Jitia Sf. Ioan cel Nou de la Suceava -

o variantă culeasă la Trapezunt

 


 

  

 

În ultima vreme, graţie dezvoltării tehnologiei moderne, atelierul de lucru al istoricului s-a îmbogăţit cu instrumente noi, aşa cum ar fi vasta arhivă, în permanentă expansiune, a internetului. Deşi criticată de cele mai multe ori de „venerabili” – din conservatorism ori poate din cauza abilităţilor deficitare de operare PC – posibilităţile de culegere a informaţiilor navigând în mediile de stocare virtuale sunt din ce în ce mai folosite. Rezervele – adesea exprimate şi motivate de unele suspiciuni subiective legate de veridicitatea informaţiilor, chiar dacă sunt postate pe unele site-uri ale unor instituţii academice de prestigiu – au făcut ca mediile ştiinţifice româneşti să înregistreze unele întârzieri în această direcţie, cele mai însemnate produse în domeniu, sunt datorate la noi unor iniţiative particulare. Nu acelaşi lucru se observă în străinătate, unde sunt întreţinute site-uri specializate de către instituţii academice sau cercuri ştiinţifice de prestigiu.

Nu intenţionez, prin aceste rânduri, să propun o analiză al acestui fenomen interesant, ci doar să semnalez existenţa site-ului www.vostlit.info întreţinut de revista Vostočnaja literatura girată de Academia de Ştiinţe a Rusiei. Această revistă este specializată în culegerea, traducerea în limba rusă şi publicarea izvoarelor istorice scrise. Prioritate reprezintă sursele medievale referitoare la istoria Rusiei, a Bizanţului şi a Europei dar pot fi consultate şi numeroase izvoare cu referire la alte state şi regiuni. De câţiva ani, redacţia acestei reviste a luat decizia lansării unui site propriu, care poate fi consultat foarte uşor, urmărind indicele alfabetic – pentru autori – dar şi lista statelor medievale, pentru documente.

Desigur, site-ul este în permanentă creştere iar în prezent conţine deja un volum impresionant de informaţii, printre care multe de interes iar unele inedite pentru istoriografia română. Merită remarcat că izvoarele nu sunt reproduse trunchiat, ci există interesul de a le publica integral şi sunt însoţite de comentariile şi observaţiile editorului pe marginea textului şi autorului, note explicative, trimiteri bibliografice, hărţi, volumul sau articolul în care au fost publicate pentru prima dată.

Printre multe alte izvoare – o bună parte le-am comparat cu cele publicate la noi – prezint aici o versiune a unei legende a vieţii Sfântului Ioan cel Nou, martirizat la Cetatea Albă. Este vorba despre un izvor hagiografic de căpătâi pentru procesul de organizare religioasă în Ţara Moldovei, ce a culminat cu recunoaşterea Mitropoliei sub oblăduirea unui vlădică autohton, de către Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Jitia, cum i se mai spune acestui tip de izvor, a circulat în mai multe variante, graţie şi atenţiei deosebite de care s-a bucurat Sfântul Ioan în panteonul moldovenesc, acesta fiind venerat până la mijlocul veacului XVII drept protectorul spiritual al Ţării Moldovei. Până de foarte curând, istoriografia românească reţinea două variante ale Vieţii Sf. Ioan cel Nou: prima apărută în Cazania mitropolitului Varlaam, în timp ce a doua variantă a fost publicată la finele veacului XIX de eruditul episcop de Roman, Melchisedec Ştefănescu, Vieţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblacu, editat în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, II, 1884, III.

Conform editorului, izvorul hagiografic ar fi fost scris din poruncă domnească la Mănăstirea Neamţului, de către călugărul Grigorie – aşa cum apare pe o însemnare marginală – identificat cu Ţamblac. Martirajul s-ar fi produs în cetatea de la limanul Nistrului, în jurul anului 1330, pornind de la un calcul matematic, după care moaştele ar fi stat la Cetatea Albă vreme de 70 de ani. Judecând apoi după ediţia interpelată a lui Grigore Ureche, după care moaştele ar fi fost transferate la Suceava în al doilea an al domniei lui Alexandru cel Bun, respectiv 1402, s-a estimat şi data producerii evenimentului.

Toate aceste concluzii schiţate mai sus au fost contestate la o Sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice de la Sofia de către P. Şt. Năsturel şi publicate[1] în anul 1971. Conform acestuia, însemnarea numelui Grigorie, pe textul original este mai târzie, prin urmare asocierea cu Grigorie Ţamblac este hazardată. De asemenea, simpla prezenţă a acestui nume nu înseamnă automat că este al autorului. O altă observaţie interesantă se referă la locul unde s-a produs martirajul. Textul original – care ar fi fost redactat în limba greacă – are în vedere nu un oraş, ci un punct din apropierea Bosforului. Autorul susţine că este vorba, desigur, de Bosforul cimerian iar acel cap alb, în loc de Cetatea Albă, trebuie căutat undeva pe coastele de răsărit ale Peninsulei Crimeea. Astfel s-ar explica şi presupusa expediţie a unui boier moldav „cu destulă oaste” pentru a aduce relicvele la Suceava. Dacă acestea s-ar fi aflat atunci într-un oraş al Moldovei, aşa cum era Cetatea Albă, nu s-ar mai explica angrenarea unor militari într-o procesiune religioasă, făcându-se totuşi abstracţie de un alt moment al transferului de moaşte – de fapt, readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din exilul polonez, în anul 1783, acestea fiind însoţite pe toată procesiunea de un contingent militar.

Legat de cronologia faptelor, P. Şt. Năsturel observă că scena transferului moaştelor, regăsită pe frescele murale ale vechilor biserici din Bucovina reprezintă, alături de Alexandru cel Bun, pe doamna Ana, a doua soţie (1410-1415), al cărei mariaj cu voievodul Moldovei impune stabilirea transferului moaştelor pe la 1415, aşa cum preciza şi cronicarul Grigore Ureche.

Încă din momentul lansării, aceste conexiuni au fost respinse de cercetătorii bulgari, în timp ce istoriografia românească se află pe o poziţie destul de nehotărâtă, poate şi din simplul motiv că până în prezent – cu excepţia unui studiu al arhitectei Mariana Şlapac – Cetatea Albă nu s-a bucurat de o atenţie aparte. Motivul poate fi şi o oarecare reţinere din partea istoricilor de a relua un subiect dezbătut magistral de Nicolae Iorga şi Gh. I. Brătianu. Istoricii din Basarabia – dintre care va trebui evidenţiat cercul ce formează colectivul de la Vysšaja Antropologičeskaja Škola, reuniţi în jurul revistei Stratum plus (Chişinău-Sankt-Peterburg-Odessa), deosebit de activ până la încetarea din viaţă a lui P.P. Byrnea, N. D. Russev şi A. Gorodenco – nu au acordat o atenţie deosebită interpretărilor lui P. Şt. Năsturel. Una dintre cele mai recente lucrări cu privire la regiunea de sud a Ţării Moldovei, semnată de N. D. Russev[2], are la bază comentariile lui Melchisedec. Autorul este interesat mai mult de structura socială a populaţiei Cetăţii Albe. De remarcat că una dintre cele mai cunoscute sinteze asupra istoriei Bisericii Ortodoxe Române[3], semnată de Mircea Păcurariu, se arată de asemenea precaută faţă de noile variante interpretative ale izvorului hagiografic.

Pe marginea subiectului, opinia subsemnatului a constituit obiectul unei intervenţii susţinute în cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice de la Roman, în anul 1999, cu titlul Sfântul Ioan cel Nou şi Cetatea Albă. Reactualizări, publicată ulterior în revista Complexului Muzeal Judeţean Neamţ[4], optând în special pentru menţinerea localizării martirajului la Cetatea Albă, precum şi a cronologiei evenimentului stabilite de ep. Melchisedec[5]. Drept argumente în acest sens au fost aduse observaţiile că textul hagiografic păstrează dese referiri asupra locului cu termenul de cetate/oraş iar trimiterea unui boier cu un corp de oaste în teritoriile controlate de tătaro-mongoli pare o încercare temerară şi fără şanse de reuşită. „Bospor”-ul menţionat în izvor ca indiciu de localizare, înseamnă „trecătoare” şi poate fi considerat aşa chiar limanul Nistrului, care se varsă în mare printr-un loc foarte îngust. De asemenea, trebuie precizat că strâmtoarea prin care apele limanului nistrean se varsă în mare se cheamă şi acum Strâmtoarea Constantinopolului, nefiind exclus ca în vechime să fi fost numită a Bosforului sau Bosfor. Totodată, este greu de perceput consfinţirea Mitropoliei Moldovei, prin relicvele unui sfânt ales la întâmplare şi care – ulterior – să devină protector al ţării. Apoi, tradiţia de la Cetatea Albă şi cele câteva monumente locale care evocă amintirea martirului din Trapezunt constituie tot atâte argumente în favoarea stabilirii anume în oraşul de la limanul Nistrului a locului în care Sf. Ioan şi-a dat ultima suflare. Cronologia evenimentelor, fixată după anii în care doamna Ana s-a căsătorit cu Alexandru cel Bun, ar putea fi de asemenea puţin probabilă având în vedere că atât frescele bucovinene, cât şi letopiseţul lui Grigore Ureche constituie repere istorice mult mai târzii faţă de momentele la care se referă. Absenţa Margaretei din fresce, aşa cum ar părea firesc pentru opţiunea 1402, este explicabilă prin faptul că doamna Moldovei împărtăşea aceeaşi confesiune cu latinul (frângul) care l-a vândut călăului pe Ioan.

O adevărată surpriză, încă inedită în istoriografia română, este apariţia unei versiuni moldoveneşti a Vieţii Sf. Ioan cel Nou care a circulat în Trapezunt – patria mucenicului –, publicată de revista Academiei de Ştiinţă a Rusiei, Vostlit, cu ediţie electronică, specializată în publicarea integrală a izvoarelor istorice narative ale lumii. Potrivit sursei în cauză[6], editată de Porfirij Čigirinskij în prestigioasa revistă a societăţii imperiale odessite ZOOID, în anul 1875, cu doar câţiva ani înainte de articolul lui Melchisedec Ştefănescu, domnul Moldovei ar fi trimis un boier nu „cu destulă oaste”, ci cu „multe daruri” şi abia după ce a primit îngăduinţa oficialităţilor Cetăţii Albe (fără indicativul de localizare Bospor) a ridicat moaştele pentru a le duce la Suceava. De asemenea, titlul susţine că oraşul martirajului se cheamă „Leukopolis, după folosinţa comună Akkerman”, ambele toponime proprii Cetăţii Albe. Mai mult decât atât, oraşul este localizat de izvor „în partea de sus a Moldovei” [sic!].

Dacă nu pot fi identificate elemente suplimentare prin care să se verifice cronologia faptelor, introducerea oferă însă câteva indicii legate de paternitatea operei. În Predoslovie, drept autor al operei este indicat Nicephoros, patriarhul Alexandriei (1639-1645) şi se certifică astfel supoziţia lui P. Şt. Năsturel că Grigore Ţamblac nu poate fi considerat autor, precum şi faptul că, iniţial, izvorul a fost redactat în limba greacă. În aceste condiţii şi varianta trapezuntină este o versiune, care a operat cu câteva surse secundare târzii. De asemenea, se specifică în introducere că au circulat mai multe versiuni ale legendei, ceea ce punea în dificultate clerul atunci când trebuia să-l prăznuiască pe martir. Din acest motiv, un oarecare Foma Bujuki a adunat toate versiunile cunoscute, printre care două „savante” – a patriarhului Alexandriei şi una girată de Mitropolia Moldovei – aducându-le la o formă care ar fi fost cât mai aproape de original. Trebuie precizat totuşi că la bază s-a aflat o variantă moldovenească a scrierii, ce a părăsit limitele Ţării Moldovei după 1783, anul în care moaştele au revenit din lungul exil la Zolkiev, fapte consemnate în partea finală.

Nu voi insista pe dezbaterile istoriografice din jurul acestui izvor, ci am hotărât să traduc varianta trapezuntină în limba română pentru toţi cei interesaţi.

 

Vitalie Josanu

   

 

Mucenicia şi viaţa sfântului, de toată lauda,

mare mucenic Ioan cel Nou din Trapezunt,

cel care a suferit la Leucopolis,

numit după folosinţa comună, Akkerman

 

Predoslovie

 

Această liturghie a sfântului Ioan din Trapezunt, a fost alcătuită, aşa cum se vede din însemnare, de Nichifor, patriarhul Alexandriei şi s-a păstrat până astăzi în manuscris în câteva biserici din Iaşi şi prin transcriea ei de diverşi copişti, s-au făcut multe adausuri şi omisiuni şi multe greşeli, aşa cum s-a întâmplat cu toate cărţile manuscrise vechi de până la descoperirea tiparului. După apariţia acestei liturghii, au fost alcătuite şi alte liturghii asemănătoare aceluiaşi sfânt de alţi plăsmuitori de versuri care, în dorinţa de a obţine întâietate, nu au preluat nimic de la patriarh, ci au alcătuit cu totul alte cântări, astfel încât atunci când au fost trei sau patru asemenea liturghii, parohul bisericii nu ştia pe care dintre acestea să o îndeplinească. Pentru a îndepărta această încurcătură şi pentru a stabili peste tot o singură liturghie şi mai ales în patria sfântului, pentru proslăvirea lui ca fiind primul mucenic ucis de Agareni, un oarecare Foma Bujuki, locuitor al oraşului Rize[7], din eparhia Trapezuntului, pentru folosul sufletului său, s-a străduit să o scoată la lumină prin tipar, corectând ce trebuie, după străduinţa sa binecredincioasă, el a bătut în cupru şi înfăţişarea sfântului, pe care a luat-o de pe o imagine veche ce se păstrează în Mănăstirea Purnov, de aici. Aşadar, creştin ortodocşi, primiţi cu râvnă această carte, slăvindu-l pe Dumnezeu, care ultima vreme îi întăreşte pe binecredincioşi întru mucenicie; iar ziua sfântului sărbătoriţi-o prin psalmi şi cântări pentru propria voastră mântuire şi miluire.

 

 

*        *        *

 

Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos, vor fi prigoniţi (scrisoarea a doua către Timotei, III, 12). Este negreşit: şi însuşi Hristos a proorocit aceasta, spunând în lume veţi avea necazuri (Ioan XVI, 33). Într-adevăr, toţi cei care vor ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi să urmeze propovăduirile Sale, trebuie să rabde prigonirile şi necazurile. Aceste propovăduiri cu o tărie de nestrămutat erau urmate de cei care voiau să trăiască pentru Dumnezeu şi cei mai înverşunaţi mucenici care nu-şi cruţau ultima picătură de sânge şi l-au vărsat pentru a se înfăţişa bineplăcuţi lui Dumnezeu. De asemenea, asceţii au fost plăcuţi lui Dumnezeu prin munca lor neîncetată şi după aceea, ca printr-o mucenicie îndoită, şi acum se bucură de viaţa veşnică. Din numărul celor care au vieţuit pentru Dumnezeu face parte şi cel mulţumit acum de noi, Ioan, fericitul mucenic despre care s-a făcut şi această introducere a noastră.

 

 

El s-a născut în Lazikia, într-unul dintre cele mai bune oraşe – Trapezunt, cunoscut prin îndestulările vieţii, prin negoţul bogat şi întins care se face cu ajutorul corăbiilor, care adăstează în porturile lui; pentru că acest oraş se află la mare. Peste tot chiar şi locuitorii săi se ocupă cu negoţul pe mare; din numărul lor făcea parte şi mucenicul Ioan, care făcea comerţ pe corăbii. Acest blajin a fot bun încă din copilărie, era blând şi evlavios în credinţa faţă de Hristos, milostiv faţă de toţi şi generos cu cei nevoiaşi.

Sfântul Ioan, hotărând să meargă în altă parte cu treburile lui de negoţ, se aşeză pe o corabie şi pentru că prin natura sa era milostiv, nu înceta să-i ajute şi să le facă bine săracilor ce se aflau pe corabie; în fiecare zi el vărsa lacrimi rugându-se necontenit, plângea şi jelea pe cei necăjiţi, mângâindu-i şi făcându-le bine în aşteptarea milei lui Dumnezeu: pentru care s-a şi învrednicit de harul muceniciei. Căpitanul corabiei pe care a urcat era frâng, din rândul acelor oameni care cred dogmelor bisericii Occidentale. Acest om era foarte rău şi aplecat spre o vrăjmăşie neîmpăcată. Tatăl lui, diavolul, vinovat de toate relele, a trezit într-însul mânia şi o mare duşmănie împotriva lui Ioan şi căuta prilejul să-i facă rău, atât pentru pentru firea lui bună şi smerenia întru Hristos, cât pentru asprime şi denunţare. Pentru că acest monstru nu înceta în fiecare zi să se înfrunte cu Ioan despre dogme mai ales despre purcederea preasfântului Duh; atunci Ioan, având în sine harul dumnezeesc, îl biruia pe acesta, arătându-i zădărnicia ostenelilor şi cât de mincinoase sunt dogmele sale. Dar el, asemenea diavolului, tatălui său, a adunat în inima sa o ură nemărginită şi întotdeauna avea gânduri ascunse în sufletul său.

Atunci când au ajuns în portul unui oraş, numit Leukopolis, iar în turceşte Akkerman, care se află în Marea Neagră, în partea de sus a Moldovei[8]; atunci acest căpitan rău, şi-a înfăptuit îndată răutatea; a coborât de pe corabie împreună cu Ioan şi s-a înfăţişat eparhului acelui loc, un mahomedan, apărător fierbinte şi păstrător al învăţăturii mahomedane şi cu cruzime l-a pârât pe sfânt, spunând: „Pe corabia mea se află un creştin care de multe ori mi-a vorbit că voieşte fierbinte să-şi lase credinţa şi să se apropie de credinţa mahomedană şi să fie în legătură cu voi: ceea ce el întărit nu doar prin vorbe goale, ci prin mare jurământ. Aşadar, nu trece cu vederea acestea, ci cât mai degrabă cheamă-l pe acel om, întreabă-l, îndeamnă-l să se lase de credinţa sa, prinde-l. Aşa vei căpăta mare slavă şi cinste din partea împăratului pentru că l-ai adus la religia ta pe acest om înţelept şi destoinic, care nu este chiar ultimul din Trapezunt”.

Ticălosul şi josnicul judecător, auzind toate acestea, s-a ridicat cu bucurie şi s-a aşezat într-acel loc, unde după obicei se făcea judecata şi îndată a poruncit să-i fie adus sfântul. Atunci când a apărut călătorul şi s-a aşezat în faţa sa; atunci el cu măgulire şi viclenie linguşitoare i-a spus: „De la mulţi ştim că eşti un om destoinic şi deosebit printre cei de felul tău şi suntem foarte bucuroşi să auzim că eşti robit de preafrumoasa şi adevărata noastră credinţă şi de dogmele noastre sfinte şi că tu le-ai îndrăgit cu toată inima. Cu adevărat credinţa noastră are puterea de a atrage un om de neam bun, să aprindă în inima lui focul dragostei nemăsurate faţă de ea şi să îi dea o viaţă îndelungată. Întrucât o iubeşti de bună voie, atunci nu zăbovi, fii prietenul nostru şi recunoaşte credinţa noastră. Lasă-te de credinţa creştinilor cea vrednică de râs şi ruşinoasă şi cu putere ruşinează-le legea şi credinţa în faţa întregului norod care s-a adunat astăzi ca – alături de femeile şi copii lor – să audă mărturisirea ta sinceră, laudele pe care le vei aduce credinţei noastre măreţe şi slăvite, cum te vei lăsa de credinţa creştinilor şi o vei batjocori; aşadar, după cum ai zis, fă-o degrabă, ca şi alţii să vadă şi să înveţe să ne cinstească credinţa; pentru aceasta vei fi cinstit de împărat şi vei trăi îmbelşugat alături cu noi, ca frate al nostru”.

Pe când acel iscoditor de păcate şi învăţător de necinste, gata de orice fată rea şi cruzime, îi rostea aceste vorbe hulitoare de Dumnezeu, blajinul Ioan, ridicându-şi spre cer ochii săi sufleteşti, cerea ajutor dumnezeiesc de la Dumnezeu care a zis: „Când veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi stăpânilor pentru numele meu, să nu vă faceţi griji de ce veţi spune sau veţi răspunde; căci vă va fi dat cuvânt şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă sau să-i poată răspunde potrivnicii voştri” (Marcu XIII, II; Luca XXI, 15). Apoi, umplut de râvnă faţă de Dumnezeu, s-a uitat ameninţător la tiran, cu mare îndrăzneală îi răspundea spunând: „Minţi, judecătorule[9]; pentru că acele cuvinte pe care eu le-aş fi spus, nu sunt ale mele şi niciodată nu mi-a venit gândul să mă lepăd de Hristosul meu nici cu cuvântul şi nici cu fapta; nu se va întâmpla aceasta, Dumnezeul meu! Niciodată nu am avut în minte aşa ceva şi toate acestea sunt născociri ale duşmanului adevărului, tatălui tău, diavolul, care a intrat în tine ca într-un vas vrednic de răutatea ta, vorbeşte cu gura ta asemenea cuvinte de batjocură faţă de Dumnezeu ca să te ducă la pieire, pentru că are nevoie de tine pentru focul Gheenei. Binevoieşte, mai bine, să auzi de la mine adevărul, curăţindu-ţi mintea înceţoşată de rătăcirile în care te găseşti; nenorocitule, binevoieşte să vii la lumină prin sfântul botez, să te faci fiul luminii şi să-l cunoşti pe unicul Dumnezeu în Treime, cunoaşterea căruia luminează mai mult decât soarele şi să te învredniceşti de împărăţia cerească”.

Spunând acestea şi ridicând mâinile şi ochii spre cer a strigat cu voce tare: „Fii milostiv Hristoase Împărate, să nu se întâmple să mă lepăd de Creatorul şi Dumnezeul meu, să nu ajung a mă lepăda de preacinstitul numele Tău; nu voi sluji întunericului şi nici diavolului, ci ţie întru Tatăl slăvit de Fiu şi Cuvânt!”[10]

Atunci când sfântul rostea aceste cuvinte cu tărie şi cu faţă luminată, deodată faţa judecătorului s-a schimbat şi de mânia aruncată în inima sa, nu putea asculta nepăsător cuvintele sfântului, spuse cu tărie; văzând că sfântul i-a călcat în picioare credinţa lăudată şi că îl slăveşte şi aduce cuvinte de laudă lui Dumnezeu, pe care el însuşi l-a nesocotit, s-a dat întru totul neadevărului. Ca o slugă a diavolului, a poruncit de îndată robilor săi să ia hainele de pe sfânt (care după îndeplinirea acestei porunci stătea gol, însă era îmbrăcat de harul lui Dumnezeu) şi a primit multe toiege şi privind către mucenic, i-a zis: „Nu vorbi în faţa noastră asemenea minciuni, ci leapădăte de credinţa ta nefolositoare şi primeşte credinţa noastră cu tot sufletul tău. Lasă aceste cuvinte şi fă după cum ai făgăduit, altminteri, jur pe credinţa mea, nu voi zdrobi doar trupul tău cu aceste toiege, ci te voi ispiti cu alte mari şi înspăimântătoare munci, până când vei muri cu cea mai amară moarte”.

Sfântul i-a răspuns: „Eu nu sunt mincinos, aşa cum spui tu, care eşti umplut de toată necinstea şi neomenia, ci sunt rob al Troiţei slăvitului Dumnezeu iar acum sunt şi mucenic al său. Despre acest Dumnezeu am aflat de la părinţii mei, ca să mă închin şi să-i slujesc lui ca unui Creator şi Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute. În afară de aceasta eu îl aştept pe Hristos al meu, judecătorul celor vii şi morţi, care va veni să dea fiecăruia după faptele sale. Nu nădăjdui să auzi de la mine alte cuvinte în afara de acestea pe care ţi le-am spus mai înainte, ceea ce îţi spun din nou, că nu mă voi lepăda de Hristos, Creatorul şi Dumnezeul meu şi niciodată nu mă voi lepăda de El, cât voi avea cugetul sănătos. De aceea nu zăbovi mult, ci arătaţi toată priceperea; tatăl tău este diavolul care se ascunde în tine, care te-a îndrumat pentru că te voi izbăvi de grija învăţării mele şi să mă trimiţi mai repede la Dumnezeul şi Stăpânul meu prin ce moarte voieşti, astfel ca urechile mele să nu mai audă vorbele tale ticăloase şi ochii mei să nu vadă faţa ta răutăcioasă şi scârnavă. Iată trupul meu, stă gol în faţa ta; bate-l cu toiegele, arde-l cu foc, îneacă-l în apă, taie-l cu sabia şi în afară de acestea, ispiteşte-mă cu toate muncile şi caznele de care eşti în stare şi vei vedea că sunt pregătit cu mare bucurie să le îndur din dragoste faţă de Hristos al meu, Creatorul şi Făcătorul meu, pentru a te ruşina pe tine şi pe tatăl tău diavolul, care te învaţă”.

De cum a auzit aceste vorbe, muncitorul cel crud şi plin de toată răutatea s-a aprins de mânie nemărginită şi a poruncit de sârg să-ntindă pe sfânt la pământ şi l-au chinuit atât de neomenesc şi fără milă, încât tot trupul său a fost zdrobit şi rupt; bucăţi din el se lipea de toiege şi se împrăştiau pe pământ şi întreg acel loc unde mucenicul a fost întins şi chinuit s-a înroşit de sângele său”.

Sfântul, văzându-se în această stare, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Îţi mulţumesc Stăpâne al meu Atoateştiitor, că m-ai învrednicit să mă botez în propriul meu sânge ca să-mi spăl cu el păcatele mele”.

Muncitorii, auzind acestea, umplându-se de mânie îi biciuiau şi mai tare trupul încât a rămas fără glas. Pentru că venise noaptea, legându-l cu lanţuri puternice, l-au aruncat în temniţă, ca pe un mort, pentru ispitire, pentru ca dimineaţa să-l pedepsească şi mai crud.

La venirea zilei, ticălosul, nemilostivul şi necuratul tiran şi judecător s-a aşezat în scaunul de judecată şi a cerut să fie adus sfântul. El a fost adus. Faţa lui strălucea; în sufleul său era bucurie. Răutăciosul judecător văzând faţa veselă a sfântului şi bucuria din sufletul său s-a mirat şi gândea în sine cum de a rămas sufletul în trupul său după asemenea cazne, apoi i-a zis: „Ioan, oare nu vezi până la ce necinste te-a adus necredinţa, astfel încât a rămas în tine puţin din viaţa, care ne este tuturor atât de dulce şi care abia abia se ţine în tine? Iar eu îţi spun iarăşi, dacă vrei să asculţi de cuvintele mele, îndată vei dobândi sănătate pentru că aici sunt vraci veniţi din India şi Persia şi ei te vor vindeca. Dacă însă îţi vei păstra primele tale convingeri, să ştii că vei suferi pedepse mai rele”.

Mucenicul, prea puţin îngrijindu-se de cuvintele nesăbuite ale judecătorului i-a răspuns: „Caznele tale şi sleirea trupului meu nu înseamnă nimic pentru mine, căci cu cât omul cel de din afară putrezeşte, pe atâta se înnoieşte cel din lăuntru, după cuvintele Apostolului. Eu nu am altă râvnă, altă bucurie în suflet decât să rabd toate pedepsele la care se grăbeşte să mă supună sufletul tău nenorocit şi nemilos şi prin mila şi ajutorul creatorului meu Iisus Hristos, care m-a întărit şi mă întăreşte, să zădărnicesc faptele tale şi ale tatălui tău, diavolul, pentru că aşa ne propovăduieşte Hristos în sfânta Evanghelie: cel care va răbda până la capăt, acela se va mântui. De aceea eu îţi spun că nesocotesc primele mele răni, acestea îmi sunt chiar plăcute şi îi mulţumesc lui Hristos al meu că m-a învrednicit să rabd muncile pentru preasfântul numele Lui. Acum preanecinstitule şi păgânule, gândeşte cum ai putea născoci munci mai grele sub povaţa tatălui tău, diavolul şi nu zăbovi să le încerci pe mine; astfel vei proslăvi şi mai mult trupul meu”.

Judecătorul, auzind acestea şi umplându-se de mânie sălbatică, asemenea unui leu ameninţător, a strigat mai ales pentru ruşinarea sa şi a cerut din nou ca sfântul să fie întins la pământ şi să fie bătut fără milă şi orice îndurare. Cei care munceau trupul mucenicesc oboseau de la bătaie şi se schimbau unul pe altul iar sfântul, fiind mai tare decât diamantul[11], le nesocotea pe toate.

      Atunci privitorii au început să strige şi defăimeze pe judecătorul însetat de sânge, numindu-l nemilostiv şi neomenos. Acesta, auzind glasurile şi defăimările poporului, a poruncit să fie adus un cal sălbatic, să lege picioarele mucenicului de coada sa şi să-l  târască pe uliţe şi un rob trebuia să bată calul cât se poate[12]. Astfel sfântul a fost târât prin toată cetatea spre pilda altor creştini. Şi când a fost purtat pe uliţa evreiască, atunci duşmanii credinţei creştineşti – evreii, strigau, luau în derâdere şi îl huleau pe sfânt şi aruncând în el ba lemne, ba pietre şi orice găseau pentru ruşinarea mucenicului. Unul dintre evrei, mişcat de ură faţă de Hristos şi îndemnat de mahomedanii necuraţi, a alergat în casa sa, a luat sabia şi ieşind în faţa sfântului târât, i-a tăiat capul. Muncitorii s-au liniştit iar mucenicul a săvârşit chinurile muceniciei şi sfântul său suflet a zburat la veşnicele lăcaşuri. Dezlegându-l ei au lăsat trupul sfântului în acelaşi loc şi capul său în stare nefirească; şi nici unul dintre creştini nu îndrăznea să se apropie de el.

      Noaptea, deasupra trupului său de mucenic au apărut luminători de foc şi trei tineri strălucind în lumină îl cântau şi cădeau pe sfânt, ceea ce au văzut toţi. Unul dintre evrei, care trăia aproape de locul unde se afla trupul sfântului, gândind că au venit preoţii să-i ia rămăşiţele îndată şi-a luat arcul şi săgeata şi apropiindu-se de trup a vrut să-l străpungă pe unul dintre îngerii apăruţi deasupra moaştelor sfântului. Dar atunci când el a întins coarda arcului cu toată puterea, atunci (o, minune!) degetele mânii sale drepte s-au lipit de coardă, împreună cu săgeata iar mâna stângă a sa a înţepenit pe arc astfel încât nu putea să arunce săgeata şi nici să-şi smulgă mâinile de pe arc; şi astfel evreul – această odraslă rea a ehidnei – a rămas noaptea întreagă în această stare. La venirea zilei cei trei tineri şi strălucirea de foc s-au făcut nevăzuţi. Atunci toţi au alergat şi l-au văzut pe evreul nenorocit lipit de arc şi le-a mărturisit tuturor ce a suferit şi pentru aceasta a fost slobozit de pedeapsă. Judecătorul auzind acestea s-a speriat şi de frică a început să tremure. De aceea a poruncit creştinilor să ridice cinstitele moaşte ale sfântului. Ei le-au ridicat şi le-au înmormântat cu cinste.

      După câteva zile frâncul, conducătorul corabiei, care l-a dat pe sfânt în mâinile judecătorului, căindu-se pentru minciuna sa şi-a pus în gând să fure sfintele moaşte, pentru a le duce în patria sa şi într-o zi, găsind prilejul potrivit, a mers cu oamenii săi şi a început să sape pentru a scoate moaştele sfântului. Atunci sfântul a apărut în somn preotului bisericii şi i-a spus: «Scoală-te şi aleargă la biserică pentru că vor să mă fure în taină». Preotul a alergat cât a putut de repede la biserică şi a aflat mormântul dărâmat şi trupul sfântului era aproape scos. Atunci el, chemându-i pe toţi creştinii, le-a povestit toate câte s-au întâmplat şi l-au preamărit pe Dumnezeu, proslăvit prin sfinţii săi. Ridicând moaştele sfântului le-au îngropat în biserică, aproape de jertfelnic, unde au rămas vreme de şaptezeci de ani[13] şi mereu săvârşeau minuni.

 Şi de multe ori vedeau ca un stâlp de foc zi şi noapte pogorându-se pe trupul mucenicului sau un înger sau o lumină strălucitoare şi binefăcătoare. Acestea au fost auzite de marele voievod de atunci al Moldovei – binecredinciosul Alexandru II[14]. Cucernic şi binecinstitor faţă de tot ce este sfânt şi arzând de dragostea faţă de mucenic, de îndată ce a aflat despre cele întâmplate în Leucopolis, s-a sfătuit cu arhiereii moldoveni şi cu arhonţii săi şi i-a trimis într-acolo cu multe daruri[15] ca să ridice sfintele moaşte şi să le strămute în Moldova. Îndată ce conducătorii de aici au încuviinţat aceasta, arhonţii au strămutat moaştele în Moldova cu mare cinste. Binecredinciosul Domn a ieşit în întâmpinare cu arhiereii şi arhonţii  cu tot clerul şi mulţime de norod creştin, cu făclii şi tămâie, psalmi şi cântări şi au adus sfintele moaște în cetatea Sucevei, unde se află scaunul domnesc şi le-au aşezat în mitropolie; domnul căzând deasupra moaştelor sfântului le-a sărutat cerând ajutor şi apărare[16]. La aceste moaşte se săvârşeau şi până acum se săvârşesc nenumărate minuni. Cine n-ar putea să dea mărturie cu cuvântul? Să spună despre acestea cei care le văd zi de zi. Iată mucenicia şi viaţa plăcută lui Dumnezeu a sfântului mare mucenic Ioan din Trapezunt, care pentru bunăcredinţă şi curăţenia sufletului s-a învrednicit de la Dumnezeu de marele dar al muceniciei şi cu dragoste arzătoare faţă de Dumnezeu s-a legat şi l-a ruşinat pe diavolul înverşunat, alături de îngerii săi întunecaţi şi pe cinuri şi judecător, porniţi să-l chinuiască pe sfânt.

Astfel luptând, a primit de la Atoateţiitorului Dumnezeu o cunună nevăzută, pentru care şi-a vărsat propriul sânge iar acum se bucură alături de îngeri, îl slăveşte pe Tatăl, pe Fiu şi pe Sfântul Duh. Prin rugăciunile şi mijlocirile sale să ne miluiască pe noi Dumnezeu şi să ne învrednicească de împărăţia sa cerească.

Însemnarea unuia, vindecat în Soceava

 Aceste sfinte moaşte au fost strămutate din Leucopolis (Akkerman) prin râvna şi osârdia vestitului Domn Alexandru cel bătrân şi bun. El le-a aşezat în biserica mitropoliei din Suceava (aşa cum spune şi Jitia sa), unde au stat multă vreme. După aceea, când scaunul de domnie şi pristolul mitropolitului s-au mutat din Suceava la Iaşi şi lucrurile se aflau în tulburare din pricina războiului, atunci şi sfintele moaşte au fost strămutate la Iaşi şi aşezate în biserica mitropoliei care se cheamă mitropolia veche. În anul 7194 (1685), când în fruntea Moldovei se afla vestitul Constantin Cantemir, iar ierarh era slăvitul cărturar mitropolitul Dosoftei, s-a întâmplat că Ioan Sobieskij, regele polon luptând cu Basarabia şi întorcându-se de acolo la Iaşi a trecut cu oştile sale prin Moldova. Atunci mitropolitul Dositei văzând tulburările războiului şi temându-se de pustiirea de tot a ţării şi că străinii vor răpi sfintele moaște, cu ştirea regelui polon a luat cu el, de aici, sfintele moaşte şi tot tezaurul sfintei mitropolii şi documentele de proprietate a conacelor şi moşiilor, a plecat împreună cu oştile în Polonia, nădăjduind că le va păstra pe toate acolo, ca la vecini, până când tulburările vor înceta prin vreo pace oarecare şi după aceea să le aducă din nou în Moldova. Dar aşa cum tulburările au durat multă vreme, mitropolitul Dositei nu a dovedit să-şi înfăptuiască voinţa, căci a murit în Polonia. Pentru că urmaşii săi nu au fost cerute mereu să întoarcă moaştele şi cele făptuite ca mai înainte, până când treburile se vor învechi, sfântul a rămas în Polonia până astăzi; şi cu cât trecea vremea, cu atât era mai greu să fie eliberată uşor, cu puţine reţineri şi munci. Dacă însă va voi Dumnezeu să ridice pe cineva care să învingă greutăţile şi reţinerile, şi să slobozească sfintele moaşte şi tezaurul, atunci să ştie acela, că mitropolitul Dosoftei, temându-se că moartea îl va încurca să strămute sfintele comori în locul unde se aflau mai înainte, a făcut un catastif al acestora de faţă cu unii episcopi, arhonţi şi poleci; însuşi a semnat-o şi alţii au întărit cu propriile mâini că dacă el nu va dovedi să mute aceste comori în Moldova, atunci arhonţii sunt datori ca după moartea sa să meargă acolo şi să le ia. Acest catastif este scris în limba polonă şi până acuma se păstrează în mitropolia de la Iaşi. Iată dovada că aceste comori nu au fost răpite ci s-au păstrat cu grijă la vecini şi pentru că nu au fost cerute au rămas acolo. Cât despre sfintele moaşte, acestea почивают într-o biserică din oraşul Jolkov, în Polonia unde spre slava lui Dumnezeu fac minuni şi îi vindecă pe cei care cu credinţă şi dragoste aleargă spre ajutorul lor.

Iar strămutarea lor din Jolkov la Suceava a fost în anul 1783 din porunca Împăratului Austriei Iosif III şi prin sârguinţa episcopului de atunci al Rădăuţilor, Dosoftei şi Iosif stareţul Mănăstirii Putna şi Meletie arhimandritul. Cine vrea să cunoască această slujbă cu amănuntul să citească mai cu amănunt povestirea în Antologia moldovenească.

Între Înălţare şi Cincizecime noi sărbătorim amintirea sfântului, mult lăudatului şi marelui mucenic Ioan din Trapezunt care a suferit în Leucopolis.

 

 

 (trad. în limba rusă de Porfirie Cighirinskij)

 
Textul este reprodus după Мученичество и житие святого, всехвального великомученика Иоанна нового Трапезунтского, пострадавшего в Левкополе, называемом, по общему употреблению, Аккерман // Записки Одесского общества истории и древностей, (ZOOID) tom. IX, 1875

 

 

 

 


 

[1] P. Şt. Năsturel, Une prétendue oeuvre de GrégoireTsamblac: Le martyre de Saint Jean le Nouveau, în Actes du Prčmiere Congrčs International des Études Balkaniques et Sud-Est Européennes, Sofia, 1971, pp. 345-358.

[2] N. D. Russev, Na grani mirov i ěpoh. Goroda nizov’ev Dunaja i Dnestra v konce XIII-XIV v.v., Vysšaja Antropologičeskaja Škola, Chişinău, 1999, pp. 5-238.

[3] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, pp. 5-640.

[4]Vitalie Josanu, Sfântul Ioan cel Nou şi Cetatea Albă. Reactualizări, în Mem. Antiq., XXII/2002, Piatra Neamţ, pp. 505-510.

[5] Ep. Melchisedec, Vieţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblacu, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, II, 1884, III, pp. 1-108.

[6] Mučeničestvo i žitie svjatogo, vsehval’nogo velikomučenika Ioanna novogo Trapezuntskogo, postradavšego v Levkopole, nazyvaemom, po obščemu upotrebleniju, Akkerman, editat de Porfirij Čigirinskij în ZOOID, t. IX, 1875, http://www.vostlit.info/Texts/Dokumenty/Byzanz/XV/1480-1500/Ioann_Trapezund/ .

 

[7] oraş aflat în nord-estul Turciei, în vilaetul cu acelaşi nume.

[8] în text: „Когда же они достигли пристани одного города, называемого Левкополем, а по-турецки — Аккерманом, который лежит при Черном море, в верховье Молдавии...”. În mod evident, este o eroare de localizare a Cetăţii Albe, aceasta aflându-se în „partea de jos” a Ţării Moldovei. 

[9] editorul rus al izvorului traduce „ighemon” prin „judecător”.

[10] în varianta editată de episcopul Melchisedec continuă aici pasajul care a dus la concluzia că, în realitate, iparhul Cetăţii Albe era tătar şi împărtăşea vechea religie a tătarilor de dinaintea islamizării „Nu mă voiu închina soarelui, nu voiu sluji focului, nu voiu jertfi stelei cei numite cu numele patimei curviei (Venus, n. V. J.)”, Vieţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblacu, editat de Ep. Melchisedec, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, II, 1884, III, p. 90. 

[11] în versiunea ep. Melchisedec se foloseşte expresia „sufletu de diamantu”, p. 95.

[12] în versiunea ep. Melchisedec „şi unulu din ostaşi să încalece... ”, p. 95.

[13] în versiunea Melchisedec se adaugă „şi ceva mai multu”, p. 98.

[14] în realitate, este vorba despre Alexandru I „cel Bun”.

[15] în versiunea ep. Melchisedec: „cu sfatulu celui ce atunci cârmuia cele bisericesci, a prea sfinţitului arhiepiscopu Iosifu, trimite unu boiaru cu destulă oaste, să aducă la dânsulu cu mare cinste vrednicul de slavă trupu alu mucenicului... ”, p. 99. Acest pasaj a creat oarecare nedumeriri în istoriografia română, unii cercetători consolidându-şi ipoteza după care moaştele Sfântului au fost aduse de undeva dinafara Ţării Moldovei. Versiunea din Trapezunt însă reţine că a fost trimis un boier cu multe daruri şi care a trebuit să obţină permisiunea autorităţilor de la Cetatea Albă pentru a ridica moaştele, ceea ce se explică prin statutul autonom al importantului port de la limanul Nistrului în cadrul Ţării Moldovei. 

[16] în versiunea ep. Melchisedec se adaugă: „îlu propune păzitoru alu statului său”, p. 99.