Potirul lui Uldaricus.
Despre o piesă de tezaur ardelean rătăcită pe meleaguri străine

 


 

 

        La 1531, nu mult înainte ca Reforma să muște aspru din averile bisericii catolice, la episcopia din Alba Iulia se întocmea un inventar de bunuri mobile. Puține erau cu-adevărat personalizate, ca să poată fi ulterior recunoscute de către istorici. Printre ele, cel mai ușor de revăzut este identitatea așa-zisul potir Suki, donat la episcopie cândva înaintea mijlocului secolului al XV-lea, de către o aparent modestă familie nobiliară din comitatul Clujului, respectiv din Jucul noii locații ai Nokiei ardelene.

         În seria de piese citate atunci se făcea remarcată și o altă piesă de inventar liturgic care, prin forma sa specială, atrăgea luarea aminte și se-nvrednicea de o descriere aparte. Spunea mâna scribului: „Item calix condam venerabilis Vldarici custodis cum quibusdam aureis monetis antiquis interpositis”. Potirul liturgic a aparținut inventarului capelei Sf. Ana, din Alba Iulia, capelă ridicată de către episcopul Francisc Várday. Pe lângă acesta, personajul cu numele de Uldaric/Uldaricus mai lăsase cel puțin candelabre („palvis sew patella parua argentea per totum ab instus deaurata condam venerabilis Vdalricus custudis cum sua arma”), un missal și textile prețioase, un covor de mătase, de o probabilă origine germană („planeta rubea condam Vdalrici custodis de serico wlgo Tapith”).

        Vechiul donator, Udalricus, aproape sigur originar din comunitatea germană a Budei, și-a isprăvit cariera în calitate de custode și prebendar la capitlul din Alba Iulia, între anii 1504-1523. Deținea, în termenii de astăzi, o slujbă de vistier și o sinecură specială de la episcopie, care îi asigura unul dintre cele mai confortabile stări materiale posibile dintre cele ale contemporanilor săi. Donațiile sale erau deci posibile și socotite potrivite cu cerințele statutului său.

        Imediat după dispariția personajului, secolului al XVI-lea, va schimba cu totul destinul religios și, mai ales, politic al Albei Iulia. Averile bisericești au avut de trecut momente foarte dificile. Dacă moșiile erau mai ușor de urmărit, inventarul mobil a dispărut ori s-a transferat pe căi rămase, pentru istoricii de astăzi, în cea mai mare parte misterioase. Este destul de amintit că potirul Suki, care stătuse alături de potirul Uldaricus a ajuns să constituie astăzi una dintre majorele atracții ale colecției arhiepiscopiei din Esztergom (Ungaria).

       Pe lângă alte podoabe și ornate, potirul nostru a avut însă un noroc formidabil. A ajuns la episcopul Paul Bornemisza (1577), ierarh care nu a apucat decât să semneze decesul instituției catolice pentru o lungă vreme. Purtătorul de cin a devenit ceea ce se numea un „episcop onorariu”, fără dieceză ori cu scaunul mutat într-o regiune unde neprietenii reformați nu l-ar fi supărat. În testamentul lui Bornemisza se specifica că se găsea un „calix... cum quibus aureis monetis antiquis interpositis”. Felul în care textul identifica piesa este aproape identic cu inventarul din Alba Iulia, ca și când, de potir, ar fi fost atașată o etichetă de recunoaștere și numire.

Potirul lui Uldaricus a dispărut pentru foarte mult timp din conștiința publică ori a istoricilor de artă. Aceasta până în anul 1993, când un cercetător maghiar i-a reluat povestea. Din ultimele studii maghiare am aflat că piesa care împodobise odinioară catedrala de la Alba Iulia se găsea de oarecare vreme în proprietatea episcopiei catolice din Nitra Slovaciei. Periplul ei nu a fost urmărit de-amănuntul, cu toate că ar fi fost și el interesant.

        Imaginea potirului lui Uldaricus (fig. 1) a fost obținută prin bunele relații ale domnului Adrian Andrei Rusu, cu colegii arheologi din Institutul de Arheologie al Academiei Slovace de la Nitra.

        Factura gotică a dantelăriei de metal care împodobește talpa, nodul și cupa propriu-zisă este întreruptă de inserția de monede „antice”. Sunt monede de aur romane și bizantine, prezente în două registre: la baza cupei și la lățimea nodului. Puternica intenție de antichizare făcea cupa foarte „modernă” pentru vremea ei de naștere. Grupul de putti (amorași cu capete și aripi) și forma unor vrejuri concură și ele în a convinge că meșterul se despărțise de arta gotică și avea deja cunoștințe renascentiste solide. A fost un cap de serie pentru lucrări de acest tip[1]. Să amintim doar continuările prin potirul sibianului Georg Sturm (de la finele secolului al XVI-lea) (fig. 2) ori cel al lui Hannes Reiphaum (ante 1618) – nici acestea prezente în colecții românești, ci la Budapesta, în colecțiile lui Iparmûvészeti Múzeum, Ötvös Osztály (Secția de orfevrărie).

O primă reluare a imaginii s-a produs, pe aceeași filieră, într-o publicație preliminară[2].

Piesa trebuie socotită drept indiciu prețios la ceea ce, odinioară, Transilvania producea în arta Europei.

 

Gelu Munteanu


 

[1] Întreaga bibliografie a piesei se află la Arcaeologiai Értesitő, Budapest, 1891, VI; Entz G., A gyulafehervári székesegyház, Budapest, 1958, p. 215; Bironé Sey Katalin, T. Németh Annamária, „Pogánypénzes” edények, Budapest, 1990; Mikó A., „Pogánypénzes” kehely a 16. század elejéröl Budai Udalricus gyulafehérvári kanonok kelyhe a nytrai székesegyház kincstáráran?, în Ars Decorativa, Budapest, 13, 1993, p. 137-144.

[2] România medievală. II. București, Editura Institutului Cultural Român, 2010, p. 146.