Revenirea Arhanghelului Mihail în corul catedralei de la Alba Iulia

 


 

 

 

 

Ne cunoaștem cu-adevărat comorile medievale care au răzbătut către noi? De foarte multe ori răspunsul este nu. Explicațiile vin repede: nu ne interesează, nu suntem capabili să antrenăm capacitățile de cercetare care ne-ar pune mai mult în lumină averile filtrate și hărtănite de către complexul de răi pe care-i ascundem elegant sub numele de „istoria trecutului”.

Anii din urmă au cunoscut o excepțională concentrare de investiții în recuperarea catedralei din Alba Iulia. Dacă ar fi trăit, Virgil Vătășianu, Vasile Drăguț ori Entz Géza, s-ar fi-ntrecut în a pune lucrurile noi în etajerele cunoașterii, s-ar fi încrucișat elegant și erudit în a ne convinge că au dreptatea lor în cercetare, că sunt mai merituoși în a valoriza decât colegii lor.

Acum? Epigonismul este magistral. O arheoloagă buldozeriană sapă tot, fără să poată vreodată ambiționa la atingerea nivelului de înțelegere al informației pe care a cules-o, în așa manieră încât să nu trebuiască să fie urmată cu buretele, guma sau vergeaua. Un tânăr arhitect maghiar, pus la cârma șantierului, în locul unor autohtoni depășiți, indiferent de cartea lor de vizită pe care ne-au tot fluturat-o pe sub nasuri, după ostracizarea de la locul cu pricina, a adus la iveală una dintre cele mai remarcabile monografii ale bisericii catedrale. Ca ea să fie pur și simplu citită și citată, va fi nevoie de încă o generație de studioși; dintre români, s-ar putea să fie chiar mai mult.

Lucrurile nu sunt încheiate. Cu prilejul șirului de intervenții de restaurare care au fost operate la Alba Iulia, pereții au relevat alte surprize. Una face obiectul acestei note, pentru indicarea unui eveniment de cunoaștere artistică excepțională.

După secole, schele moderne au ajuns la cele mai înalte structuri ale corului romanic (2011). Prin eforturile restauratorilor de frescă și piatră, cu nume care rămân anonime pentru că sunt legate doar de meșteșug și foarte puțin de comunicare scrisă, a fost relevată această minunăție.

Cheia de boltă care-l reprezenta pe Arhanghelul Sf. Mihail, cădelnițând (fig. 1), nu este o noutate în sine. Se știa deja că este una dintre cele mai vechi chei figurate din plastica medievală timpurile. Datarea sa merge pentru ultimele decenii ale secolului al XIII-lea.

Iată însă cum arată acum, același arhanghel patron de biserică și de episcopie ardeleană (fig. 2). Figura și-a recuperat ochii și o expresie mult mai frumoasă. Totul este acum în policromie (cel puțin patru culori), arătându-ne automat cum vor fi arătat pereții și reliefurile contemporane. Nimic nu ar fi fost, pe atunci, în perete crud, chiar și cu paramente îngrijite sau coloane cizelate.

Arta romanică târzie recuperează în Transilvania un simbol de mare forță și expresivitate. Adaugă, dacă mai era cazul, un argument nou la sincronismul alinierii europene, la o promovare de frumos fără granițe, la marcarea suplimentară a rostului bisericii ca depozitară și transmițătoare de comori adevărate.

Nici o trâmbiță mediatică nu l-a salutat pe noul arhanghel. Pentru că un tezaur dacic furat și plătit cu bani grei din buzunarele contribuabililor români nu era, pentru că nu a fost nici măcar o grămadă de fiare și bronzuri scoase în ceasul al 12-lea de sub tăvălugul unui compresor de autostradă. Pentru că nu avem nici cel mai mic habar în a ne cântări averile, pentru că, așa cum scrisesem, urmașii lui Vătășianu își așteaptă doar monumentul funerar sau botezul unei străzi cu numele lor.

 

Mirela Strătulescu