Cărbunăria sau bocșa

(Mică pagină de arheologie experimentală)

 


 

 

 

     Numele locului de făcut cărbuni nu a rămas fără urme. Există sate care s-au numit Cărbunari (Garbonazfalw) ori Karbonar. Numele cel de-al doilea a fost comun o bună vreme. Delimita o meserie și un loc al practicării ei. Mai apoi, câteva localități din Banat au preluat numele, preluându-l de la meseria care era prezentă în zonă.

     Despre bocșe aflam deja destul de timpuriu, ca despre instalații anume menite să pregătească cărbuni pentru metalurgie. Lemnul, anume preparat, devenea cărbune și se înzestra cu o mai mare putere calorică. Documentele Evului Mediu târziu lasă de înțeles că nici o singură operațiune de metalurgie nu se putea derula fără implicarea cărbunilor. Unele dintre cele mai timpurii date se referă la Hunedoara (1518)[1]. Cărbunarii de la domeniul Satu Mare, din intervalul anilor 1569-1571 erau doi germani[2]. Cam toate marile domenii și locuri importante unde existau extracții de fier sau ateliere de întreținere de fierărie ori potcovărie dispuneau de surse de cărbuni.

     Sursele etnografice s-au înregistrat pe alocuri. Cele care privesc realitatea din Bihor, vorbesc despre bocșa cu horn. În alte părți era înzestrată cu vatră și „părcan” (maghiarism, desemnând un parapet). Lemne erau clădite „colibește”. Exteriorul era izolat cu rumeguș și pământ bătătorit. Era păstrată o modalitate de comunicare către inima cuptorului. Din când în când, răsuflătorile pentru a întreține arderea erau deschise. O șarjă se pregătea în termeni de 2-3 săptămâni, în funcție de mărimea grămezii de lemne[3].

     La Mercheașa (com. Homorod, jud. Brașov), bocșeritul a fost „reinventat” (foto 1). Este destinat doar grătarelor menite să aducă la mese prăjeni de carne ori derivate. Se vinde bine la benzinării și la marile magazine, la orășenii cu grătare înzestrate cu cuve de ardere speciale, sub grătarele propriu-zise.

     Ca și în Evul Mediu, lemnul de la bocșă trebuie să fie de esență tare, nu prea gros și verde (foto 2). O șarjă de bocșă constă dintr-o aranjare radiară de butuci, în așa fel încât să lase la mijloc un spațiu de combustie (foto 3). Lemnele clădite iau forma unei iurte înalte, la al cărei vârf se ajunge doar cu scara (foto 4, 5). Dacă astăzi totul se acoperă cu paie, în mod sigur, în Evul Mediu, nu se foloseau; precum nici rumegușul consemnat de etnografie. Paiele erau prea „scumpe” pentru a fi astfel risipite, iar rumegușul trebuia produs de o prelucrare anume a lemnului. Ne putem imagina că în locul lor s-a utilizat fânul, dacă nu chiar iarba neuscată. Căpăcuirea cu pământ (foto 6) este, probabil, identică. Doar așa se putea reface ideea de cuptor, cu aer puțin, în care lemnele s-ar fi carbonizat.

     Felul în care, astăzi, se pregătește combustia (cu ajutorul unei lungi tije de fier, care introduce flacăra la mijlocul grămezii de lemne) pare a fi o inovație mult mai recentă. Nici răsuflători nu par a fi strict necesare. Supravegheat superficial, focul mocnește (foto 7) până la finalul procesului (foto 8, 9). Numai doi oameni, care nu se ocupă de transporturi, asigură funcționarea alternativă a trei „cuptoare” de cărbunărie.

     Mărturia bocșei o socotim ca o realitate post-medievală, de natură să ne lase a înțelege cum se derulau procesele tehnologice ale vremurilor pe care le promovăm în acest site.

 

 

Sebastian David, Marinela Iftimie


 

[1] D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. II. București, 1968, p. 527.

[2] Ibidem, I, p. 499; II, p. 387.

[3] V. Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială. Cluj-Napoca, 1978, p. 371.