Mărturia stemei cu cap de bou (bour?), de la Uriu (cetatea Ciceu?)

 

 


 

 

 

        

Relațiile moldo-transilvane, din care a făcut parte și episodul determinat de către Ștefan cel Mare, a fost îndelung curtat. Ca și în alte sectoare de cercetare, nimic nu poate fi judecat ca fiind definitivat. El, episodul, va mai cunoaște încă momente diferite, din care, exhaustivitatea și critica sistematică a surselor va urma, probabil, dezordinea tipică care caracterizează maniera de lucru a istoriografiei românești actuale.

Înainte de a trece la mica noastră problemă, vom atrage atenția asupra unui studiu al Șaroltei Solcan, apărut la 2007[1]. El ilustrează exact maniera afirmată mai sus, în care autoarea și-a urmat cercetarea făcând drastică selecție la ce se mai publicase între timp despre temă. Uzând de o colecție de izvoare rezumate, ale conventului din Cluj-Mănăștur, s-a străduit doar să le așeze într-o manieră coerentă. Se poate și așa, dar este păcat ca paginile cele modeste să aparțină unui profesionist bine amplasat în sistemul universitar.

Dacă publicarea cu orice preț, la momente festive, este receptă, atunci se va trece cu mai mare îngăduință peste această scurtă notă care nu-și propune să lustruiască nici o părticică din aura de sfințenie, conferită prin act administrativ, de biserica ortodoxă contemporană, lui Ștefan cel Mare.    

În anul 2005, văzuse lumina tiparului un studiu destul de amplu, semnat de către Adrian A. Rusu[2]. Acolo am aflat ultima poveste a unor însemne lapidare conexate problematicii. Într-o notă a studiului se scrisese: „M. Porumb citează două piese de la Ciceu (Ștefan cel Mare și Transilvania, p. 12 și 16), indicând sursa doar pentru prima (Kádár I., Szolnok-Dobokavármegye monográphiája, fără nimic altceva). În istoriografia românească ea a mai fost semnalată (Vezi citările lui I. Toderașcu, Unitatea românească, p. 149). Din acest motiv, rămânem în ceață în legătură cu identitatea și descrierea detaliată. Avem un desen și o fotografie (M. Porumb, fig. 27). Desenul este favorabil pentru o identitate, interpretată în altă manieră grafică. Mai departe, fără să se explice nicăieri, numai pe alte căi, aflăm despre traseul primei pietre care, din satul Uriu, a ajuns la Cluj, iar de acolo, a fost „împrumutată pe termen nedefinit” de către Muzeul Național de Istorie al României, din București (inv. nr. 75.670). „Păstrarea sa cu cinste” în peretele amvonului bisericii reformate de la Uriu (M. Porumb, Ștefan cel Mare și Transilvania, p. 15), ni se pare o mică glumă pusă de astă dată pe „altarul” respectului ungurilor față de Ștefan cel Mare!”

Piesa respectivă se află, într-adevăr, în expoziția de bază a Muzeului Național de Istorie al României din București, însă într-o situație contrară aceleia în care s-a afirmat că ar fi stat în biserica de la Uriu. Mai precis, este amplasată la baza unui stâlp, înghesuită (fig. 1), și, culmea ironiei, nici măcar nu dispune de vreo tăbliță orientativă, precum posedă toate suratele de pietre din același loc[3]. Suntem convinși că lucrul se datorează slabei recepții la lectură tematică a muzeografilor capitalei, ocupați în a prezenta global, românilor și străinilor, cam totul de la tezaurul de la Hinova, până la coroana de oțel a regelui Unirii celei mari.

Imediat ar fi de stat în cumpănă dacă o asemenea piatră ar fi putut fi vreodată un semn de hotar. Privind din nou „pietroiul” cel stingher (fig. 2), am constat că el este un panou care nu poate fi decât privit ca fiind de undeva extras. Patina diferită a fețelor, spune același lucru. Ne vine însă greu să credem că ar fi fost scobit ori căzut din zidurile Ciceului. Vom explica de ce anume.

Mai întâi pentru că reprezentarea este în deplină contradicție cu tot ceea ce se cunoaște despre heraldica contemporană, generată de către atelierele de sub comanda directă a Moldovei. După ce avem ușurința vederii însemnelor Moldovei care au fost așezate la Boian (jud. Sibiu), ar fi de constatat că între ele există o contradicție majoră de reprezentare. Scutul pietrei de la Uriu este unul categoric renascentist, de o factură nefolosită niciodată în heraldica cât de cât apropiată cronologic de sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare și poate nici măcar la jumătate de secol după dispariția sa.

Un transfer de la o cetate la o biserică este de asemenea foarte ciudat. El ar fi acceptabil dacă ar fi fost vorba despre vreo continuitate de patronaj al familiei care deținea herbul mișcat în cadrul aceluiași domeniu. Dar, nu există nimic despre vreo legătură dintre Mușatini și geneza bisericii Uriului. Mai departe, luarea întâmplătoare a pietrei și montarea ei afișată ar fi echivalat foarte bine cu dovedirea spolierii ruinelor cetății de către indivizi sau o comunitate iobăgească care nu era deloc îndreptățită să o facă. Un asemenea transfer poate fi admis tardiv, într-o vreme în care dispăruseră nu numai cetatea, dar și constrângerile de a folosi din ea pietre.

În asemenea condiții, și în acest caz ar trebui să menținem pe dubito, legat de relația pietrei nu numai cu cetatea, dar mai ales cu stăpânirea Moldovei. Piatra ar merită publicată „ca la carte”, cu identificarea geologică a carierei sale, după care o vom așeza cuminte în așteptarea seriei care să ne aducă noi lumini în istoria sa.

 

Constantin Șetran


 

[1] Ștefan cel Mare – stăpân de domenii în Transilvania, în vol. Ștefan cel mare și epoca sa. Culegere de studii. Coordonator T. Teoteoi. București, 2007, p. 42-47.

[2] Ștefan cel Mare și Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate și interpretări noi, în Analele Putnei, I, nr. 2, 2005, p. 91-122, reluat apoi și în http://www.medievistica.ro/texte/istorie/cercetarea/stefan_trans_Rusu.ht

[3] Nu îndrăznim să afirmăm că urmele de distrugere a suprafeței decorate ar fi fost provocate de vreo neîndemânatică mânuire din interiorul instituției păstrătoare. Cert este doar că avem o culoare proaspătă pe suprafața reliefului, în locuri din care au fost alterate formele inițiale.