O pierdere ireparabilă, cu noi imagini:

Statuile de la Oradea ale fraților sculptori Martin și Gheorghe din Cluj

 

 


 

 

 

Statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe, omorâtorul de balaur, ni s-a păstrat aproape miraculos în Hradul praghez. Cine o privește poate să-și imagineze repede la ce măiestrie ajunseseră cei doi artiști, frații Martin și Gheorghe, fiii pictorului Nicolae din Cluj, de la mijlocul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIV-lea (datarea 1378). Întreaga exegeză care i-a analizat a fost de acord că au atins o culme a rondo-bosso-ului gotic, dincolo de care nu putea fi decât Renaștere. Încă și astăzi, în lipsa unor verigi de legătură, care ar putea proveni doar dinspre arheologie, este privită ca un fel de excepție stranie. Să cităm doar „depășește cu totul cadrul normal al plasticii transilvănene”[1], ori „devansează în mod surprinzător realizările artistice ale momentului la nivel european”[2]. Doar că, în mod curios, performanța superioară nu s-a mai produs în mediul din care proveneau cei doi artiști, ci în Italia. Din acest motiv, până astăzi realizarea pare o stranie apariție, decât un produs posibil al mediului local.

Nu suntem îndeajuns de mândri în a repeta și afișa peste tot că o asemenea realizare s-a datorat totuși unor transilvăneni, ai căror talent a țâșnit, cine-știe-cum educat, în măiastra statuie ecvestră.

Informațiile din trecut ne povestesc că aceiași artiști nu au răspuns doar la comenzi regești, ce urmau să plece din Ungaria, ci că au produs și alte minunății de care, o îndelungă vreme, s-au lăsat vrăjiți și ochii localnicilor. Aglomerarea celorlalte opere cunoscute s-a înfăptuit la Oradea, la comanda bogatei și ambițioasei episcopii a Bihorului. Ea a fost aceea care le-a acordat primul credit. Prima comandă, datată, a episcopului Dumitru Futaki, după unele opinii, între 1360-1370[3], a fost cea pentru reprezentarea regilor sfinți maghiari (Ștefan I, Emeric și Ladislau I). Au fost instalați în zona din fața frontonului de vest al catedralei, cu deosebirea că reprezentările au fost pedestre, în tonul în care triada se prezenta de obicei și în pictura de frescă. Cu mândrie și deplin profit, episcopia, condusă de către Ioan Zudar, a ținut să-l venereze în plus pe sfântul ei patron, adăpostit în patrimoniul ei, și printr-o statuie specială (1390)[4]. Așa se face că o a doua statuie ecvestră, a apărut în fața portalului vestic al catedralei. Dispunem deci de repere care jalonează o activitate artistică de două decenii. Ce trebuie să se fi petrecut încă în interiorul laboratorului de creație al talentaților clujeni, este un mare mister. Oricum, în mod sigur, existența și-au asigurat-o în continuare, probabil turnând și clopote, cristelnițe, statui de altare, cruci de procesiune, poate chiar și mai banale ustensile de uz laic. Au fost însă două decenii în care au dat referințe la toți ceilalți meșteri și artiști ai vremii. Începutul pierderii realizărilor lor a venit destul de repede. Poate la incendiul de după 1400, menționat la 1406[5], vor fi pierit și alte opere mai mici ale acelorași meșteri.

Mărturiile despre istoria statuilor de la Oradea le datorăm adunate de către istoricul de artă Balogh Jolán. Doar ieșirea din Evul Mediu a aglomerat mărturiile istorice netradiționale, care aveau sensibilități sporite la informații istorice de care ducem lipsă cu aviditate. La 1598, se scria despre ele că ar fi avut dimensiuni umane și că ar fi fost aurite[6]. Istoria statuilor s-a încheiat în septembrie 1660, odată cu ocuparea cetății de către turci. Sosit în fața lor, aga Ali s-ar fi revoltat de „idolatria” lor. S-a repezit, și cu sabia, a retezat dintr-o lovitură un braț de statuie. Același militar va porunci apoi ca materialul lor, laolaltă cu al unor clopote, să fie retopit în tunuri la Belgrad. Până și cronicarul Evlia Celebi părea că regreta dispariția unor astfel de frumuseți[7].

Din ceea ce se știa până nu demult, existau și două mărturii iconografice, databile în preajma turnurii secolelor XVI-XVII, care ni-l arătau măcar pe Sf. Ladislau călare, privind către catedrala care-i purta hramul. Ele aparțineau lui Cesare Porta și Georg Houfnagel (fig. 1), cu datări din anii 1598-1599[8]. Mici și pierdute în ansamblul cetății, nu aduceau prea multă satisfacție.

Noutatea care ne-a stimulat această notă, este aceea că o nouă mărturie grafică s-a interferat în cunoașterea noastră. Ea aparține, se pare tot lui Georg (Joris) Houfnagel (Hoefnagel), și a fost trimisă curții de la Viena, după asediul derulat la Oradea în 1598, spre informarea regilor catolici ai dinastiei de Habsburg. Se păstrează în arhive vieneze[9]. Merită ca cititorii români să le cunoască.

Privind desenele cele noi (fig. 2, 3), nu putem decât regreta stângăcia artistică a celui care a încercat să ni le transmită separat. Sunt redate cu economie de grafician lipsit de talent, cu tendințe clare de șablonizare. Nu a existat nici cea mai mică grijă pentru personalizarea soclurilor ori marcarea inscripțiilor, care erau prezente. Pare de-a dreptul imposibil ca regii pedeștrii să fi fost la fel echipați și cu aceleași atribute în mâini. Pentru „vizitatorul”, pelerinul ori credinciosul obișnuit, care nu ar fi înțeles din vreo inscripție de soclu, Ștefan I trebuia să fie bătrân, Ladislau cu o bardă, Emeric, eventual cu flori în mâini, pentru a primi o recunoaștere. Dar aceasta este deja o poveste de percepție târzie, cine știe cum produsă sau justificată.

 

Gelu Munteanu   

 

 


 

[1] V. Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române. I. Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului. București, 1959, p. 319. Puțin mai sus și expresia „se încrucișează gotica cu prodromii Renașterii” (p. 317).

[2] Dana Ienei, Pictura murală gotică din Transilvania. București, 2007, p. 27.

[3] Conform inscripției de pe soclul statuilor, citite și publicate la 1609. Cf. Balogh Jolán, Varadinum. II. Budapest, 1988, p. 35.

[4] Conform inscripției de pe soclul statuilor, citite și publicate la 1609. Cf. Balogh Jolán, Varadinum. II. Budapest, 1988, p. 40.

[5] Balogh Jolán, Varadinum. I. Budapest, 1988, p. 288.

[6] Ibidem, p. 310.

[7] Balogh Jolán, Varadinum. II. Budapest, 1988, p. 205.

[8] Ibidem.

[9]Sursa citată este Wien, Österreichische Nationalbibliothek, Cod. 9423, folio 126 verso. Prima lor semnalare este din anul 1988, în vol. Prag um 1600. Edit. I. Bodesohn-Vogel – G. Kugler. Wien, 1988, p. 133-135, nr. 601. În literatura maghiară au ajuns grație primei semnalări a lui Kerny Terezia, Szent László lovas ábrázolásai, în Ars Hungarica, 21, 1993, p. 40. Informațiile noastre provin din vol. Sigismundus rex et imperator. Mûvészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387-1437. Kiállítási katalógus. Szerkesztette Takács Imre. Budapest-Luxemburg, Edit. Philipp von Zabern, 2006, p. 494-495.