Cahlele de la Loman (jud. Alba) şi contextul lor istoric

 


 

   

Localitatea Loman (germ. Lammdorf, mag. Lomány) aparţine administrativ comunei Săsciori, fiind situată în partea de sud a judeţului Alba, la 15 km sud-vest de Sebeş. Relieful zonei este format din ultimele prelungiri ale Munţilor Şureanu, ce înaintează spre nord, către culoarul depresionar al Orăştiei, sub forma unor promontorii. Vatra Lomanului este amplasată pe o astfel de culme muntoasă, între valea Sebeşului şi valea Pianului, la o altitudine medie de 500-600 m (fig. 1).

În primăvara anului 2007 am aflat despre existenţa în satul Loman a unei colecţii arheologice private. Colecţia aparţine cetăţeanului Dorin Vlad şi cuprinde piese metalice, fusaiole şi fragmente de cahle medievale adunate de acesta, de-a lungul anilor, din grădina locuinţei sale, aflată în partea de sud-est a vetrei satului, la numărul 130[1]. Terenul de unde provin materialele arheologice se prezintă sub forma unei terase cu expunere sud-estică, aflată la 600 m altitudine, pe partea stângă a pârâului Lazurilor (fig. 2). Cu prilejul verificării locului descoperirii, am putut constata că pe o suprafaţă restrânsă, de aproximativ 10 x 20 m, apar sporadic în arătură, fragmente ceramice medievale. Nu au putut fi sesizate urme de construcţii.

          Descrierea fragmentelor de cahle.

Fragment de cahlă-placă decorată cu grifon (fig. 3, 4) (dimensiunile păstrate 10,9 x 7,9 cm) realizată din pastă semifină, degresată cu nisip şi pietricele. Grosimea piesei variază între 0,8 cm în câmpul gol al cahlei şi 1 cm în zona chenarului. Arderea este oxidantă, incompletă, piesa având o culoare cărămizie şi miez cenuşiu. Pe spatele piesei şi parţial pe faţa acesteia pot fi observate urme de ardere secundară. Reversul neregulat păstrează amprente digitale de la presarea în tipar.

Nu s-au păstrat urme ale sistemului de prindere.

Pe avers, în partea stângă, se păstrează o porţiune din chenarul câmpului decorativ al cahlei, mai înalt cu 0,2 cm faţă de câmpul pe care este reprezentat grifonul. Din acesta, fragmentul mai cuprinde doar aripile, o parte din cap şi din gât. Animalul, orientat spre dreapta, are urechi de câine, ascuţite, şi cioc de pasăre, deschis, prin care iese limba. Gâtul este acoperit cu pene. Aripile,

acoperite la rândul lor cu pene redate fidel, sunt încrucişate, cea din plan îndepărtat îndreptată în jos, iar cea din plan apropiat în sus. În vârful aripii drepte, alipit chenarului, apare o proeminenţă de forma unui nod, probabil parte a decorului vegetal ce ocupa partea superioară a câmpului figurativ.

Fragment de cahlă-placă cu nud feminin (Eva?) (fig. 5, 6) (dimensiunile păstrate 9,2 x 6,5 cm) confecţionată dintr-o pastă semifină, având în compoziţie nisip, pietricele şi mică. Grosimea este cuprinsă între 0,7 cm în câmpul gol şi 1,1 cm în zona reprezentărilor figurate. Piesa a fost arsă oxidant, incomplet, având o culoare cărămiziu-roşietică şi miezul cenuşiu. Reversul, neregulat, prezintă urme de ardere secundară. Nu pot fi observate urme ale sistemului de prindere.

Pe avers este reprezentată partea inferioară a unui nud feminin din care se păstrează abdomenul, bazinul si picioarele. Personajul păşeşte spre dreapta, piciorul drept fiind trecut încrucişat în faţa celui stâng. Pe abdomen este figurat ombilicul, iar pe şoldul stâng două crestături. În partea dreaptă a personajului, în dreptul taliei, o proeminenţă neclară pare a reprezenta mâna dreaptă a acestuia, îndoită din cot şi sprijinită pe şold. Neclare sunt şi cele două reprezentări din apropierea picioarelor. Dacă cea din stânga personajului poate sugera un şarpe încolăcit, semnificaţia celei de-a doua, din dreptul călcâiului stâng, ne scapă în totalitate. Personajul pare a păşi pe o ridicătură, reprezentată sub forma unei proeminenţe masive imediat sub tălpile acestuia.

Fragment de cahlă-placă cu personaj masculin (cavaler ori husar?) (fig. 7, 8) (dimensiunile păstrate 6 x 6,6 cm) lucrată dintr-o pastă semifină degresată cu nisip, pietricele şi mică. Grosimea este cuprinsă între 0,6 cm în câmpul gol şi 1,1 cm în dreptul reprezentării figurate. Piesa, arsă oxidant, incomplet, de culoare cărămizie, are miezul cenuşiu, iar pe revers semne de ardere secundară. Nu prezintă urme ale sistemului de prindere.

Pe avers este reprezentat capul unui personaj masculin redat frontal, ce poartă o căciulă semisferică, uşor turtită, având în partea dreaptă trei pene oblice curbate. Deasupra căciulii, în apropierea celor trei pene, este reprezentat un obiect unghiular nedefinit, probabil aflat în spatele acestuia. Ochii, nasul şi gura sunt redate destul de fidel, forma prelungă a feţei sugerând faptul că personajul purta barbă. Pletele sunt redate de o parte şi de alta a capului, ieşind de sub căciulă. Deasupra capului personajului poate fi observată o reprezentare circulară, păstrată fragmentar, cu un vag motiv radial în interior. Datorită amplasării acestei reprezentări aproape de marginea cahlei, ar putea fi vorba de o rozetă, menită să completeze câmpul figurativ al acesteia.

În ceea ce priveşte identitatea personajului, căciula semisferică împodobită cu pene este caracteristică reprezentărilor de husari de pe cahlele medievale.

Amplasarea personajului de la Loman înspre marginea cahlei, sugerată de nervura verticală din stânga, deosebeşte însă această piesă de reprezentările clasice de husari pe cai, plasaţi în centrul câmpului figurativ. De altfel poziţia excentrică a personajului de pe cahla de la Loman exclude posibilitatea ca acesta să fi fost călare, şi ne duce cu gândul mai degrabă la o compoziţie mai elaborată, probabil cu mai multe personaje.

Fragment de cahlă-placă cu rozete (fig. 9, 10) (dimensiunile păstrate 6,50 x 9 cm) cu marginea puternic profilată, realizată dintr-o pastă semifină degresată cu nisip şi mică. Arderea este oxidantă, incompletă, fragmentul având o culoare cărămiziu-gălbuie, cu miez cenuşiu. Pe revers prezintă urme de ardere secundară.

Grosimea piesei variază între 0,7-1 cm în funcţie de neregularităţile rezultate pe spatele piesei la presarea în tipar şi de înălţimea reliefului de pe avers. Pe revers se păstrează parţial o alveolare la colţul cahlei, rezultată probabil din desprinderea sistemului de fixare.

Aversul mai păstrează doar o mică parte a câmpului decorativ. Delimitată de profilatura plăcii şi de o bandă lată de 0,7 cm, din compoziţie se mai disting doar câteva nervuri arcuite, între care se află o mică nodozitate, probabil parte a unui decor vegetal. Spaţiul dintre acestea şi banda care delimitează câmpul decorativ al piesei este umplut cu trei rozete puternic stilizate, constând din cercuri cu şase sau opt raze.

Datare şi consideraţii istorice. Caracterul întâmplător al descoperirii, precum şi cantitatea relativ mică de materiale arheologice (inclusiv piese metalice) face dificilă încercarea de datare a locuirii medievale din vatra Lomanului. Din spusele proprietarului, pe aceeaşi terasă a fost descoperită şi o monedă de argint din secolul al XIV-lea, din păcate însă astăzi pierdută[2]. În această situaţie pentru încadrarea cronologică a locuirii medievale din vatra Lomanului va trebui să ţinem seama doar de piesele care se păstrează încă în colecţie.

Un element preţios de datare a locuirii medievale de la Loman îl oferă fragmentele de cahle. Dintre acestea, un caz cu totul aparte îl reprezintă fragmentul de cahlă decorată cu grifon. Piesa, atât cât se păstrează, prezintă asemănări până la identitate cu o cahlă-placă din depozitul de la Roşia (jud. Sibiu), datată în a doua jumătate a secolului al XV-lea[3]. Situaţia este destul de rară, extraordinara diversitate a compoziţiilor figurate pe cahle făcând foarte dificilă chiar realizarea unei tipologii pentru acest gen de piese[4]. În cazul cahlei de la Loman, toate detaliile păstrate (inclusiv numărul şi dispunerea penelor de pe corpul grifonului) sunt identice cu cele reprezentate pe cahla de la Roşia.

Putem presupune astfel fie producerea ambelor piese în acelaşi atelier, fie, mai probabil existenţa unui tipar similar celui folosit la producerea piesei de la Roşia care a circulat în a doua jumătate a secolului al XV-lea în centrele meşteşugăreşti săseşti din sud-vestul Transilvaniei.

Potrivit D. Marcu-Istrate, cele mai vechi reprezentări ale grifonului pe cahle din Transilvania sunt cele de la Hunedoara[5], Alba Iulia[6] precum şi cea de pe tiparul de la Oradea[7], cărora li se poate alătura eventual grifonul de la Turea, păstrat însă doar parţial[8]. Aceste piese timpurii au fost datate pe parcursul secolului XV şi par a avea în comun, alături de imaginea clasică a grifonului, grija cu care au fost executate detaliile şi absenţa decorului vegetal.

Începând cu mijlocul secolului XV, cahlele decorate cu grifoni încep să fie completate cu elemente decorative secundare, de regulă un cadru vegetal sau borduri stilizate[9]. Aceste elemente, cărora li se adaugă o tratare mai neglijentă a contururilor, caracterizează următoarea generaţie de cahle cu reprezentări de grifoni din Transilvania[10]. Reprezentative în acest sens sunt cele două cahle de la Roşia decorate cu grifoni într-un cadru vegetal format din vrejuri împletite[11], precum şi câteva piese fragmentare descoperite la Vinţu de Jos, Făgăraş, Cluj-Napoca şi Hărman[12]. Într-o etapă ulterioară, începând cu a doua jumătate a secolului XVI, se constată o stilizare a reprezentărilor de grifoni, pentru ca din a doua jumătate a secolului XVII şi în cel următor, să predomine grifonul în medalion oval, pe un câmp aglomerat cu ornamente vegetal geometrice[13].

Relevanţa cronologică a celorlalte reprezentări figurate de pe cahlele de la Loman este scăzută datorită în primul rând dificultăţilor de identificare a personajelor în situaţia puternicei fragmentări a pieselor. Cahlele decorate cu nuduri feminine sunt destul de frecvente în Transilvania. De la Feldioara se cunoaşte un fragment dintr-o cahlă-placă pe care sunt figurate trei personaje nude pe o proeminenţă asemănătoare celei de pe fragmentul de la Loman, interpretată ca o scenă de dans, piesa fiind datată pe parcursul secolului al XVI-lea[14]. În cazul în care personajul feminin o reprezintă pe Eva, aşa cum sugerează şarpele de la picioarele acestuia, motivul decorativ îşi găseşte analogii pe cahle descoperite la Feldioara şi Dobârca unde apare alături de Adam şi de şarpe, sau pe fragmente de la Vinţu de Jos, Făgăraş sau Racoşu de Jos unde Eva este reprezentată într-un cadru vegetal bogat în grădina paradisului, ambele serii fiind datate pe parcursul secolului al XVI-lea[15].

Aceleaşi probleme de identificare le pune şi personajul masculin. Aşa cum am văzut, căciula semisferică împodobită cu pene oblice este o piesă de îmbrăcăminte caracteristică reprezentărilor ecvestre de husari, ceea ce nu este cazul piesei de la Loman, personajul fiind plasat undeva în marginea câmpului figurativ. Unităţile de husari au fost înfiinţate la mijlocul secolului al XV-lea de Matia Corvin având costumaţie şi echipament specifice. Aceştia au devenit foarte populari în secolele XVI-XVII datorită succeselor înregistrate în luptele cu turcii, fapt pentru care au devenit o temă preferată a reprezentărilor figurate pe plăcile de teracotă[16].

Pe teritoriul Transilvaniei reprezentările de husari au fost datate pe parcursul secolelor XVI-XVII. Cea mai apropiată analogie din punct de vedere geografic o reprezintă o piesă de la Alba Iulia în care personajul, purtând o căciulă semisferică, uşor turtită şi împodobită cu pene laterale, este reprezentat călare, piesă datată în secolul al XVII-lea[17]. Maniera de realizare a piesei de la Loman, precum şi reprezentarea personajului pedestru o apropie însă mai mult de una din cahlele-plăci de la Roşia, având figurat un cavaler cu armură, şi căciulă semisferică turtită într-o parte, al cărei penaj nu este însă vizibil datorită distrugerii piesei. Depozitul de la Roşia a fost datat, aşa cum am văzut, în a doua jumătate a secolului al XV-lea[18].

Rozetele realizate în maniera celor de pe piesa de la Loman sunt destul de rare. Acestea se deosebesc de reprezentările propriu-zise de rozete din petale realizate în medalion central, motiv decorativ ce apare în Transilvania începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea[19]. Modalitatea de realizare a rozetelor de pe piesa de la Loman prin impresiuni triunghiulare ce duce la cruţarea unui cerc cu şase sau opt „raze” îşi găseşte cele mai bune analogii pe două fragmente de cahlă descoperite la Orăştie şi datate în secolul al XVI-lea[20].

Se constată aşadar că materialele arheologice de la Loman păstrate în colecţia Dorin Vlad pot fi încadrate, în mare, între ultima treime a secolului al XIV-lea, când apar pintenii de tipul celor cu rotiţă cu tija alungită şi parţial despicată descoperiţi acolo, şi secolul al XVI-lea, când se datează majoritatea cahlelor pe care este reprezentată Eva. Unei încadrări exclusiv după 1500, i se opun însă piesele mai timpurii precum tipul de pinten cu rotiţă şi vârful de săgeată cu aripioare ce nu mai sunt caracteristice secolului al XVI-lea, aşa cum restrângerea datării doar pentru secolele XIV-XV este imposibilă datorită apariţiei cahlelor decorate cu reprezentări ale Evei doar începând cu secolul al XVI-lea.

* * *

Satul Loman apare menţionat pentru prima dată în documente abia la 1615, când, împreună cu Răchita, Pianul de Sus şi Strungarul, îşi achita unele obligaţii fiscale către magistratul oraşului Sebeş[21]. Se pune în acest caz problema semnificaţiei materialelor arheologice descoperite la Loman, în contextul în care acestea preced cu două-trei secole prima menţiune documentară a satului.

Pentru lămurirea acestei chestiuni este însă necesară un scurtă privire asupra începuturilor satelor româneşti din zona de munte a scaunului Sebeşului.

Scaunul Sebeşului, ca entitate teritorial-juridică a saşilor ardeleni, este menţionat documentar pentru prima dată la începutul secolului al XIV-lea[22]. Date despre întinderea efectivă a scaunului şi comunităţile arondate apar însă mult mai târziu. La 26 noiembrie 1464, printr-un document emis la Bács, regele Matia Corvin dona lui Ioan Pongracz, voievod al Transilvaniei şi comite al secuilor, şi fratelui acestuia Andrei Pongracz, căpitan general al Ungariei Superioare şi comite de Trentschin, pentru merite deosebite în luptă, „civitatem nostram regalem Zazsebes vocatam, in partibus Transsilvanis, in comitatu Albensi habitam cum villis Lamkerek, Ryhamfalwa, Kelnek, Peterfalwa, Pyhen, necnon Daal, Rekytha, Schekchuor et Olahpyen vocatis”[23]. Apartenenţa celor nouă sate menţionate în document, Lancrăm, Răhău, Câlnic, Petreşti, Pianu de Jos, Deal, Răchita, Săsciori şi Pianu de Sus, la scaunul Sebeşului este precizată atât în actul de donaţie cât şi într-un alt document din 20 noiembrie 1478 prin care regele Matia Corvin stabilea suma de 2000 de guldeni de aur pe care reprezentanţii celor şapte scaune trebuiau să o plătească „pro redemtione sedis Zazsebes”[24].

Un tablou al realităţilor demografice din teritoriul scaunului Sebeşului ne oferă recensământul locuitorilor de pe Pământul Crăiesc publicat la sfârşitul secolului al XIX-lea de către A. Berger. Descoperit în arhivele Bistriţei sub forma a trei caiete dintre care cel mai vechi este din 1488, recensământul înregistrează în scaunul Sebeşului nouă aşezări umane: Penen, Petersdorff, Lanckendorff, Molenbach civitas, Blechis pen, Brondorff Valachi, Sperban Walachi, Reythe, Kelneck[25]. Majoritatea sunt uşor de recunoscut cu excepţia lui Reythe şi a celor două sate româneşti Brondorff şi Sperban. Desigur cea mai tentantă este identificarea „Reythe”-Răchita, datorită asemănării fonetice[26]. La o privire atentă însă asupra întregii liste de localităţi se observă că dintre acestea lipseşte Răhăul astfel că „Reythe” sat înregistrat cu 21 de familii de oaspeţi, o casă părăsită şi doi păstori ar putea fi identificat mai degrabă cu Răhăul[27]. În această situaţie Răchita, sat menţionat deja în actul de la 1464, nu poate fi decât unul din cele două sate româneşti amintite în recensământul din 1488 „Brondorff Valachi” sau „Sperban Walachi”. Ultimul dintre ele, „Sperban Walachi” a fost identificat, datorită asemănării fonetice, cu Strungarul, amintit sigur la 1539, şi pe care G. Müller îl vede în locul „Schekchwr”-ului la 1464. Răchita, rămâne astfel să fie identificat cu „Brondorff Valachi”[28].

O altă conscripţie realizată la 1539 şi păstrată în arhiva Braşovului, a fost publicată în 1887 de Fr. Stenner. Aceasta cuprinde însă doar aripa vestică a scaunului Sebeşului unde sunt menţionate cinci sate: „Pyen”, „Obers pyen”, „Sfrugayr”, „Rekytta” şi „Pettersdorf”[29]. Se observă aşadar că Lomanul nu apare nici în actele de donaţie ale oraşului şi scaunului Sebeşului către fraţii Pongracz, nici în recensământul din 1488, nici în conscripţia parţială de la 1539. Chiar şi menţiunea despre obligaţiile lomănarilor faţă de oraş la 1615, provine dintr-un raport târziu al magistratului Sebeşului din 11 septembrie 1776, în plină dispută în privinţa legalităţii sarcinilor fiscale impuse satelor româneşti din hotarul oraşului[30]. Faptul denotă probabil, aşa cum bănuia şi F. Baumann, o întemeiere târzie a satului, cel mai devreme cândva către mijlocul secolului al XVI-lea[31].

În acest context este greu de precizat caracterul locuirii medievale de la Loman. Piesele de armament şi echipament militar şi cahlele ar putea fi oricum cu greu atribuite unei aşezări civile de păstori. Pe terasa din grădina casei lui Dorin Vlad fragmentele ceramice apar doar pe o suprafaţă de aproximativ 10 x 20 m ceea ce ne face să presupunem existenţa unei singure locuinţe construită probabil din lemn. Am văzut că deja în prima jumătate a secolului al XV-lea oraşul Sebeş deţinea păduri în zona de munte învecinate cu cele ale lui Mihail de Nadeş, drept pentru care între cele două părţi apar frecvent neînţelegeri[32]. În această situaţie putem presupune existenţa unor posturi de pază în respectivele păduri, mai ales că acestea erau obiectul unor încălcări aşa cu ne arată documentul de la 1487 când saşii din Câlnic atacă pădurile de munte aparţinând domeniului Sebeşelului[33]. Armele şi piesele de echipament militar aflate în colecţia lui Dorin Vlad din Loman ne susţin această ipoteză, la fel ca şi fragmentele de cahle, obiecte care, la nivelul secolelor XV-XVI presupuneau un anumit statut al celor ce le utilizau. Probabil ulterior mijlocului secolului al XVI-lea, după distrugerea cetăţii de la Săsciori şi fărâmiţarea domeniului feudal al Sebeşelului, respectivul post de pază este desfiinţat, în apropierea lui luând fiinţă Lomanul[34].

 

Ovidiu Ghenescu

(text reprodus parţial, însoţit de ilustraţie nouă, cu acordul şi contribuţia autorului, din Terra Sebus, 1, 2009, p. 119-140)

 

Abrevieri bibliografice

 

Baumann 1874 – F. Baumann, „Geschichte der „terra Siculorum, terrae Sebus” des Andreanischen Freibriefes oder des adeligen Gutes Gießübel bei Mühlbach”, în Programm Mühlbach, 1873-1874, p. 1-50.

Baumann 1876 – F. Baumann, „Die Schenkung der Stadt und des Stules Mühlbach an die Brüder Johann und Andreas Pongratz”, în Programm Mühlbach, 1875-1876, p. 5-50.

Baumann 1882 – F. Baumann, „Zur Geschichte von Mühlbach”, în Programm Mühlbach, 1881-1882, p. 1-76.

Berger 1894 – A. Berger, „Volkszählung in den 7 und 2 Stühlen, im Bistritzer und Kronstädter Distrikte vom Ende des XV. und Anfang des XVI. Jahrhunderts”, în KVSL, XVII, 1894, 5-6, p. 49-59, 65-76.

Dan 2005 – D. O. Dan, „Contribuţii la istoria scaunului săsesc Sebeş”, în Apulum, XLII, 2005, p. 229-246.

Fabini 1998 – H. Fabini, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen. Band I., MONUMENTA Verlag Hermanstadt und Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde e.V. Heidelberg, 1998.

Fleşer et alii 2005 – Gh. Fleşer, I. Rustoiu, A. Dumitran, Biserici româneşti de zid din judeţul Alba, vol. I. Protopopiatul Ortodox Sebeş, Alba Iulia, 2005.

Marcu-Istrate 2001 – D. Marcu-Istrate, „Cahle transilvănene decorate cu cavaleri. IV. Husarul (sec. XVI-XVII)”, în AnB(SN), 2001 (2002), p. 361-387.

Marcu-Istrate 2003 – D. Marcu-Istrate, „Feldioara/Marienburg, in the last Middle Age. Archaeological contributions to the history of the settelment in the 15th-16th centuries”, în In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 305-328.

Marcu-Istrate 2004 – D. Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700, Cluj-Napoca, 2004.

Müller 1912 – G. Müller, „Die ursprüngliche Rechtslage der Rumänen im Siebenbürger Sachsenlande”, în AVSL, 38, 1912, 1, p. 85-314.

Nägler 1967b – Th. Nägler, „Un depozit de plăci ornamentale descoperit la Roşia (r. Sibiu)”, în Cumidava, 1, 1967, p. 145-150.

Pavelescu 2004 – Gh. Pavelescu, Valea Sebeşului. Monografie etnofolclorică (vol. I-III), Sibiu, 2004.

Pascu, Rusu et alii 1968 – Şt. Pascu, M. Rusu, P. Iambor, N. Edroiu, P. Gyulai, V. Wollmann, Şt. Matei, „Cetatea Dăbâca”, în ActaMN, V, 1968, p. 153-202.

Raica 2002 – I. Raica, Sebeşul, Cluj-Napoca, 2002.

Rusu 1996 – A. A. Rusu, „Cahle din Transilvania (II)”, în ArhMed, I, 1996, p. 125-153.

Slătineanu 1958 – B. Slătineanu, Ceramica feudală românească şi originile ei, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958.

Stancu 2000 – I. I. Stancu, Monografia „Plaiul Lomanului. Plai dacic al Terrei Sebus”, Alba Iulia, 2000.

Stenner 1887 – Fr. Stenner, „Zwei Beiträge zur Bevölkerungsstatistik des 16. Jahrhunderts”, în KVSL, X, 1887, 10, p. 111-113.

Suciu 1968 – C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, II, O-Z, Bucureşti, 1968.

Szeredai 1791 – A. Szeredai, Notitia veteris, et novi capituli ecclesiae Albensis Transilvaniae, ex antiquis, ac recentioribus literarum monumentis eruta, Albae Carolinae (Alba Iulia), 1791.

Urkundenbuch VI – G. Gündisch, H. Gündisch, G. Nussbächer, K. Gündisch, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Sechster Band (1458-1473), Bukarest, 1981.

Wagner 1977 – E. Wagner, Historisch-statistisches Ortsnamenbuch für Siebenbürgen, Köln-Wien, 1977.


 

[1] Mulţumim proprietarului colecţiei pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziţie materialele şi pentru informaţiile referitoare la provenienţa acestora; colecţia a fost ulterior donată Muzeului Municipal „Ioan Raica” din Sebeş.

[2] O fotografie cu moneda medievală, alături de care apar un vârf de lance, de săgeată şi fusaiole, considerate dacice a fost publicată într-o monografie a satului Loman (Stancu 2000).

[3] Nägler 1967b, p. 146, fig. 2.

[4] Marcu-Istrate 2004, p. 50.

[5] Slătineanu 1958, p. 190, fig. 76.

[6] Rusu 1996, p. 127-128, fig. 3.

[7] Ibidem, p. 126, fig. 1.

[8] Marcu-Istrate 2004, p. 90.

[9] Ibidem, p. 90.

[10] Rusu 1996, p. 126.

[11] Nägler 1967b, p. 146, fig. 2.

[12] Marcu-Istrate 2004, p. 90, pl. 21/A, 64, 149.

[13] Ibidem, p. 90.

[14] Marcu-Istrate 2003, pl. 11/3.

[15] Marcu-Istrate 2004, p. 87.

[16] Marcu-Istrate 2001, p. 361-362.

[17] Ibidem, pl. I/6; Marcu-Istrate 2004, pl. 7/7.

[18] Nägler 1967b, p. 146, fig. 3; D. Marcu-Istrate datează depozitul de la Roşia la cumpăna secolelor XV-XVI (Marcu-Istrate 2004, p. 264-265).

[19] Marcu-Istrate 2004, p. 107-109.

[20] Ibidem, p. 249, pl. 105-106/10, 10a.

[21] Müller 1912, p. 142.

[22] Dan 2005, p. 232.

[23] Baumann 1876, p. 8, doc. I; Urkundenbuch VI, p. 204-206; cei doi fraţi Ioan şi Andrei Pongracz erau veri ai regelui Ungariei, mama lor, Clara, fiind sora lui Ioan de Hunedoara (Baumann 1876, p. 29).

[24] Baumann 1876, nota 12, doc. IX; F. Baumann observă menţionarea greşită în actul de donaţie a Săsciorului printre satele aparţinătoare scaunului Sebeşului, acesta fiind donat abia în 1575 ca proprietate nobiliară magistratului oraşului (Baumann 1876, nota 12); G. Müller consideră şi el greşită menţionarea Săsciorului în document, văzând în locul acestuia Strungarul (Müller 1912, p. 143).

[25] Berger 1894, p. 52-53.

[26] Fleşer et alii 2005, p. 102.

[27] Raica 2002, p. 47.

[28] Wagner 1977, p. 362; Raica 2002, p. 47. C. Suciu consideră „Brondorff”-ul un sat dispărut (Suciu 1968, p. 304), H. Fabini îl consideră ca fiind Strungarul (Fabini 1998, p. 719), iar Şt. Pascu îl plasează pe hartă în locul Pianului Românesc deşi îl consideră diferit de acesta (Pascu, Rusu et alii 1968, p. 567-568).

[29] Stenner 1887, p. 111-113; în cazul celor trei sate româneşti, Pianu de Sus, Strungari şi Răchita este precizat caracterul etnic, însă nu este clar statutul de moştenire nobiliară pe care îl au acestea. Încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea oraşul Sebeş deţinea păduri în zona de munte învecinată domeniului Sebeşelului şi pertinenţelor acestuia, aflate în posesia lui Mihail, fiul lui Solomon de Nadeş (Baumann 1882, p. 47-48, doc. XIV); probabil că odată cu luarea în posesie a acestor păduri, oraşul a ajuns şi stăpânul satelor româneşti din zona de munte a scaunului; o întemeiere ulterioară a satelor, pe pământul aflat deja în posesia oraşului, este puţin probabilă, având în vedere că o parte din Pianu de Sus aparţinea Pianului de Jos, iar restul satului, oraşului Sebeş, situaţie la care s-a ajuns probabil prin ocuparea sau cumpărarea de cele două comunităţi săseşti a unor părţi din respectiva vatră de sat; cert este că încă din secolul al XVI-lea conducerea oraşului considera aceste sate ca domenii nobiliare, impunându-le o serie de sarcini fiscale; aşa cum am văzut, la începutul secolului al XVII-lea Răchita, Pianul de Sus şi Strungarul, alături de care apare menţionat pentru prima dat şi Lomanul, plăteau o dare din veniturile realizate din porci şi caş, iar în locul taxei teragiale prestau magistratului Sebeşului zile de cosit şi seceriş (Müller 1912, p. 142).

[30] Müller 1912, p. 142, nota 3.

[31] Baumann 1874, p. 27; în volumul al VI-lea din seria „Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen” este publicat rezumatul unui document emis la 1 martie 1467 de Matia Corvin prin care acesta cerea capitlului din Alba Iulia punerea în posesie a lui Toma şi Bernard Lepes de Wasaroskezy cu mai multe moşii printre care „Lamfalwa, Wingard, Byrbo, Zekes et Alamor” aflate în comitatul Alba. Autorii volumului au identificat „Lamfalwa” cu Lomanul, bazându-se probabil pe asemănarea cu numele german modern al satului (Urkundenbuch VI, p. 277, 607); ordinea enumerării satelor din document de la vest la est ne face însă să ne gândim la plasarea lui „Lamfalwa” undeva în partea vestică a Podişului Secaşelor; toponimul mai apare sub forma „Lomfalwa” în două documente de la 1501 şi 1549, ultimul oferindu-ne un indiciu geografic preţios în privinţa localizării, „ac vado super fluvium Marus”, ceea ce îl face pe A. Szeredai să identifice „Lomfalwa” cu Limba (Szeredai 1791, p. 122, 170).

[32] Baumann 1882, doc. XIV.

[33] Ibidem, p. 51.

[34] O tradiţie orală, consemnată de Gh. Pavelescu leagă întemeierea Lomanului de mutarea vetrei unui sat din apropiere de Sebeş, de pe valea Secaşului, în zona de munte „la colibi”, din cauza războaielor şi a unei epidemii de holeră (Pavelescu 2004, p. 33).