Statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe

 


 

           foto

 

Doi frați, Martin și Gheorghe, fiii pictorului Nicolae din Cluj, au făcut una dintre cele mai prodigioase cariere artistice prerenascentiste europene. Din lucrările lor, una singură a răzbătut până la noi: statuia cu Sfântul Gheorghe, marele ucigător de balaur.

Deși turnată pe undeva în regatul maghiar, dacă nu cumva în atelierele de la Oradea, pe la 1372-1373, statuia a fost dăruită împăratului Carol al IV-lea de Luxemburg, în contextul proiectului de căsătorie dintre Maria, fiica lui Ludovic de Anjou, cu feciorul mai tânăr al împăratului, Sigismund.

Studiul acestei lucrări a fost condus până la o cotă greu de atins, de către cercetătoarea maghiară Balogh Jolán[1]. Ea a stabilit relațiile iconografice fundamentale, mai ales din pictura de frescă și miniatură. Deși bine relaționată cu arta italiană, sculptura nu aparține totuși acelei arte. În istoria bronzurilor artistice ocupă un loc major, fiind socotită ca principala operă din secolul al XIV-lea, comparabilă cu ceea ce Donatello va realiza în secolul următor, al XV-lea, prin statuia Gattamelata.

Ar fi nedrept să ne limităm a lăsa statuia doar pe seama istoricilor de artă. Să mai remarcăm doar în treacăt, că sfântul a fost îndelung pentru ilustrarea istoriei armamentului și a armurilor[2]. Mai este de adăugat că plastica statuii este o comoară pentru felul de reprezentare al bestiarului medieval, de la balaurul în întregime fantezist, dar foarte conform reprezentărilor din alte suporturi, până la calul redat cu detalii dintre cele mai fidele și terminând cu micile animale figurate pe suportul stâncos.

Originalul acestei statui s-a păstrat miraculos. A pierdut scutul, al cărui loc este trădat de cârligul de fixare la pieptarul platoșei. Pe el, fusese, cum spun mărturiile, o inscripție care data lucrarea și marca numele artiștilor. Nici lancea ucigătoare nu s-a conservat. Ca orice metal vechi, a suferit coroziuni și restaurări multiple. Până la urmă, a ajuns să fie pusă la adăpost, bine întreținut climatic.

Puțină lume știe însă că la-ndemâna turiștilor există, după știința mea, trei copii. Una ornează piațeta din fața fostei mănăstiri franciscane, actualmente reformate, din strada Kogălniceanu, în orașul Cluj. Alta este așezată pe terasele care coboară, în Buda, de la bastionul pescarilor, către Dunăre. A treia, străjuiește modest imensa catedrala a Sf. Vit din inima Hradului praghez. Din toate cele trei amplasamentele, cel de la Cluj pare a fi cel mai bun. I se potrivește deplin spațiul nu prea larg, nu este concurat de vegetație ori alte statui (Budapesta), ca să nu mai scriem despre uriașa umbră a catedralei din capitala Cehiei.

Prin bunăvoința unor prieteni cehi, cititorilor Medievisticii li se oferă originalul. Până a-l vedea în sălile fostului palat regal ridicat de dinaștii din familia Premișlizilor, el se va putea aici viziona.

Se mai poate adăuga că, la fel ca multe alte titluri de mândrie pentru înaintașii locuitori ai acestor ținuturi, Martin și Gheorghe sunt lăsați într-o uitare vecină cu impietatea. Că orice promovare de calitate ar spori atracția către orașul unde s-au născut, format și activat o vreme, ar fi un lucru prea mărunt de menționat.

 

Gelu Munteanu   

 

 


 

[1] Varadinum. Várad vára. I-II. Budapest, 1982, p. 21-26, fig. 30-47 (I); p. 310-316.

[2] Vezi, spre exemplu, Bengt Thordeman, Armour from the battle of Wisby 1361. Hardcover, 2001, p. 316-319.