea ce este mai mult decât la oricare dintre cahlele cu cavaler până acum cunoscute. Invocarea posibilei apartenenţe la grup a unor fragmente de la Făgăraş, numai pentru că erau traforate, în condiţiile în care s-a scris alături, fără a simţi emoţia de autosabotare, cum că „nu este sigur că aparţin unei compoziţii gotice”[38], nu are nici un fel de justificare.

     La acelaşi tip, discutarea pieselor găsite la cetăţile Lita şi Făgăraş (fig. 6) este cu totul deplasată. Pe fragmentul din prima cetate, calul conservat este complet diferit[39], iar la cealaltă cetate avem o altă problemă[40]. Ambele sunt cahle-plăci, care ar fi fost normal să fie prezente în discuţia de la tipul următor (B – cahle plăci).

     Categoria care urma (B) este tot „în relaţie directă cu originalul”, dar fără traforuri. Este destul de bizar să denumeşti astfel categoria, din moment ce, imediat după, o restricţionezi într-atât de drastic încât o goleşti de conţinut[41]. Aici este vorba, în sfârşit, despre fosta cahlă de la castelul Hunedoarei (fig. 3). În dreptul ei, pare că nu mai avem a ne confrunta cu date noi. Toate comparaţiile rămân tributare unei descrieri foarte sumare şi unei fotografii alb-negru. Acea fotografie a fost reprodusă mai întâi la 1913[42] şi reluată în 1959 (fig. 3)[43]. Adevărul este că au lipsit atât o analiză, cât şi o comparaţie judicioasă. Prima constatare este că în 1959 nu s-a reprodus fotografic chenarul cahlei de la Hunedoara. Cea de-a doua este însă mult mai importantă. Sub burta calului se văd, fără nici un fel de îndoială, contururi ciudate. Cel mai evident se distinge o mică linie verticală, la dreapta un contur mic şi neregulat, iar la stânga o pată care, comparată cu restul fotografiei, se dovedeşte tot un mic relief. Mai ştim că estomparea decorului s-a produs datorită aplicării smalţului. Acelaşi smalţ poate fi socotit responsabil pentru estomparea contururilor decorative generale. Faptul împiedică o analiză comparativă foarte amănunţită cu cahlele nesmălţuite. Dar, relaţia cu cahla de la Mălăieşti, cel puţin la nivelul registrului inferior, pare să fi fost mai complicată decât a părut până acum.

     Pe palierul imediat următor a fost aşezată o cahlă fragmentară de la Orăştie (fig. 7). Ea s-a etichetat astfel: „dintre toate [subl. n.] variantele pe care le cunoaştem în Transilvania, aceasta este singura [subl. n.] care se poate încadra mai aproape de mijlocul secolului al XV-lea”[44]. Deci ar fi încă un exemplar care putea fi apreciat drept „aproape concomitent” cu capul de serie! Să lămurim că judecată descinde din nu mai mult de trei fragmente care provin din cetatea Orăştiei. Două sunt ancadramente din partea de sus a cahlei, al treilea este un fragment cu picioarele din faţă ale calului. Cel din urmă se ataşează doar fragmentului fără butoni la chenar. Dintre cele două fragmente de ancadramente, nu ni s-a explicat decât în catalog[45] care dintre ele ar fi acel exemplar unic, atât de preţios. Deşi s-a identificat un „atelier mai ambiţios ... care producea în acelaşi timp [subl. n.] cahla decorată cu cavaler în turnir cu borduri decorative atestată la Mălăieşti şi Orăştie”[46], iar pe tabelul sinoptic, cahlele cu butoni pe marginile verticale stau alături[47], totuşi, într-un al treilea loc a fost extrasă o concluzie contrarie similarităţilor, care presupunea poziţia de unicat a celor din afara Haţegului. „Unicatul” a fost împerecheat în două din cele trei citări ale sale. În adevăr, cele două piese provin din acelaşi atelier. Alăturarea posibilă a piesei de la Hunedoara conturează o arie geografică bine circumscrisă.

     La poziţia 3, se aşează o placă fragmentară de la Alba Iulia (fig. 8), care „într-un grafic de fidelitate, … se află pe acelaşi nivel cu exemplarele de la Orăştie”[48]. Dacă ar fi fost astfel, de ce a fost nevoie de o numerotare aparte? Dar, din nou, autoarea a văzut sau comparat mai mult decât ne pune la dispoziţie spre dovedire. Pentru că piesa de la Alba Iulia conţine întreaga parte din faţă a calului, în timp ce, aşa precum am scris-o mai sus, una dintre piesele de la Orăştie conţine exact picioarele din faţă ale calului, până la genunchi[49], ca să nu discutăm despre alt fragment, în care calul s-a pierdut în întregime. Cu tot regretul, aceasta nu se numeşte manieră de analiză, ci doar diletantism. Era mult mai de aşteptat ca raportarea să se facă la piesele de la Hunedoara ori Mălăieşti. Când am făcut-o noi am constat că, în mod analog cu piesa de la Mălăieşti (pentru că cea de la Hunedoara este tocmai acolo deteriorată), capul calului şi piciorul stâng din faţă întrerup linia verticală a portalului. Numai chenarul cu butoni lipseşte la Alba Iulia. Noi socotim că şi piesa de la Alba Iulia este rudă foarte bună, fără să fie întru-totul identică, cu piesa publicată de Imre Holl, de la cetatea episcopală a Pécs-ului[50].

     În acest loc se cuvine să introducem o piesă nouă, care a fost scoasă la lumină doar în anul 2007, dintr-o locaţie precisă a oraşului Cluj[51]. S-a păstrat doar un mic fragment de circa 6 x 8 cm. Conţine doar vârful arcadei, cu fleron central, sub care se distinge coroana cavalerului. Lateral se disting încă câteva porniri de la menourile ferestrelor, între care figurează ciubuce. În partea superioară există un fragment din chenar (fig. 10). Din aceeaşi localitate a ieşit un alt fragment, care conţine doar componente de arcadă, fără să avem vreo garanţie că sub arcadă a existat tot cavalerul (fig. 11).

     La următorul punct (4) se ajunge la cahla de la Lita. Copia „foarte fidelă”, asupra căreia ne-am mai oprit şi ceva mai sus, mai are şi nefericita inspiraţie de a prezenta un cavaler orientat către dreapta, nu spre stânga, cum erau toate cele descrise până la ea. Deci trebuie să tragem concluzia simplă potrivit căreia criteriul de tipologizare urmărit este cu totul aleatoriu, păcătuind prin elementare greşeli de pornire. Orientarea majoră a elementului decorativ definitoriu abia dacă mai are importanţă. Pentru analizatoarea noastră, fidelitatea este găsită chiar şi atunci când decorul s-a inversat complet.

     La punctul 5, avem un alt cavaler orientat spre dreapta (Cristian). Gradul de depărtare al acestuia faţă de punctul de plecare este vizibil prin atenuarea reliefului câmpului până la linii de contur, cu puţine adâncimi. Iar mai departe, pentru a contrazice realitatea, s-a descris cavalerul ca fiind înzestrat la coif cu un penaj „în formă de făclie”, iar arcatura gotică estompată a primit „noduli” şi „vegetaţie luxuriantă”[52]. O asemenea originală descriere poate fi inspirată doar de lipsa contactului direct cu piesa însăşi, dar desigur şi de deficienţele formative de la capitolul istoriei de artă. Pentru a vedea bine diferenţele, să observăm cahla publicată recent[53]. Rezultă că la Cristian a existat o sobă cu ambele variante de cavaler, atât spre dreapta, cât şi spre stânga, dar diferenţele sunt deja mari şi faţă de grupul Mălăieşti-Orăştie.

     Făgăraşul, pe care îl semnalasem şi noi în paginile vechi, a intrat şi el în prima linie (6), cu toate că „relieful [cahle]lor este atât de şters încât detaliile se pot reconstitui cu greutate”. Aici s-a ajuns atât de departe încât este proclamată irelevanţa stării decorului pentru a nu contrazice opţiunea de încadrare într-o aleatoare subcategorie. Dacă nu avem detalii, în ce bază clasăm mărturia? Prezenţa rozetelor de lângă călăreţ şi cal nu a împiedicat-o pe Daniela Marcu Istrate să socotească cahlele pe de Oltul Mijlociu drept imitaţii apropiate şi să le judece drept „perfect asemănătoare” cu o piesă de la Pécs. Numai că nici această comparaţie nu este corectă. Alăturarea imaginilor (fig. 12, 13) este, credem, destul de grăitoare. A fost lăsată uitată aprecierea noastră primară care mărturisea că doar butonii sunt asemănători ca amplasament. Recent, un alt fragment, ieşit la iveală la Sibiu, a fost apropiat de fragmentele de la Făgăraş[54]. Le apropie, se pare, rozetele de sub burta calului, dar, se pare, şi calitatea slabă a tiparului, chiar dacă, în cazul Sibiului acesta a fost puternic năclăit de smalţ.

     În aceiaşi schemă de care o discutăm, se interpune categoria C „cahle plăci care adaugă borduri decorative”. În această nouă delimitare categorială oricine s-ar simţi îndreptăţit să solicite introducerea altor subdiviziuni, de felul „cahle plăci fără rame”, „cahle plăci cu rame”, „cahle plăci angobate” etc. În realitate, ajungem la concluzia că s-a pierdut cu totul firul roşu al subiectului, care era dat de aspectul decorului central, cel care definea întreaga grupă de subîmpărţit, alunecând cu atenţia către tot ceea ce s-ar regăsi în periferia sa. Numai că, aceleaşi periferii devenite atât de importante, se puteau regăsi pe o serie largă de alte cahle care nu ar fi avut niciodată cavaleri la mijloc.

     Abia în această clasă, degradată, şi-au aflat locul, într-un final, şi cahlele de la Mălăieşti. Tot aici se reia şi descrierea lor[55]. După cum am notat mai sus, locul lor era deja stabilit şi, în parte, ar fi trebuit discutat în categoriile anterioare. Acum ele sunt introduse printr-o negaţie („prima apariţie a acestei variante trebuie să se fi petrecut nu la Mălăieşti ci la Orăştie”). Nu a fost de ajuns, pentru că în subcategoria 1.2 se face referire din nou la cahla de la Orăştie, pe care am urmărit-o şi la B.2. Descrierea comparativă care, chipurile, neagă similitudinea celor cele două piese, o lăsăm tuturor spre judecare, cum am afirmat-o deja mai sus, prin alăturarea desenelor (fig. 14). Dar, în acelaşi alineat, este şi o contrazicere ameţitoare, pentru că se apreciază că „lăţimea pieselor indică folosirea unor tipare identice [subl. n.]”[56]. Percepţia noastră ne spune însă că cele două piese vin din acelaşi atelier, dar sunt totuşi uşor diferite. Chiar analiza pe care o tot urmărim pas cu pas remarcă că la Orăştie există un buton stelat suplimentar. Aprecierea s-a făcut pe baza desenelor care pot fi interpretări diferite ale pieselor însăşi, mult mai bine de comparat prin imagini fotografice, care lipsesc în cazul Orăştiei.

      La 1.3 se discută un fragment de la Făgăraş, care nu conţine absolut nici un singur element care să sugereze vreun decor de câmp. Justificarea, care iese din orice logică formală, este o oarecare apropiere cu un şir de butoni, care, la Făgăraş, sunt în cinci colţuri, faţă de cei de la Mălăieşti şi Orăştie care sunt cu spini/colţuri multiple. Ajungem, din nou, la o concluzie aspră: se asociază buton cu buton, ca şi când am compara copacul oarecare cu alt copac din pădure. Da, ambele sau ambii sunt butoane sau copaci. Dar ce am dovedit cu asta?

     La C.2 se revine iarăşi, a doua oară, la cahla de la Cristian. Trimiterea la ilustraţie este incorectă, iar descrierea este făcută astfel încât nu o putem recunoaşte la locul ei real, în desen[57]. Nu mai revenim asupra ei. La C.4 se repetă piesa de la B.4, de la cetatea Lita. Dacă ne oprim doar la detaliul picioarelor de cal, indiferent dacă sunt sau nu orientate către dreapta sau stânga, pentru că dispoziţia oricum pare să fi devenit irelevantă pentru analista noastră, se remarcă imediat cât de departe stau cahlele de la Lita de formele de la Mălăieşti. Altfel spus, calul de la Lita galopează cu ambele picioare avântate, bine surprinse în aer, în timp ce acela de la Mălăieşti şi aceia ai întregii serii care îl precede, le au în trap diferit, adunate şi încălecate. Dacă butonii marginali ajunseseră să formeze un sub-subtip, acum ne găsim în faţa constatării că redarea picioarelor calului ar fi atât de neînsemnată încât nici nu ar mai trebui băgată în seamă!

     În categoria D a intrat „cavalerul în turnir sub portal aplatizat”. Alegerea neinspirată a denumirii se dovedeşte de nefolosit dacă o contrapunem celorlalte criterii: genetice şi de tehnică formală (A şi B), detalii de compoziţie marginale (C), detalii ale portalului (D-G), lipsa portalului (H), ca apoi să avem detalii privitoare la poziţia cavalerului (II.A), cavalerul fără atribute de cavaler (!) (II.B) şi resturi neclasabile (dar, totuşi, cavaleri!) (III).

     Singura cahlă din categoria D, deja cunoscută de către Imre Holl, ar fi cea de la Şiclod[58]. Ultimele interferări importante în acest punct s-au petrecut în anul 2005, prin intermediul Mónikăi Kémenes[59]. Aproape normal, trecând elegant şi fără comentarii peste „contribuţiile” predecesoarei sale, autoarea menţionată nu a folosit absolut nimic din complicata şi contradictoria tipologie promovată stăruitor în anii 2000-2004. A rămas la buna şi recunoscuta clasificare iniţială, din istoriografia maghiară. În acest fel s-a revenit la răspândirea tipurilor de sobă 3 şi 4, oglindite prin demult cunoscuta piesă de la Şiclod. Important este că ea are marcat anul 1515. Din acelaşi familie şi, implicit, atelier, au ajuns să fie cunoscute plăci de la Sâncrai, Sânsimion şi Lăzarea. Ele sunt foarte asemănătoare, dar nu identice[60].

     În categoria E („cavalerul în turnir sub portal semicircular”), autoarea uită să remarce esenţialul: ieşirea seriei de sub incidenţa artei gotice tardive. Asocierile de fragmente de cahle sunt la fel de „speciale” ca şi cele din grupele anterioare. Un fragment fără nici un element arhitectonic, de la Dobârca, a fost introdus numai pentru că deţinea câteva vrejuri care i-au părut autoarei ca fiind asemănătoare cu cele ale portalului din modelul care ne interesează[61]. Tot astfel, fără ca portalurile să fie conservate, s-au pus laolaltă şi piese de la Cluj[62]. Aproape că nu mai conta introducerea aici a unei reprezentări „combinată cu legenda Sfântului Gheorghe”, de la Sibiu[63], în care lancea de „turnir” este ţinută relaxat şi oblic, cu vârful în jos. „Cavalerul” nu mai are nici scut, nici vizieră, apărând într-o ipostază mult prea lejeră pentru a mai reda intenţia de a intra în vreo competiţie specifică. S-a renunţat la ipostaza de a oferi privitorilor un cavaler semeţ, cu lancea în sus. I-am putea spune, dacă am urma vreo clipă taxonomia colegei noastre, „cavalerul cu lancea în cumpănire”. Mai apoi, pe baza unor descoperiri mai concludente de la Alba Iulia, chiar Daniela Marcu Istrate avea să constate că se întâlneşte cu un nou „subtip” care avea capete de turci montate între vrejurile fundalului, repartizaţi într-o simetrie relativă, atât în partea superioară a plăcii, cât şi sub burta calului. Deşi evident redată în stilul Renaşterii, ea mai era socotită „gotică”[64]. Pentru orice exeget lucid, cahla sibiană nu mai avea ce să caute în seria „cavalerilor în turnir”. Deşi revenirea la capul de turc de la Mălăieşti era frapantă, nu avem nici un motiv să stabilim vreo legătură directă a celor două cahle.

     Grupa F („cavaler în turnir sub portal gotic simplificat”) ar fi stat mult mai bine înaintea celei anterioare, care tratase un portal deja renascentist, de formă semicirculară. Pentru că, logic, aşa se cuveneau a fi înfăţişate cahlele, dacă le-am fi racordat stilurilor artistice. Dar, nici măcar acest elementar şi, pentru cahla noastră, esenţial detaliu, nu s-a întrebuinţat pentru căutata „ordine”. Fragmentul de la Feldioara[65] merita discutat mult mai sus, în timp ce cel de la Vinţu de Jos este introdus fără rost. Iarăşi, pentru a patra oară, se revine la piesele de la cetatea Lita. Întâlnindu-se atât de des cu unele şi aceleaşi cahle, puse în categorii diferite, cine ar fi fost ori va mai fi atât de naiv sau inconştient încât să urmeze metoda şi să-şi raporteze noile descoperiri la un asemenea haos?

     G-ul („cavalerul în turnir sub o imitaţie de portal (geometrizarea portalului)”) face dovada că pentru Daniela Marcu Istrate, nici acolada, nici un semicerc (grupa E) nu ar aparţine reprezentărilor geometrice. Chiar şi termenul „imitaţie de portal” ar deruta pe oricine mai are vreo noţiune de arhitectură. Imposibil de înţeles de ce găsim aici poziţionată cahla de la Făgăraş[66]. Pentru că portalul de acolo este o reproducere stângace a clasicei acolade gotice, rudă apropiată a seriei iniţiale. Colţul de la Cluj[67] este reconstituit doar mental, în lipsa efectivă a portalului definitoriu, în maniera solicitată de categorie. Fragmentul „popular” de la Bistriţa nu este reprodus. Noi îl ştim din publicarea sa, se pare necunoscută, Danielei Marcu Istrate[68]. Datorită acestui fapt, o contrazicem din nou, afirmând că acolo este tot o acoladă, dar stângace, şi nu „o imitaţie de portal” geometrizată.

     Vom opri aici urmărirea studiului cahlelor cu cavaler în turnir întreprins de către Daniela Marcu Istrate, pentru a nu-l conduce către disecarea variantelor foarte depărtate, care nu mai revendică aproape nimic din prototipurile din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Este optimist că, în haina maghiară a ultimului său text publicat[69], Daniela Marcu Istrate pare să fi renunţat la a mai folosi apelativul de „cavaler în turnir”. Dar nu avem nici o siguranţă că a fost o decizie de concepţie, pentru că istoriografia maghiară foloseşte numai sintagma de „cahlă cu cavaler”, astfel încât poate fi numai o concordare de termeni pentru a se face înţeleasă de către istoriografia căreia i se adresa cu prioritate. Socotim însă că a mai rămâne în siajul termenului de identificare românesc cu care domnia sa a operat în exces este, din păcate, o imitaţie mecanică a unei definiri eronate, care face abstracţie de percepţia nemijlocită şi de substanţa istorică corectă la care se referă.

     Câteva concluzii urmează. Înainte de toate, nu s-au ales principiile generale de clasificare. Aflată în prezenţa mai multor fragmente de cahlă, autoarea le-a manevrat aleatoriu şi forţat împreună şi separat. Or, mai întâi trebuia să ştie şi să respecte principiul conform căruia dispunem de exemplare care au decor arhitectural gotic, fără să conţină în partea inferioară cavalerul în turnir. S-ar fi cuvenit deci să imprime discuţiei disocierea oferită efectiv de mesajele fragmentelor, lăsând deoparte ceea ce ar fi putut să aibă vreo legătură, dar nu se observa şi nici nu se observă în realitate. Mai precis, avem la dispoziţie cahle sigure cu cavaler în turnir, alături de altele care conţin numai ancadramente gotice identice, asemănătoare cu decorul în care existase cavalerul etc. Eroarea principală de separare a fost promovată mai departe cu restricţionări întâmplătoare. Rame, altfel de bănuit că ar fi putut face parte din eventuale cahle cu cavaler în turnir, ca şi din alte piese, cu alte subiecte, au devenit componente ale unui eşafodaj oricum confuz prin nepriceperea în închegarea textului, prin modul de rezolvare a descrierilor şi prin mânuirea comparaţiilor de detaliu. Faptul că aceleaşi cahle s-au tratat repetat, în locuri diferite, indica faptul că ele nu-şi găsiseră nicicum locul în eşafodajul imaginat. În final, concluzia corectă este inversă: nu cahlele sunt de vină, ci felul în care au fost interpretate.

     În strădania de tipologizare, detaliul elementelor decorative de sub burta calului de la Mălăieşti (şi Hunedoara?) au rămas fără alte adnotări. Poate că nici măcar înregistrarea lor globală nu a fost serioasă[70]. Avea însă să se constate că cel puţin capul de turc va fi multiplicat, combinat cu alt cap cu scufă de pitic, apoi produs şi împrăştiat într-o gamă de cahle dintre cele mai impresionante ca număr şi modelaj, la Alba Iulia, Sibiu, Dobârca, poate şi Cluj şi Vinţu de Jos[71]. Dar sorgintea simbolurilor lor nu s-a elucidat. Seria călăreţului cu capete în vrejuri deschidea o temă decorativă fertilă, dusă până în arta barocă, anume cea a turcocraţiei artistice.

     Viziunea aparent tehnicistă a Danielei Marcu Istrate nu a stăruit şi asupra modalităţii de combinare a decoraţilor. Dar, de fapt, i se furnizase o frapantă, dacă nu chiar unică mărturie de asociere a unor negative/pozitive, pentru o compoziţie nouă. Se întâlniseră pe cahla de la Mălăieşti (şi pe cea de la Hunedoara?) cel puţin trei şabloane diferite: motivul principal al cavalerului, decoraţia în butoni stelaţi şi cele două mici medalioane independent individualizate.

     Dacă s-a ales titlul general de „cahle cu cavaler”, atunci trebuie remarcat faptul că şi din punct de vedere strict istoric şi artistic, tema se termină la nivelul secolului al XVI-lea. Din şi după acel veac, personajele reprezentate pe cahle nu mai sunt „cavaleri”, ci pur şi simplu „călăreţi”. Cavaler puteai fi cu, ori faţă de un alt cavaler, nu însă în raport cu turcul. Probabil nuanţa nu ar interesa decât doar pe un profan în ale istoriei.

     Cum bine observase deja Horst Klusch, la Sibiu a apărut şi o cahlă cu „orăşean” (Bürger) călăreţ sub arcada gotică[72], cu mantie şi arbaletă, care în schema pe care am criticat-o a fost lăsat echivalent cu cel mânuind lancea. Ar urma să aşteptăm, în prelungirea acestei particulare interpretări şi un turnir cu arbalete, pentru ca frumuseţea etichetei de nominalizare să strălucească cu adevărat. Diferenţa dintre nobilul purtător de lance şi parşivul arbaletier a fost într-atât de uriaşă, încât cel care i-ar fi confundat ori pus pe acelaşi talger, în Evul Mediu, şi-ar fi pus la bătaie pielea. Acum el riscă doar triste zâmbete condescendente. Alte ipostaze botezate şi ele prin asocierea cu un cavaler sunt şi ele foarte problematice[73].

     Paginile analizate[74] nu pot fi invocate decât, cel mult, ca sursă de semnalare primară şi modele negative de analiză. Soluţiile de sinteză sunt, la rândul lor, prea personale pentru a rămâne valabile spre uzanţa tuturor. Numai că, din păcate, publicistica românească ne-a demonstrat din plin că publicarea cahlelor se poate face încă şi mult mai prost[75]. Deci, până când lucrurile se vor limpezii, vom aveam mereu cititori limitaţi la lecturi întâmplătoare, urmaţi de ambiţioşi care să-şi promoveze foarte rapid, eventual repetat şi apăsat, concluziile parţiale şi nedigerate.

      Nici una dintre noile piese adunate în seria cavalerului în turnir nu a produs vreo corecţie cronologică privitoare la prezenţa lor în Transilvania. Doar că lucrul s-a schimbat deja de la punctul său de plecare. Vom scrie în primul rând despre noua cronologie a sobei de la Buda, în aşa fel încât cercetătorii români să aibă la îndemână o sinteză, altfel de făcut doar după citirea unor pagini din limba maghiară. De remarcat că, prin intuiţia şi cultura artistică de care dăduse dovadă, Virgil Vătăşianu ne oferise, la doar un an după apariţia studiilor lui Imre Holl şi fără să le cunoască, o cronologie la care se revine acum[76]. În ciuda unor studii şi observaţii punctuale furnizate de către mai mulţi autori maghiari[77], germani[78], cehi[79] şi croaţi[80] în domeniul în care şi-a susţinut doctoratul, Daniela Marcu Istrate a citit din ce în ce mai puţin şi a rămas până astăzi la convingerea furnizată de lectura primară a interpretărilor stabilite cu jumătate de veac în urmă de către primul restitutor al cahlelor[81]. La acestea am putea adăuga completa ignorare a cronologiilor cetăţii Făgăraşului[82], obiectiv plin de cahle tematice, care a fost, într-o copleşitoare măsură, cercetat arheologic de una şi aceeaşi autoare a studiului global al cahlelor Transilvaniei şi Banatului.

     Elementele noi ar fi dat temeiuri de reflexie tuturora. Relevantă a fost descoperirea, în anul 1991, a unor cahle cu cavaler care fuseseră montate împreună cu alte cahle cu blazonul regelui Matia Corvin, în palatul de la Visegrád[83]. Autoritatea ştiinţifică a lui Imre Holl a păstrat încă şi astăzi încrezători maghiari în datările sale mai vechi[84]. Deci multiplele scăpări bibliografice ale preopinentei noastre nu ar fi, în cazul acesta, specifice şi, până la un punct, scuzabile. De aceiaşi cronologie învechită au avut ştiinţă atât Paraschiva-Victoria Batariuc[85], cât şi Maria-Venera Rădulescu[86]. Ultima dintre autoare s-a referit totuşi la desenele lui Gebhard Dacher, datate în jurul anului 1470[87], care erau frapant de asemănătoare cu modelajul de pe cahle, astfel încât ar fi necesitat raportări cronologice.

     Ceea ce era încă important era de stabilit concomitent genealogia pieselor, cronologiile corecte şi mecanismele de dispersie. Micşorarea treptată a modelelor, degradarea unor detalii şi pierderea altora ar fi trebuit să devină, în măsură egală, aspecte de urmărit. O altă deficienţă a însoţit constant studiile româneşti. Chiar Imre Holl scrisese şi accentuase ideea că soba de la Buda se identifica doar cu piesele cu cavaler în turnir. În realitate ea dispunea de o gamă de circa 20 de motive diferite a căror urmărire separată sau concomitentă, ar fi uşurat dispersia şi descoperirea datărilor corecte.

      O interferare în temă a produs-o şi Vasile Mizgan[88]. Nu vom stărui asupra acelor pagini, de altfel înzestrate cu stângăcia şi ambiţia unui debutant, decât pentru a marca intenţia clară de a prelua clasificarea Danielei Marcu Istrate şi de a o conduce către un alt grad de utilitate. Formele alambicate iniţiale s-au unificat în nouă tipuri, adică cu două mai mult decât fuseseră iniţial. Îndrăzneala nu a mers însă mai departe, spre contestarea deficienţelor. Autoarea vizată, în loc să fie încântată de faptul că teza sa doctorală, publică şi accesibilă, i-a fost folosită şi întregită, a reacţionat ca şi când ar fi fost vorba despre un simplu plagiat[89]. Dacă şi-a imaginat că producând o tipologie, ea trebuia să rămână intangibilă, altfel fiind vorba despre o agresiune la dreptul de autor[90], a dat încă o dată dovadă de o înţelegere îngustă a felului în care cercetarea trebuie/trebuia să decurgă. Cum am văzut mai sus, tipologia la care a ţinut atât de matern se topeşte complet la o analiză critică. Din acelaşi motiv, îi refuzăm orice rezistenţă şi recomandare pentru folosire.

      Dacă am reveni la dimensiunea normală a unor discuţii, înaintea de comparaţia detaliată a tuturor exemplarelor pe care le posedăm[91], am putea doar estima că avem de-a face cu mai multe paliere de recepţie şi răspândire. Un prim grup trebuie să fie fost prezent prin mărturiile de la Hunedoara-Mălăieşti, eventual Orăştie şi Vinţu de Jos. Este foarte posibil ca ele să fi atins deja şi Alba Iulia. Dacă lucrul nu s-a petrecut imediat, atunci va trebui să contăm pe cercul de la Sibiu, în responsabilitatea căruia au căzut măcar cahlele de la Cristian şi Făgăraş. Ultimul centru de recepţie şi imitare pe care putem să-l invocăm ar fi cel al Clujului. Nu avem la îndemână, aşa cum s-a mai menţionat, vreo cronologie sigură. Dacă se admite că originalele s-au produs în jurul anului 1475, atunci măcar o parte din cahlele ardelene aparţin sfârşitului de secol XV. Imitaţiile trebuie să fi început aproape concomitent, dar s-au extins, în mod sigur către începutul secolului al XVI-lea.

     Obsesia „cavalerului în turnir” a continuat prolific în literatură arheologică românească, depăşind, odată cu cahla însăşi, Transilvania. Probabil cea mai importantă problemă, lăsată nerezolvată, a fost aceea a raportului dintre cahlele cu cavaler în turnir descoperite în Transilvania şi acelea aflate, cu mult timp înainte, în Moldova. Virgil Vătăşianu făcuse primul o comparaţie între cahla de la Hunedoara şi cele din Moldova, stabilind că cele din urmă erau mai complicate[92]. Articolul nostru din anul 1979 menţiona doar acest raport, fără să-l detalieze în vreun fel.

     Paraschiva-Victoria Batariuc s-a aplecat cel mai des asupra lor (fig. 15/a-c)[93]. Pentru prima data s-a scris faptul că imitaţiile moldovene au fost produse sub controlul domniei de la Suceava[94] şi au ajuns să se extindă şi în interiorul unor curţi boiereşti şi case orăşeneşti[95]. Menţionatele cahle de la Cernăuţi[96] nu s-au lăsat încă văzute. Autoarea a menţionat şi cahlele de la Mălăieşti. Pertinentele sale observări au condus-o la concluzia unor datări ceva mai târzii pentru ele, respectiv „de la sfârşitul secolului al XV-lea, posibil din ultimii ani ai lui Matia Corvinul”[97], deci ante 1490, dar apoi şi la varianta „la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale secolului următor”[98]. În primul caz, singurul reper cronologic furnizat a fost cel al relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu Matia Corvin, după alterarea relaţiilor Moldovei cu Polonia[99]. Drept urmare, cronologia se putea restrânge la anii 1473-1490. Datarea din urmă se mai sprijină pe un alt detaliu, se pare trecut cu vederea. Pe câteva dintre cahlele Sucevei apar console laterale, care susţin deasupra diverse personaje, iar dedesubt, se sprijină în majoritatea cazurilor pe scuturi lise. Doar un singur desen al unui fragment de cahlă din cetate are ceva mai mult: o pasăre pe o ramură[100] (fig. 15/c). Cea mai uşoară decriptare a semnificaţiei sale ar fi corbul din stema Hunedoreştilor. În acest caz, am obţine un serios element de datare.

     Într-o viziune „originală” în dreptul căreia nu ar mai trebui să zăbovim decât pentru a o marca în trecere, ca existentă, s-a afirmat că mult curtatele noastre cahle aflate în provincia estică „introduc … ca termen post quem … anul 1490, în cazul în care meşterul s-a inspirat din arhitectura moldovenească”[101]. Oricum, se pare că nici în Moldova restituirile arheologice nu au servit unor datări de fineţe. Noi confirmăm doar, că cel puţin până în prezent, imitaţiile moldovene după soba de la Buda nu sunt înrudite cu cele mai fidele din Transilvania[102], nici în privinţa conservării detaliilor, şi nici în măsura în care acolo nu s-au semnalat combinaţii de cavaler încadrat în montanţi de arcatură complicaţi, cu personaje pedestre în nişe şi sub baldachine[103] (vezi, printre altele, şi exemplarul de la Spătăreşti, fig. 15/d). Cu excepţia ultimului detaliu, cahlele moldovene se apropie suficient de mult de grupul cahlelor din Secuime, datate prin inscripţia 1511, pentru a nu le socoti şi cu datarea înrudită.

     Ţara Românească a furnizat o primă luare de poziţie care nu a adus elemente asociabile cahlelor de început. S-a văzut însă cât de departe era percepţia lor istoriografică[104]. A doua reluare a subiectului a produs însă revirimentul aşteptat de multişor: la curtea domnească de la Târgovişte existaseră, într-adevăr piese bine înrudite[105]. Fragmentele publicate provin doar din decorul traforat al ancadramentului, fără cavaler. În plus, ele au fost şi smălţuite. Alegerea de „constructor” al sobei muntene a căzut pe Vlad Ţepeş, ca fiind cel mai legat de mediul transilvano-ungar[106]. Dar, potrivit cronologiei mai noi, va trebui să aflăm un alt voievod responsabil pentru transferuri.

     Generos şi complicat, subiectul răspândirii cahlelor cu cavaler nu se va încheia aici. Ritmul în care, în anii din urmă, au ieşit la iveală noi şi noi mărturii, este cea mai bună garanţie a reluărilor ce vor urma. Există însă o filozofie generală care însoţeşte finalul nostru. Dacă cahlele cu cavaler, ca şi altele, cu decoruri superbe, au fost scoase de către arheologi, nu înseamnă că tot ei ar trebui să deţină monopolul analizei lor. Arheologii trebuie să admită că obligaţia lor nu este, numaidecât, judecarea mesajelor decorative, ci primordial obţinerea cronologiilor stratigrafice şi publicarea foarte fidelă a materialelor primare. Pentru că decorurile lor conţin substanţă artistică pură, de frământat în mintea acelora care se ocupă special ori exclusiv cu istoria artei. Nici contribuţia arhitecţilor nu s-a văzut decât multe prea timid. Este trist că, la această oră, din România s-au auzit doar mesajele, destul de contestabile, ale descoperitorilor şi restitutorilor arheologi. Informaţia arheologică, împletită cu încadrările stilistice şi tehnice, vor oferi împreună ceea ce căutăm cu toţii: date ferme în evoluţiile societăţii medievale.

 

 

Adrian Andrei Rusu

(capitol din Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2008, p. 180-213, reprodus cu acordul autorului)


 

[1] Porneşte de la articolul scris împreună cu V. Eskenasy, Cahle cu cavaler în turnir din cetatea cnezială de la Mălăieşti (jud. Hunedoara), în Sargetia, 15, 1981, p. 111-117.

[2] V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cercetări arheologice la cetatea cnezială de la Mălăieşti, jud. Hunedoara. Câteva rezultate şi perspective ale campaniei din 1978, în Sargetia, 14, 1979, p. 667-674; V. Eskenasy, Cercetările arheologice de la Mălăieşti şi Sălaşu de Sus (jud. Hunedoara), în Materiale, 1979, p. 345-347; V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cetatea Mălăieşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIV-XVII), în AIIACluj-Napoca, 25, 1982, p. 62-63, fig. 7/a-b. Drept material ilustrativ am folosit piesa ultima oară în vol. Adrian A. Rusu, Ileana Burnichioiu, Monumente medievale din Ţara Haţegului. Cluj-Napoca, 2008, f. p.

[3] Atestată între altele de o monedă a regelui polonez Sigismund al III-lea, emisă în 1624, descoperită în nivelul de distrugere al turnului 4.

[4] Majoritatea cahlelor au fost publicate într-o formă restrictivă în studiul Cetatea Mălăieşti…, p. 53-92. Piesele au fost împărţite ca locaţie de păstrare între Bucureşti (Muzeul Militar Central) şi Deva (Muzeul Judeţean Hunedoara).

[5] Doar două fragmente, descoperite într-o construcţie adosată turnului-donjon (casetele XXII-XXIII) au apărut într-o situaţie mai concludentă, atestând păstrarea pieselor şi după secolul al XV-lea. Desenele cahlei întregite au fost realizate de arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu.

[6] Cf. descrierilor Paraschivei-Victoria Batariuc. Variantă adoptată după C. Vlădescu, Încercări asupra periodizării şi tipologiei armelor albe medievale occidentale (secolele XV-XVIII). II. Armuri şi arme de aruncat la distanţă, în Studii şi materiale de muzeologie şi istorie militară, 2-3, 1969-1970, p. 124; Anca Niţoi, Arme şi armuri în colecţiile Muzeului Bruckenthal. Sibiu, 2007, p. 88.

[7] Cf. descrierilor Mariei-Venera Rădulescu, Noi cahle medievale decorate cu scene de turnir (secolele XIV-XVI), în SCIVA, 51, nr. 1-2, 2000, p. 97.

[8] Analogii reale vezi la Anca Niţoi, Arme şi armuri…, p. 97-98.

[9] Verő Mária, Megjegyzések a Zsigmond-kori csontnyergekhez, în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387-1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 270-271.

[10] Dar faptul nu este probatoriu, aşa cum pare la prima vedere. Vezi în acest sens observaţiile lui R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare. Bucureşti, 1979, p. 25 şi n. 32.

[11] Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (I), în BudRég, 18, 1958, p. 264-265; P. Voit, I. Holl, Anciennes careaux de poęle hongrois. Budapest, 1963, p. 18-20.

[12] Iibidem, p. 20.

[13] Holl I., op. cit., p. 264; idem, Középkori kályhacsempék Magyarországon (II), în BudRég, 22, 1977, p. 183-190 (unde s-au investigat toate extensiile cunoscute ale pieselor, din Ungaria actuală şi ţările vecine ei.

[14] Printre ultimele noutăţi le semnalăm pe cele din Slovenia, sintetizate de către Katarina Katja Predovnik, Pečnice z gradu Podsreda, în vol. Gotika na Kozjansko z izbranimi kosi plastike in slikarstva. Podsreda, 1995, p. 39-44.

[15] Vezi harta anexă la P. Voit, I. Holl, op. cit.; un exemplar datat post 1490, având păstrată fragmentară numai figura cavalerului, în trafor (?), semnalat la castelul Licniče, vezi la Z. Smetánka, Základy Uhersko-cesko-polske skupiny pozdne gotichkých kachlu, în Pamétki Arheologické, 52, nr. 2, 1961, fig.; exemplare din Slovenia în vol. Gotika na Kozjanskem…, p. 43.

[16] V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I. Bucureşti, 1959, p. 727 şi fig. 683, la care se observă degradarea motivului iniţial, aici vizibil în modificarea arcurilor figurate deasupra arcadei gotice. Pentru alte exemple de la sfârşitul veacului al XV-lea de la Suceava vezi K. A. Romstorfer, Cetatea Sucevei. Bucureşti, 1913, pl. V-VII şi R. Gassauer, Teracote sucevene, în BCMI, 28, fasc. 86, 1935, p. 152, fig. 18, fragment asemănător cu cel reprodus de V. Vătăşianu.

[17] Möller I., A Vajda-Hunyadi vár építési korai, în vol. Magyarország műemlékei. III, Budapest, 1913, p. 87, fig. 55. Apărut şi separat, cu ilustraţia care ne interesează la p. 15, fig. 55. Singurele date furnizate sunt cele de sub ilustraţie, care în traducere, precizează: „Cahlă smălţuită din vremea Elisabetei Szilágyi”. Reprodusă şi de V. Vătăşianu, op. cit., p. 755, fig. 721. Cu toate investigaţiile noastre, piesa nu a mai putut fi regăsită în depozitele muzeului hunedorean.

[18] E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. II/2, p. 19-20 şi 90-91.

[19] R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 60-62, fig. 40.

[20] A visegrádi fellegvár. Szerkesztette Buzás G. Visegád, 2006, p. 166, 66.

[21] Relevarea lor maximală la Benkő E., Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencéi. Budapest-Koloszvár, 2002, 560 p.

[22] În mod neaşteptat, ea reapare solitară pe o cahlă datată la 1540 şi reprezentându-l pe Sf. Ladislau (ultima publicare la Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, 2008, p. 193, fig. 122/b). Aceiaşi cahlă combină, în partea superioară, unde unii ar putea vedea chiar numai un portal semicircular, şi jumătate din aşa-numita cahlă cu decor oglindă, cu cerc central adâncit şi putti ori grupuri de alte trei motive vegetale, la colţuri.

[23] Un exemplar la Roşia (Cf. Th. Nägler, op. cit., fig. 4) două de provenienţă incertă (Cf. V. Roth, Geschichte des deutschen Kunstgewerbes Siebenbürgen. Strassburg, 1908, p. 159) şi un al patrulea tot incert (Cf. K. Pulsky, A magyar agyagművesség története vonatkozó kérdések, în ArchÉrt, 2, 1882, 258, datat greşit după opinia noastră, în secolul al XV-lea) la Sibiu şi unul Cluj, datat între 1498-1510 (Cf. Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance. I (1460-1541). Cluj, 1943, p. 153).

[24] Vezi Paraschiva-Victoria Batariuc, Ceramica ornamentală din secolul al XV-lea descoperită la curtea domnească din Suceava, în Suceava, 10, 1983, p. 248

[25] Zauber alter Kacheln aus Rumänien. Hermannstadt, 1999.

[26] Ibidem, p. 39: „Nischenkachel aus Mălăieşti mit zylindrisch gewölbter Rückseite und durchbrochnerer maßverzierter Vorderseite”.

[27] Cahle din Transilvania..., p. 21 (citatul); 49 (de unde este clar că studiul apăruse imediat după volumul lui R. Popa şi Monica Mărgineanu-Cârstoiu, fiind de fapt cel dintâi care aborda în mod aparte o astfel de tematică limitată la un singur tip de decor). La p. 117, nota 9, ni se oferă toată subiectivitatea judecăţii: „Ulterior literatura de specialitate nu s-a preocupat în mod special de acest motiv decorativ. O sinteză a acestei literaturi la: Marcu: 1992a, p. 27-40. Un studiu special: Eskenasy, Rusu, 1980b”. Parcă cele două fraze nu au nici un fel de legătură una cu alta, fiind scrise de doi autori diferiţi, în locuri la fel de diferite. Contradicţia de judecată este frapantă. Repetarea aceleiaşi redacţii în eadem, Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV-XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10-11, 2000-2001, p. 65, n. 9.

[28] Şt. Pascu, Răscoala de la Bobâlna. Ed. a II-a revăzută şi completată. Bucureşti, 1963, pl. între p. 80-81.

[29] Istoria României. II, Bucureşti, 1962, p. 335; Istoria medie a României. Partea întâi (sec. al X-lea – sfârşitul sec. al XVI-lea). Bucureşti, 1966, p. 150.

[30] „a doua jumătate a secolului al XV-lea”, „ultimul sfert al secolului al XV-lea”, „sfârşitul sec. XV” (Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 21, 120, 242). Dacă s-a considerat că un singur atelier a produs şi cahlele de la Mălăieşti şi pe cele de la Orăştie (Ibidem, p. 44), atunci vom avea de-a face şi cu cronologia diferită a celor din urmă („mijlocul sec. XV, post 1457”. Ibidem, p. 249), care ar trebui să fie şi a materialelor de la Mălăieşti. În ultima referinţă la propria sa datare, autoarea preferă varianta ultimului sfert de secol XV (vezi eadem, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 184).

[31] Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV-XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10-11, 2000-2001, p. 74; reluarea în Cahle transilvănene..., p. 120.

[32] Daniela Marcu Istrate, Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV-XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10-11, 2000-2001, p. 63-88; eadem, Cahle transilvănene decorate cu cavaleri. II. Cavalerul în turnir (secolele XV-XVI), în vol. Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb. Cluj Napoca 2003, p. 111-121; eadem, Cahle din Transilvania..., p. 115-130. Volumul repetă aproape identic articolele anterioare. S-au schimbat hărţile, iar planşele cumulative ale reprezentărilor, care erau foarte utile, au fost retrase. Am exclus trimiterea la husari care a fost integrată aceleiaşi discuţii despre cavaleri în turnir. Motivaţia urmează mai jos. În sfârşit, s-a avut grijă ca „tipologia” să fie rezumată şi pentru istoriografia maghiară (eadem, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 175, nota 439).

[33] Cu ceva timp în urmă, o autoare maghiară, Judith Tamási (Verwandte Typen im schweizerischen und ungarischen Kachel Fundamaterial in der zweiten Hälfe des 15. Jahrhunderts. Budapest, 1995, p. 1-16) stabilise principiile după care ar fi meritat să se ghideze şi conaţionala noastră. Acolo mai apare şi clasa pieselor indirect conexate. La această clasificare se referă şi Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 20.

[34] Adrian A. Rusu, în Cronica, 2001, p. 334.

[35] „dar informaţia este nesigură” Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 118, n. 10.

[36] Cahle din Transilvania..., p. 190, 118, pl. 22/B/5; eadem, Cahle medievale din Transilvania. Colecţia Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, în Satu Mare – Studii şi Comunicări. Seria Arheologie, 17-21/I, 2000-2004, p. 128, 168, pl. 5/1. De notat că cele două publicări identice s-au produs în acelaşi an calendaristic.

[37] Iată gama datărilor, din acelaşi volum: p. 117 (tabel): „post 1457”; p. 118: „poate imediat după mijlocul secolului al XV-lea”; p. 190: „a doua jumătate a secolului al XV-lea”. Dacă avem deja al doilea caz prin care autoarea stabileşte trei datări diferite la aceleaşi materiale, în economia aceluiaşi volum, am fi tentaţi să concluzionăm că volumul major al domniei sale reprezintă un mare colaj de scriituri/redacţii diferite, din timpi şi perioade de reflexie la fel, unificate mai pe urmă fără grija de a mai verifica concordanţele ori, cum este vorba aici, lipsa lor.

[38] Cahle din Transilvania..., p. 118 (introduse doar cu „menţionăm aici doar acele fragmente”, fără alt comentariu).

[39] Cahle din Transilvania..., p. 432, pl. 93A/13a; eadem, Cahle medievale din Transilvania. Colecţia Muzeului…, p. 128, 168/2, 3, 5.

[40] Trimiterea din text (Cahle din Transilvania..., p. 118), se face la pl. 51a-d, dar acolo (p. 389) sunt cahlele de la Drăuşeni. Ceea ce descoperim mai departe (p. 400, pl. 62/50) este o variantă mult degradată (doar inspirată, nu copiată) şi suplimentată cu două rozete pe câmpul plin din jurul calului.

[41] „se caracterizează prin identitatea formelor generale dar simplificarea şi eliminarea unor detalii. În plus îşi fac apariţia noi elemente de decor, aparent cu rostul de a acoperi spaţiile goale rezultate din transformarea traforului într-o placă… Tiparele pentru piese sunt fie imitaţii ale originalului, fie a doua generaţie de copii: în nici unul dintre cazuri nu avem de-a face cu o copie directă”. Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 118.

[42] Möller I., A Vajda-Hunyadi vár..., p. 87, fig. 55.

[43] V. Vătăşianu, Istoria artei feudale..., p. 754, fig. 721.

[44] Cahle din Transilvania..., p. 119.

[45] Ibidem, p. 249.

[46] Ibidem, p. 44.

[47] Ibidem, p. 117 (tabel).

[48] Ibidem, p. 119.

[49] A se vedea în opoziţie pl. 6/1 cu pl. 105/4. Autoarea omite să adauge că piesa de la Alba Iulia fusese semnalată prima dată de semnatarul acestor rânduri.

[50] Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (I), p. 271, fig. 96/1.

[51] Este vorba despre B-dul Eroilor nr. 14. Săpătura de salvare ne aparţine.

[52] Cahle din Transilvania..., p. 119.

[53] Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului „Astra”. Sibiu, 2006, p. 81, nr. 17, descrierea de la p. 216 este neglijabilă din punct de vedere al interpretării.

[55] În care scapă nevinovat: „un blazon … şi un … (interpretate ca însemne heraldice)” (Cahle din Transilvania..., p. 120). Am intrat pe un alt teren lunecos pentru autoare, care aparţine unei alte discipline istorice auxiliare.

[56] Cahle din Transilvania..., p. 120.

[57] La Cahle din Transilvania..., p. 121, trimiterea şi descrierea sunt pentru pl. 18/c, ea (?) se află însă la p. 377, pl. 39/A. Descrierea sumară la p. 202.

[58] Cahle din Transilvania..., p. 121-122.

[59] Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszékből 14-18. század. Kolozsvár, 2005.

[60] Ibidem, p. 51-55.

[61] Cahle din Transilvania..., p. 122, ilustraţia de comparat la p. 388, pl. 50/2.

[62] Ibidem, p. 122, ilustraţia de comparat la p. 371, pl. 33/18-21.

[63] Ibidem, p. 123, ilustraţia la p. 474, pl. 135/5.

[64] A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 182-185, fig. 114, p. XXIX, pl. 196. Genericul este „Reneszánsz hatású gótikus kályhacsempék” (= cahle gotice de influenţă renascentistă). Autoarea indică drept gotică partea superioară a cahlei (p. 182). Va trebui să-şi revadă noţiunile privitoare la caracteristicile ambelor stiluri artistice.

[65] Cahle din Transilvania..., p. 123, ilustraţia la p. 420, pl. 82/3.

[66] Ibidem, p. 124, ilustraţia la p. 400, pl. 62/53.

[67] Ibidem, p. 124, ilustraţia la p. 371, pl. 33/17.

[68] Şt. Dănilă, Descoperiri arheologice în raionul Bistriţa, în Probleme de muzeografie. Cluj, 1960, text la p. 156-157, ilustraţie la p. 155, fig. 1.

[69]A gyulafehérvári római katolikus székesegyház..., p. 175, 183-185. Cu acest prilej, s-a socotit din nou că studiul cahlelor de la Mălăieşti nu trebuie menţionat. S-a făcut trimitere în schimb la unele dintre cele mai simple forme (Ibidem, p. 180, n. 509).

[70] Cum amintisem, cahlele de la Făgăraş au rozete, iar o alta de la Cluj alte neidentificate adaosuri (vezi Daniela Marcu Istrate, Cahle transilvănene..., p. 77, pl. 7/3), iar seria identificată mai întâi la Şiclod, un cronisticon (1515).

[71] Ibidem, p. 184. Unde se face şi raportarea la cahla de la Mălăieşti.

[72] Zauber alter Kacheln..., p. 42, fig. 59, 91, Abb. 32. Pe care Daniela Marcu Istrate l-a adus în ipostaza de „cavaler cu mantie şi arbaletă” (Cahle din Transilvania…, p. 127-129). A fost urmată fidel de Maria Venera Rădulescu, Cahle medievale din Muntenia decorate cu scena „cavaler cu mantie” (sec. XV-XVI), în vol. In memoriam Radu Popa…, p. 217-222. Hotărât, se cere reluat studiul întregii instituţii a cavalerismului medieval!

[73] III.1 „cahle decorate cu cavaleri, variante”: 1. „cu două personaje”, alta „interesantă” „în stil popular”, alta cu „cal static”, dar cu o prelungire oblică din zona pieptului, către colţul din dreapta sus, ce poate fi de la trâmbiţă, standard, până la o suliţă/lance înfiptă în el, alta doar pentru că are „un cap de cal mic”, în final cea al călăreţului greu înarmat, cu aripi. Numai citind „clasificările” husarului se poate percepe sensibilitatea autoarei la esenţă sau la detalii („husar cu mantie (şi căciulă)”, „husar cu dolman şi căciulă”, „husar cu dolman cu brandenburguri şi coif conic”, „husar în armură şi căciulă”, „husar în armură şi coif conic” etc. „Cavalerul vânător” absoarbe o scenă întreagă a „alaiul vânătoresc”, tot acolo este şi „vânătoarea animalului fantastic” pe care am tratat-o ca subiect special în alt capitol al acestui volum. În final, cavalerul „non-călăreţ”, adică pedestru, care înglobează fără probleme şi pe Goliat în armură completă, contrapus lui David etc. (Cahle din Transilvania…, p. 129-140). Practic s-a ajuns la o monstruozitate care conţine cam tot ceea ce, pe cahle, are armură, vreo armă sau un cal.

[74] Pe care autoarea însăşi a avut modestia de a le desemna drept: „studiu aprofundat [subl. n.] privind cahlele cu cavaler în turnir din Transilvania”. Vezi Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări la articolul „Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa” din Revista Bistriţei, nr. XV, 2001, în Revista Bistriţei, 17, 2003, p. 357.

[75] Cel mai ilustrativ exemplu negativ ar fi, fără îndoială, vol. Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului „Astra”. Sibiu, 2006.

[76] Istoria artei feudale..., p. 754.

[77] Vezi sugestiile încă prudente din Magyarország művészete 1300-1470 körül. I. Budapest, 1987, p. 748, dar contrazise, sub semnătura lui Feld I., loc. cit., II, p. 279; Buzás G., Lővei P., A visegrádi királyi palota Mátyás-címeres kályhája, în vol. Horler Miklós hetvenedik születésnaspjara. Tanulmányok. Budapest, 1993, p. 203, unde se fac esenţiale trimiteri la contribuţiile lui Balogh Jolán, A művészet Mátyás király korában. I, Budapest, 1966, p. 136; B. Szatmári Sarolta, Kályhacsempék a tatai várból (I), în Komárom Megyei Múzeumok Közleményei, 2, 1986, p. 81-84; Feld I. (vezi mai sus); Tamási Judit, A nagyvázsonyi Kinizsi-vár doboz alakú csempékből rakott kályhája, în A Veszprém Megyei Múzeumok Közleményei, 18, 1986, p. 250-252. Mai apoi ar fi de văzut şi M[arosi] E., în vol. Pannonia regia. Művészet a Dunántúlon. 1000-1541. Budapest, 1994, p. 312-313, în ultima treime a secolului al XV-lea; Kocsis Edit, Sabján T., A visegrádi királyi palota kályhái és kályhacsempe leletei. Visegrád, 1998, p. 33; Feld I., Gótikus és reneszánsz kályhacsempék Északkelet-Magyarországról, în vol. Gerencsérek, kályhások, tűzvigyázók. Feudáliskori kályhacsempék az Alföldről és peremvidékéről. Gyula, 2002, p. 35, care a invocat legătura dintre construcţia cetăţii Kisvárda, după 1465, şi posibilitatea prezenţei cahlelor sobei cu cavaler în turnir numai după această dată.

[78] Rosemarie Franz, Der Kachelofen. Entstehung und kunstgeschichtliche Entwicklung vom Mittelalter bis zum Ausgang des Klassizismus. Graz, 1969, p. 53; K. Strauss, Die Kachelkunst des 15. und 16. Jahrhunderts in Deutschland, Österreich und der Schwaitz und Skandinavien. II. Basel, 1972, p. 24. Opinia primei autoare era comunicată deja istoriografiei româneşti prin Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13-14, 1986-1987, p. 148-149.

[79] Z. Smetánka op. cit.; J. Kouba, Dalši doklady cesko-uhreskych styho voblasti stredoveké keramiky, în Casopis Národniho Muzea Praha, 133, 1964, p. 199; P. J. Michina, Gotische Kacheln aus Burg Melice in Mähren, în BudRég, 26, 1984, p. 87-110.

[80] B. Mašić, Kasnogotički pećnjaci s Nove Vesi. Spätgotische Kacheln aus Nove Ves. Zagreb, 2002, p. 27 şi urm.

[81] Cahle din Transilvania…, p. 115: „motivul a fost creat la mijlocul secolului al XV-lea”, „condiţiile descoperirii … permit datarea sobei între 1454 şi 1457”.

[82] Să inserăm că a fost menţionat documentar prima oară în 1459, că numai din anul 1464 s-a aflat în mâini ardelene, confiscat fiind de la domnii Ţării Româneşti. Potrivit unor surse de interpretare, construcţia cetăţii ar fi început doar din secolul al XVI-lea. Cel puţin din cunoaşterea acestor informaţii ar fi trebuit scris că nu se putea ca plăcile din Făgăraş să fi apărut mai devreme de un asemenea moment, al construcţiei înseşi a cetăţii/castelului. Totuşi, probabil pe baza unor observaţii arheologice personale, rămase tainice pentru restul lumii ştiinţifice, Daniela Marcu Istrate datează consecvent unele cahle din Făgăraş în sec. XV-XVI (Cahle din Transilvania…, p. 215).

[83] Buzás G., Lővei P., A visegrádi királyi palota Mátyás-címeres kályhája, în vol. Horler Miklós hetvenedik születésnaspjara. Tanulmányok. Budapest, 1993, p. 191-217.

[84] Revenirea lui I. Holl, Spätgotische Ofenkacheln, în ActaArch, 50, 1998, p. 139-207. Vezi pentru păstrarea cronologiei vechi, fără noi argumente, V[egh] A., în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387-1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 511.

[85] Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV-XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 125.

[86] Cu cea mai recentă lucrare de citat: Noi cahle medievale decorate cu scene de turnir (secolele XIV-XVI), în SCIVA, 51, nr. 1-2, 2000, p. 94.

[87] Ultima publicare în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387-1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 457/5.25.

[88] Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa, în Revista Bistriţei, 15, 2001, p. 126-140. Tipul cel mai insolit părea a fi un cavaler împodobit pe spate cu aripi. El reproduce însă un ins din cavaleria grea polonă a sec. XVII. Pentru comparare, a se vedea aceeaşi idee transpusă pe o cahlă descoperită la Târgovişte şi inscripţionată cu anul 1640. Vezi Maria-Venera Rădulescu, Cahle medievale din Ţara Românească. Secolele XIV-XVII. II. Teză de doctorat. Bucureşti, 2002, fig. 86.

[89] Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări la articolul „Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa” din Revista Bistriţei, nr. XV, 2001, în Revista Bistriţei, 17, 2003, p. 353-357.

[90] „tipologia propusă de autor nu se modifică în felul în care o face Vasile Mizgan”, de fapt, el ar fi trebuit „să propună o tipologie nouă”. Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări..., p. 357.

[91] Şi Daniela Marcu Istrate cunoştea foarte bine faptul că o copiere restrânge deja dimensiunile decorului de placă. Dar, nu a folosit consecvent măsurarea pentru a şti care cahle sunt mai mici decât altele, măcar pentru a şti care ar fi mai vechi şi care ar fi mai noi. Din acest punct de vedere, analizele trebuie reluate, pornindu-se direct de la sursele primare.

[92] Istoria artei feudale..., p. 727.

[93] Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13-14, 1986-1987, p. 147-159; Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV-XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 125-145; eadem, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII. Suceava, 1999, p. 118-120; eadem, Cahle din timpul lui Ştefan cel Mare de la cetatea Sucevei, în AT, 10-11, 2000-2001, p. 35-62.

[94] Paraschiva-Victoria Batariuc, Ateliere pentru producerea cahlelor în Moldova medievală, în SCIVA, 43, nr. 2, 1992, p. 217. O demonstraţie ceva mai detaliată ar merita fi încă produsă.

[95] Eadem, Cahle descoperite în locuinţe de orăşeni la Suceava, în ArhMed, 1, 1996, p. 88.

[96] V. Vătăşianu, Istoria artei feudale..., p. 727.

[97] Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV-XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 127.

[98] Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII. Suceava, 1999, p. 119.

[99] Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13-14, 1986-1987, p. 149.

[100] A se vedea la Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle cu reprezentări de cavaleri…, p. 128 („mobilat cu o pasăre”), 130, fig. 2/8.

[101] Maria-Venera Rădulescu, Cahle decorate cu scene de turnir din colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României, în ArhMed, 3, 2000, p. 244.

[102] Vezi şi scurtele noastre remarci din Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi, în Analele Putnei, 1, nr. 2, 2005, p. 116-117.

[103] La V. Vătăşianu (Istoria artei feudale..., p. 727), personajele colaterale erau socotite paji.

[104] Târgovişte, casă de orăşean, 1380-1390. Vezi Maria-Venera Rădulescu, Cahle decorate cu scene de turnir..., p. 243; reluarea detaliată (eadem, Noi cahle medievale..., p. 94, 95, fig. 1-3).

[105] Maria-Venera Rădulescu, Noi cahle medievale..., p. 94-96, fig. 2.

[106] Ibidem, p. 96.