Mărturia vechilor fresce de la dispăruta biserică

 

 episcopală/mitropolitană de la Alba Iulia

 

 


 

         

 

Între anii 1715-1738 armata habsburgică s-a angajat în edificarea celei mai mari baze logistice pe care avea să o dețină în Transilvania, până la 1918: construcția cetății bastionare de la Alba Iulia. Amplă derulare de edificii, transpuse în teren după principiile duse la perfecțiune de către generalul lui Ludovic al XIV-lea, al Franței, Vauban, avea să schimbe radical topografia vechii localități antice și medievale.

Atunci, concepția „victimelor colaterale” nu era în nici un fel conceptualizată legal. Singurul principiu sănătos, respectat mereu a fost cel al proprietății care trebuia compensate ori despăgubite, de i s-ar fi adus prejudicii. Acum, în clipa în care buldozerele restauratorilor-afaceriști ai Albei Iulia își fac deplin mendrele în pasivitatea societății civile și a rușinoasei încălcări de legalitate, este momentul să privim o clipă spre un alt trecut. Este instructiv pentru a înțelege maniera în care ne-am educat și am privit mereu cu dublă măsură trecutul. Pe lângă sforăirea lacrimogen-patriotardă a românismului și ortodoxismului secular, ne-am aplicat siguri faultări, fără să scoatem niciodată la iveală vreun cartonaș roșu. În acest spirit, a mai distruge ori trata „românește” ceva nu trebuie să mai surprindă pe nimeni. Avem o monstruoasă tradiție de discurs contrazis de realitatea faptică, adevărat complex al minciunii ambalate de neputințe, lașități și ticăloșie.

Așadar, revenind la punctul nostru de interes, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aveau să dispară de la Alba Iulia vechile biserici ale episcopiei/mitropoliei ardelene românești, care, după toate indiciile au fost îngăduite acolo de către principele Ștefan Báthori, pentru a pretinde că locul devenise o capitală adevărată, în care toate cultele religioase trebuiau să-și adune elita conducătoare. În clipa în care s-au apucat de dărâmat, aceiași habsburgi au fi pornit la edificarea unui nou edificiu greco-catolic, pe un alt amplasament al orașului.

Timpul a trecut, până când, la inspirația și sprijinul financiar al vlădicului ortodox Emilian Birdaș, „arheologul” prin excelență al locului, a fost invitat să mai caute ceva urme ale monumentelor declarat distruse. Pe câte se părea, terenul – o contragardă a cetății bastionare, ar fi îndreptățit oarecari speranțe pentru ceva mărturii de subsol. Pretextul a fost furnizat de amplasarea unei biserici de lemn (denumită biserica memorială Sf. Treime) pe bănuitul loc al celor două biserici ortodoxe eliminate de către cătanele Vienei.

Gheorghe Anghel, director al Muzeului Unirii din Alba Iulia, asocia atunci pe istoricul de artă Ioan Șerban, și porneau „să sape”. Termenul este literalmente corect, pentru că un studiu arheologic à la carte, nu a fost publicat niciodată[1]. Informațiile ne spun că s-a tot săpat pe acolo, cu intermitențe, din 1967, până la 1987[2]. Responsabilul a speculat îndelung șansa locului într-o mitologie nouă a lui Mihai Viteazul, dar în adevăr, a publicat doar câteva pietre de mormânt care i s-au părut mai întregi și mai demne de exploatat din/prin mesajul lor.

Și totuși… Iată ce a fost de reținut, fără nici o mărturie documentară controlabilă:

„Un prim rezultat a fost descoperirea unei părți a cimitirului românesc ce se afla în apropierea celor două biserici, datat prin monede în secolele XVI-XVII, dar partea lui cea mai veche, care s-a aflat în preajma primei biserici, a fost excavată împreună cu fundațiile monumentului. Descoperirea unor monede izolate din secolul al XV-lea, una chiar din secolul al XIV-lea, ne îndreptățește să presupunem existența unui cimitir românesc mai vechi decât cel descoperit prin săpăturile arheologice menționate […]. În total s-au săpat circa 40 de morminte din care s-au recuperat materiale arheologice interesante formate din monede, mărgele, inele, ceramică smălțuită, o cruce de piatră datată 1622, gropi de provizii, precum și materiale din epoca romană și prefeudală timpurie, datate în secolele XI-XII. În valul de pământ al contragardei cetății s-a descoperit un strat gros de moloz provenit din dărâmarea bisericilor, sau a uneia dintre biserici, probabil cea de sus, conținând cărămizi obișnuite, cărămizi pentagonale utilizate pentru decorarea fațadelor și a brâurilor zimțate specifice monumentelor românești, precum și ceramică policromă, fragmente de cahle și un număr impresionant de fragmente de pictură murală rezultate din dărâmarea edificiilor Mitropoliei. Caracterul fragmentar al acestor descoperiri atestă dărâmarea sistematică și completă a clădirilor, părere confirmată și de depunerea în stat compact al molozului pe valul de pământ al contragardei cetății. Pe fragmentele de pictură murală se pot distinge litere chirilice ale unor inscripții, părți din fizionomia unor sfinți, detalii de vestimentație, părți din aureola sfinților precum și motive geometrice și vegetale în culori de negru, roșu, galben, verde, albastru, auriu etc. Este evident că aceste importante fragmente de frescă provin din dărâmarea bisericilor Mitropoliei și se datează la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. În legătură cu aceasta, este evident faptul că Mihai Viteazul și-a înzestrat ctitoria cu o frumoasă frescă de tradiție bizantină și românească.” Mai departe, autorul se contrazice, susținând că „presupunem că molozul provine de la biserica veche”[3].

Să remarcăm mai întâi că „specialistul” tace cu privire la misterul gropilor de provizii care nu prea au ce căuta într-un cimitir. Mai apoi, transferă cărămizile pentagonale (? Poate hexagonale?) pe pereți, pe când ele se lasă văzute în general în podele. Am mai fi de comentat și conceputul perioadei „prefeudale timpurii” ori a „culorii negre”. La un loc, dovedesc o zestre de abordare măcar șchioapă, dacă nu stângace în concepte, expresie și cultură generală, nu doar de epocă.

Datarea complexului este dorită fierbinte a aparține lui Mihai cel Viteaz, dar dacă fragmentele provin de la biserica preexistentă, ele se datau obligatoriu anterior prestației ctitoricești ale poftitorului de unire. Orice frescă are propria sa istorie. Cea de la Alba Iulia, nu? A fost pusă direct pe zid ori a avut antecedente și mutilări ulterioare (grafite, reparații)? Cât de bun este suportul culorii? Numai cine nu prea a călcat printr-o biserică medievală nu are habar de asemenea detalii. Dar un pretins specialist într-ale Evului Mediu…

Ei bine, același autor, recompensat printre altele de către biserica sa prin acordarea titlului rar de membru laic al Sfântului Sinod Ortodox al României, a gestionat zestrea culeasă din săpătură, într-o manieră de o iresponsabilitate iarăși recognoscibilă drept pur autohtonă. Pachetele cu materiale arheologice și oase umane au zăcut ani de-a rândul în cele mai mucede spații ale pivnițelor Muzeului Unirii. Într-un târziu, câteva au fost culese cu repulsia dată de mizeria și mucegaiul care le cuprinsese și așezate demonstrativ într-un loc care nu spune mare lucru.

Nici el, nici vreun specialist reputat al artei românești medievale nu a tresărit în fața abundenței fragmentelor de frescă și a relevanței lor. Dacă au aparținut perioadei pretinse, ele au analogii verificabile și dătătoare de valorizare normală, nu sentimentală. Expedierea lor în două rânduri este contrazisă de importanța aparentă care li s-a acordat la nivel de declarație. Selecția noastră publică pentru prima oară fragmente demonstrative ale materiei la care am făcut referire (fig. 1-6).

Aici nu facem decât să mai punem o cărămidă la capitolul „valorificarea locală și națională de patrimoniu”, arătând celor care se mai pot revolta, că a fi român nu înseamnă doar a vorbi românești și a mai crâcnii, din când în când, la asupriri ungurești și catolice.

 

Ieromonah Agapet,

de la Schitul Izvorul Tămăduirii (Grozăvești)

 

   


 

[1] Singura variantă este Gh. Anghel, Săpături arheologice pentru descoperirea Mitropoliei lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia, în Îndrumător pastoral, Alba Iulia, I, 1977, p. 118-124.

[2] Idem, De la vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de la Alba Iulia. Alba Iulia, 1993, p. 47.

[3] Idem, Dela vechea mitropolie…, p. 47-48.