Mănăstirea Bizere.

II. Inventarul arheologic.

Cea mai veche cârjă abațială medievală păstrată din România

 


 

 

 

În cursul campaniei arheologice a anului 2003, derulate pe fosta insulă a mănăstirii benedictine, a fost recuperată o micuță piesă turnată, din bronz (fig. 1). Este capul și gâtul unui animal, cu gura buzată, ușor deschisă și eflorată. Trăsăturile anatomice ale capului, ușor aplatizat, nu sunt prea clar realizate. În schimb, gâtul, la scurtă distanță, a devenit unul cu secțiune ușor romboidală, pe care se disting, lateral față de profilul capului, câteva protuberanțe triunghiulare. Există două orificii, unul riguros în gura deschisă, altul dezaxat, la originea gâtului, lateral. O ruptură a gâtului cu traseu semicircular indică o fostă continuare, dar și modalitatea prin care piesa s-a desprins și a fost pierdută. Este destul de ușor de imaginat că s-a dorit reprezentarea unui cap de animal fantastic, ce nu poate fi decât un dragon. Argumentele determinante sunt forma gurii și solzii de pe gât. Subtilitățile de realizare sunt acum evidențiate, fără să avem vreo certitudine legată de relevanța lor în vremea de folosire a artefactului discutat.

Animalul identificat este unul dintre cele mai curtate artistic de către arta medievală. În bestiar, s-a înscris în marele capitol al „dracologiei”. Aspectul său ireal și fantastic s-a conjugat continuu cu bivalența simbolică de rău/bine cu care era înzestrat. Confuzia ori echivalarea cu diavolul l-a adus în iconografia unei lungi serii de sfinți și sfinte (printre care, mai cunoscuți Filip, Gheorghe, Ilarion, Leon Papa, Margareta, Marta, Mihail, Silvestru, Theodor din Heracleea, Varlaam). Pe de altă parte, rolul său contrar a fost susținut mai ales asociat cu paza/protecția.

Singurele detalii care sugerează locația originară a acestui fragment de piesă de la Bizere, ar fi doar cele două găuri. Dacă nu este vorba doar de o modalitate simplă de racordare la un ansamblu, cel mai probabil, o țepușă/lance poate fi imaginată ca pătrunsă odinioară în gura deschisă și ieșită lateral, prin a doua gaură, de la baza gâtului. Dacă interpretarea auxiliarei dispărute se potrivește formei originare, atunci trebuie că stăm în fața balaurului străpuns cu lancea de către Arhanghelul Mihail ori de către Sfântul Gheorghe. Dar o concluzie tranșantă este foarte riscantă.

Trecând peste acest prag al identității posibile, încă nu am avea explicația utilității fragmentului. Foarte repede se poate concede că decorul de animal este cel mai puțin potrivit pentru nici un fel de piesă de utilitate laică. Îl întâlnim în ipostaze dintre cele mai neașteptate, toate cu mare încărcătură decorativă: relicvare (piesă din secolele XIV-XV, zona Zadar)[1], robinete de la acvamanile (piesă engleză, din secolul al XIII-lea)[2], mânere de mai multe feluri (de navetă din Sienna, din secolul al XIV-lea, Muzeul Cluny; de flacon metalic, din secolul XV, desen din școala lui Albert Dürer). Cele câteva exemple sunt relevante și în ceea ce privește cronologia de folosire. Pe de altă parte, este destul de ușor de constatat că, din punct de vedere strict stilistic, piesa noastră se așează ferm într-o zonă timpurie, specifică artei romanice.

Alte informații, pe care le vom urmări mai departe, ne dau de veste că ar putea să existe o eroare de atribuire/identificare a bronzului nostru și cele mai frecvente prezențe de animale pe piese specifice din utilitatea bisericii. Capetele de șerpi, nu de dragoni, se întâlnesc într-o serie remarcabilă ca mărime și frumusețe, pe extremitățile superioare ale cârjelor pastorale. Simbolul, vechi evreiesc, curgea direct din simbolul și „unealta” de bază a ciobanului de ovine și caprine. De la „turma” și „cârja păstorului” s-a ajuns la simbolismul ghidării grupului uman solidarizat prin creștinism.

Cârja pastorală (baculus pastoralis, pastorale, virga, pedum, cambuta) s-a folosit în biserică deja din secolul al V-lea[3], dar a fost oficial instituită la conciliul local din Toledo (633) și a devenit curentă în zestrea ierarhilor, din secolul al IX-lea. În jurul anului 1000, cârjele erau folosite atât de către ierarhi ai bisericii (episcopi și arhiepiscopi), cât și de către abați de mănăstiri benedictine.

O cârjă de asemenea factură se identifică prin trei componente, identificate sub numele de curva (Krümme, crosseron, crook zona curbată), pedum sau virga pastoralis (Schaft, hampe, stave – bățul-baston, hampa) și nodus (Knauf, noeud, knop nodul, protuberanța de la care cobora mânerul-baston)[4]. Contau la ea doar decorațiile aflate la extrema superioară a bastonului, de la curbură și nod. În arta romanică, sectoarele au fost împodobite cu motive vegetale și animaliere, pentru ca din secolul al XIV-lea, să apară incluse și motive arhitectonice, alături de cele vegetale[5]. Au fost confecționate de la început din materiale prețioase, metale (argint aurit, bronz) sau os (fildeșuri). În cazuri extreme, materialul modest (lemnul, poate chiar osul obișnuit) era poleit. Toată partea inferioară, cu rost de baston, toiag, nu avea nevoie de vreo podoabă ori particularitate, fiind puțin vizibilă și foarte utilitară (suport pentru restul elementelor).

Trecerea în revistă a cârjelor pastorale timpurii conduce la constatarea că majoritatea dintre ele avuseseră terminații ale spiralei curvei în cap de șarpe ori de animal care îl putea sugera. Succesul motivului decorativ are la bază două ipostaze[6]. Prima este cea din care Moise și-a demonstrat puterea sa, delegată de Dumnezeu, transformându-și toiagul aruncat la picioarele faraonului, în șarpe. A doua, vine din vorbele Mântuitorului care clamau „să fiți prudenți ca un șarpe și simplii ca un porumbel”. Cum se va vedea imediat mai jos, ambele interpretări pot fi recunoscute în modalitatea de realizare artizanală a bastoanelor.

Primul pas pe care l-am întreprins a fost acela al verificărilor reprezentărilor iconografice. Deși fragmentele de pictură nu sunt foarte numeroase, imediat ce le-am descoperit, ele indicau o serie consistentă. Ne-am mărginit să ne oprim la citarea unei scene cu sfinți ierarhi, din Aquileia. 

Cât privește valența pozitivă a reptilei, vom începe a ne referi la profilul stingher al capului său, frapant de asemănător cu cel de la Bizere, care se întâlnește în mormântul abatelui Ioan de Silos (circa 1175 - † 1198), al mănăstirii San Domingo din Vechea Castilie (Spania) (fig. 3). Deși confecționat din argint, capului de „șarpe” de acolo nu-i mai lipsește nici un alt decor interior curburii extremității spiralei. Dar, eleganța „buzelor”, frângerea „frunții” și gâtul animalului sunt remarcabil de similare. Acestei relicve i se poate asocia capătul de cârjă abațială de la Airvault (conservată la Poitiers, Franța)[7]. Piesa a fost apreciată ca făcând parte din stilul artistic hispano-limousin[8]. Seria mai poate fi ilustrată și cu o cârje de secol XII, descoperită în mormântul episcopului de Mans, Jean de Chanlay († 1291) (fig. 4). Aproape identică, din același veac, doar că aurită, este tot o cruce franceză (Muzeul Louvre) (fig. 5).

Mediul german nu a făcut nici el notă discordantă de la modelul general. La Bremen, mormântul unui episcop anonim, cu inventarul intact și bine databil în jurul lui 1200, a scos și el la iveală capul întreg al unei cârje, cu o terminație consonantă (fig. 6). O cârjă abațială fragmentară, cu cap de șarpe, dar cu elemente decorative mai bogate, colaterale, a fost regăsită în cimitirul mănăstirii Sf. Egidiu din Braunschweig (fig. 7). A fost datată între mijlocul secolului al XII-lea și mijlocul secolului al XIII-lea[9]. În fine, pentru a închide geografia analogiilor, o altă cârjă, realizată în același stil, se poate vedea în Muzeul Bargelo din Florența (fig. 8). Toate acestea par să folosească metalul pentru realizarea decorațiunii dorite.

Cum scrisesem, un alt material din care a fost confecționat capul de cârjă a fost fildeșul. O cârjă abațială cu cap de animal și legături decorative în zona grumazului, datată a fost extrasă din cimitirul mănăstirii Altenburg (Austria)[10]. Ca reprezentare iconografică, am putea cita pe aceea a episcopului Ermacora, asociat cu Sf. Marcu pe peretele criptei bazilicii din Aquileia (în jurul anului 1180)[11] (fig. 9). Doar că, la o „lectură” riguroasă, ar putea fi și acolo vorba despre un cap de balaur.

Nici valența negativă a șarpelui nu a rămas nereprezentată, mai ales atunci când pe cârje au apărut elemente suplimentare. O piesă de la Muzeul Cluny conține un alt cap de șarpe cu gât străpuns de lancea unui arhanghel cu scut rotund (fig. 10). Ideea este reluată la o altă cârjă de produsă în stilul cu emailuri, specific Limoges-ului, conservată din Muzeul Luvru. În cazul altui cap de cârje din secolul al XII-lea, realizată din fildeș, de la Metten (Germania), tratarea capului și gâtului de șarpe, este frapant de asemănătoare[12]. Asocierea s-a făcut acolo cu un Agnus Dei, ca și în cazul altei piese provenită din Italia secolului al XIII-lea.

Analogiile piesei de la Bizere trebuie căutate atât de departe, pentru că, din păcate, cele din regatul Ungariei sunt prea puține. Doar în muzeul din Eger am identificat cu cap de cârjă grosier, care conține tot un cap de reptilă/dragon. Deși nedatată, s-ar putea atribui epocii romanice. Nu dispunem de mărturii iconografice atât de timpurii pe suprafața aceluiași regat. Trebuie să așteptăm secolul al XIV-lea, pentru a le avea. În secolul al XV-lea, deja dispunem de o serie generoasă, dar depărtată de la forma de la care am pornit analiza.  

Deja s-a putut deduce că existaseră mai multe combinații figurate. Capul de șarpe este unit cu reprezentarea unui Agnus Dei (Muzeul Luvru), o cârjă de Limoges conține încoronarea Mariei (Muzeul Louvre) și o alta din același ateliere, are doar motive decorative stilizate (Nieul-sur-l’Autisse, Vendeea – Muzeul Luvru). Gama nu este, nici pe departe epuizată. Șarpele încheie curbura, în timp ce la mijloc se pot regăsi aproape alte decoruri (alte animale, alte scene religioase). O asemenea paletă nu face decât să ne împiedice sugerarea cu precizie a elementului care fusese utilizat la Bizere pentru a întregi interiorul cercului. Dar, prezența orificiului lateral, indică fără dubiu că aranjamentul crosei abațiale nu fusese unul dintre cele mai simple.

Deși obligatorii în folosire, Evul Mediu local aproape că nu beneficiază de vreo analiză legată de cârje. Lipsa pieselor autentice le-a scos și din capitolele de istoria artei. Pentru spațiul nostru există știri pentru folosirea cârjei de către abatele Adrian al mănăstirii benedictine de la Cluj-Mănăștur, ca semn exterior de ierarh cu autoritate echivalentă unui episcop (sfârșitul sec. XII – începutul sec. XIII). Momentul de pomenire poate sugera faptul că ar fi fost tot o piesă de factură romanică. Tot de acolo, de la Cluj-Mănăștur, un inventar redactat la 1427 mărturisește că a cuprins o cârjă de lemn (bacculus pastoralis), aurită, care o avea în curva pe Fecioara Maria cu Pruncul în brațe[13].

Dincolo de asemenea mărturii, cele iconografice sunt copleșitor de importante, sugerând refacerea zestrei episcopilor după „moda” timpurilor, în acord cu tot ceea ce exista în Europa. Una dintre cele mai timpurii reprezentări este cea așezată pe o lespede funerară neinscripționată, de la Oradea.

În concluzie, piesa de la Bizere (Frumușeni) și-a găsit nu numai identitatea și proveniența, dar, din punct de vedere cronologic se așează în cercetarea Evului Mediu de la noi, ca fiind cea mai veche parte de cârjă abațială descoperită. Utilitatea și formele sale posibil de întregit sunt sugerate grafic (fig. 2).

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Religious Art in the Archidiocese of Zadar 4th-18th Centuries. Zagreb, 1990, p. 92.

[2] Fr. G. Sovage, A concise History of Bronzes. London, 1968, p. 93, fig. 69; Roberta J. Magnusson, Water Technology in the Middle Ages. London, 2001, p. 112, fig. 3.20.

[3] Kirchengeräte, Kreuze und Reliquiare der christlichen Kirchen. Objects liturgiques, croix et reliquaires des eglises chretiennes. Ecclesiastical utensils, crosses and reliquaries of the christian churches. Ed. a 3-a. München – London – New York – Paris, 1992, p. 118-120.

[4] Ibidem, p. 118-119.

[5] Bildwörterbuch der Kleidung und Rüstung. Vom Alten Orient bis zum ausgehenden Mittelalter. Hrg. H. Kühnel, Stuttgart, 1992, p. 32-33.

[6] L. Charbonneau-Lassay, The Bestiary of Christ. New York, 1991, p. 775-776.

[7] Ibidem, p. 775, fig. XV.

[8] Cat. Nr. 139, fig. 460.

[9] A. Lungerhausen, Buntmetallfunde und handwerksrelikte des Mittelalters und der frühen Neuzeit aus archäologischen Untersuchungen in Braunschweig. Rahden/West., 2004, p. 73, 293, nr. 288, Taf. 10.

[10] Fundort Kloster. Archäologie im Klösterreich. Wien, 2000, p. 140.

[11] Venedig. Die goldenen Jarhunderte. Hg. G. Romanelli. Berlin, 2011, p. 34.

[12] L. Charbonneau-Lassay, The Bestiary of Christ. New York, 1991, p. 161, fig. VI.

[13] Detalii despre inventarul abației în Magyar Könyvszemle, 1889, p. 89-91. Traducerea integrală a documentului în l. magh. în Pan Rendt XII/B, p. 82-83. Ultima publicare și discuție la Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent... I, p. 193-194.