Feleacul ca supralicitare și „afacere personală” cu cortegiu de amăgiți

 

 


 

 

 

          O „mare” bubă mediatică a explodat în vecinătatea Clujului. O echipă de lucru și-a scos la bătaie salvele de informații șocante și căutătoare de glorie.

         O asemenea temă nu poate fi lipsită de preambuluri esențiale și lămuritoare. Doar astfel se poate înțelege mai corect cum am ajuns în acest punct.

          Implicarea mea arheologică la Feleacu datează din anul 1988[1] și a continuat să se deruleze încă doi ani. Ea a avut două puncte de lucru: unul în exteriorul bisericii parohiale ortodoxe, altul în zona unde existase vechea mănăstire a locului.

          Informația din săpături a rămas esențial comunicată. Cea de la biserica Feleacului era mult prea comună și nerelevantă pentru a o scoate la lumină (grupuri de morminte, extinderi de cimitir și formele de zidire ale fundațiilor), în timp ce următoarea s-a împiedicat de lipsa crasă de interes a celui care trebuia să interpreteze datele târzii culese de acolo (recte fostul meu prieten, între timp devenit academician, Marius Porumb). Și timpul s-a scurs încet…

          După ce arătasem cum privea un Alexandru Simon nu doar istoria locului (comuna Feleacu, jud. Cluj), ci și cum a înțeles că practice afirmarea științifică, pe căile particulare ale ambianței istoriografiei românești contemporane[2], nu era greu de înțeles ce sentimente „prietenești” avea să-mi poarte. Pentru că o critică publică naște ură și replici alături de oricare tribună a normalității, în același mediu deplin contestabil. Motivația sa împotriva-ne avea să sporească cu atât mai mult cu cât și parcursul său istoriografic ulterior dovedea o vânătoare de afirmare demesurată, acoperită cu organizarea de sesiuni zgomotoase, dedicate cam tuturor personalităților politice ale secolului al XV-lea și publicații, cu câteva izvoare inedite, nu lipsite de importanță de altfel, ambalate în stil „rococo” (mai pe șleau: rău, năclăit, segmentate după o logică de contorsionist, pierdute în detalii cu sau fără rost). Și „răul” din mine nu a făcut doar să constate sec și muțește formulele de prestație, ci s-a apucat să și scrie despre ele cum le judeca. Din moment ce se găsește careva în a atrage atenția asupra faptului că la mijloc ar fi derulări nesănătoase, afectatul din România nu poate replica decât cu lovituri sub centură. Așa se conformează el standardelor naționale.

          O asemenea mustire de resentimente nu era greu a se combina cu o altă „prietenă” apropiată, care în lipsa înzestrării pentru un dialog profesional veritabil, constată și în dreptul lui Alexandru Simon, răspundea la alte critici de-ale mele chemându-mă în judecată, ca să-și dovedească prin magistrați de tribunal ce bune i-ar fi fost textele tipărite. Este vorba despre Daniela Marcu-Istrate.   

          Sub clara inspirație a lui Alexandru Simon, care vrea să mai marcheze puncte de carieră care-i mai lipsesc către glorie eternă, în lunile din urmă s-a pus la punct noua antrepriză arheologică de la Feleacu.

          Au fost invocate ca prestatoare două institute ale Academiei Române (Institutul de Istorie „George Barițiu” și Centrul de Studii Transilvane), alături de Muzeul de Istorie al Transilvaniei. Deși se anunța o „afacere” academică, tocmai institutul de specialitate (Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca) a fost evitat. Motivul: acolo lucra Adrian Andrei Rusu, autorul vechilor săpături de la Feleacu. Ca treaba să fie „particulară” întru-totul, nici arheologul de specialitate al Muzeului de Istorie al Transilvaniei, pe numele său Gheorghe Petrov, care își începuse cariera săpând împreună cu Adrian Andrei Rusu la Feleacu, nu a fost cooptat în ecuație. Iar frumusețea se isprăvește prin aceea că un arheolog privat, care doar din întâmplare, deține cele mai numeroase șantiere la activ din întreaga istorie a arheologiei Transilvaniei, și are calitatea esențială de a nutri sentimente la fel față de vechiul autor de săpături, să fie, în modul cel mai fericit descoperit și să fie „cu greu” convins să mai dea un tun în etica profesională. Astfel Alexandru Simon s-a întovărășit cu Daniela Marcu-Istrate, de la mutuala unire prin „suferințele” îndurate de la una și aceeași persoană, care le-a contestat prestațiile publicate, pentru a realiza în forme mărețe și aplauze publice, cu eforturi reunite, cel puțin o lovitură în orgolii de „dușman”.  

           Să vedem ce ne-au aruncat, ca la ultimii pricepători într-ale Evului Mediu, actorii faptelor. Frumusețea amănuntelor o datorăm presei, nicidecum vreunei informări directe.

          Lumea mediatică este șocată spontan, apar morminte, noul mitropolit ortodox al Clujului, Vadului și Feleacului aleargă acolo imediat după ce a primit gramata de numire, bine păzit fiind de doi academicieni. Vlădicul se exprimă, academicienii tac mâlc. Poate știu ei ce știu... Alexandru Simon și Daniela Marcu-Istrate rămân singuri la înaintare.

Și aflăm:

           Biserica a fost și este – cine îndrăznește să se pună de-a curmezișul triumfului nostru ortodox medieval? – o ctitorire a Sfântului Ștefan cel Mare al Moldovei!

           Nici un istoric moldovean contemporan – dintre care pot cita pe Ștefan S. Gorovei, autor al celei mai recente monografii științifice despre Ștefan cel Mare, nu acceptă ideea vreunei ctitorii a voievodului la Feleacu[3]. Singura relație dintre Feleacu și Moldova este o danie de ferecătură de carte religioasă a unui boier Isaia.

           Deci echipa de cercetare, frizând orice decență profesională, continuă să practice intoxicarea publică. Motivul este doar unul singur: foamea de imagine publică și de reclamă personală. Pentru a închide gura adversarilor, este bun un singur mijloc, verificat multiplu în comunism: descalificarea adversarului prin înfierarea incompatibilităților sale naționale ori religioase. Mai poate funcționa și altceva: omul acela nu se-mpacă cu nimeni! (Deși totul este putred în România, a fi conformist cu putregaiul este elegant și recept; este normal). Știința nu are vreo legătură cu argumentele împotriva lui Ștefan cel Mare la Feleacu, dacă ea provine de la un „suspect”[4]. Păcat că ADN-ul a intrat abia acum în discuție și nu s-a pus ca o condiție de promovare profesională, măcar în cazul meu!

          Dar pentru că la Feleacu există deja un bust vechi a lui Ștefan cel Mare, cine va îndrăzni să-l dea jos? Nici dacă lumea străzii va fi tocată mărunt, ca să-și dea seama că un ctitor sonor și adevărat (regele Ferdinand I al României Mari) a fost pe acolo, că minunata biserică gotică a cam fost porcăită prin proiectele semnate de către arhitectul Kós Károly (plătit de regele român). Deci, ce ar mai putea obține noii ambițioși de la bietul monument?

          Să mai punctăm prin aceea că o altă biserică a județului Cluj, cea de la Vad, despre care există date sigure de implicare în istoria Sfântului Ștefan cel Mare, nu se manifestă nici cel mai atomic interes. Este prea departe de inima județului, de acolo nu provine Alexandru Simon, acolo nu a fost implicat vreodată Adrian Andrei Rusu. Lecția este instructivă, pe cât de bine pot funcționa selecțiile țintelor de cercetare și cât de personale pot fi ele.

           Apoi, mai departe.

           ADN-ul înhumaților a fost servit ca o viitoare țintă:

          „Istoricul Alex Șimon a declarat că osemintele vor fi duse la un laborator al Universității „Babeș-Bolyai” pentru a fi examinate din punct de vedere antropologic și al ADN-ului, acesta din urmă putând releva etnia din care făceau parte cei îngropați aici”. Nici companioana de specialitate nu s-a lăsat mai prejos:

"Vor fi primii români cărora li se va analiza ADN-ul, în cadrul unui proiect inițiat în urmă cu trei luni de către UBB, în colaborare cu Academia Română", a anunțat Dana Marcu. Analizele antropologice vor mai scoate la iveală detalii despre vârsta, înălțimea, greutatea sau bolile de care suferea populația Clujului la acea vreme.

          Se ajunge, cum se subliniază, în premieră absolută: studioșii de la un laborator de oase, vor compara să vadă dacă episcopii descoperiți au fost rude între ei (tată, fiu, nepot, unchi etc.). Apoi, ca să fie siguri de rezultatul analizelor, vor prelua ADN lui Alexandru Simon, a cărui familie este din Feleacu, și vor stabili, cert, legătura sa de rudenie cu înhumații călugări din biserică și românismul!

Să o recunoaștem: ori avem de-a face cu naivi notorii ori suntem luați drept niște tâmpiți.


Echipa de arheologi și studenți, cu toții voluntari în această acțiune, se așteaptă la surprize și mai mari de la mormintele aflate sub altar.

Să o scriem pentru medieviști, nu pentru urmașii valaho-felecano-olteni ai lui Indiana Jones, că, echipa de arheologi bine cotați și calificați, descinși la Feleacu, nu prea știe nici de faptul că ortodocșii nu se îngroapă în zona altarului. Dacă vor descoperi acolo morminte, vor putea să ofteze de durere: acelea ar putea aparține unor reformați, pentru care sacralitatea altarului nu mai conta.

"La vară, când vom extinde săpăturile și în exterior, numărul mormintelor va crește la 50.

Copărtașul masculin al lucrăturii știe, fără să sape, câte morminte va descoperi. Nu știm ce va face cu zonele în care săpături și descoperiri arheologice s-au efectuat deja, iar numărătoarea va fi foarte dificilă datorită răscolirilor parțiale. Probabil că lotul va ajunge a fi denumit „mormintele Adrian Andrei Rusu” și va fi ostracizat și el din oricare discurs academic proaspăt și neatins de aripile dușmanului.

Cele din biserică erau simple, acoperite cu cărămidă, probabil erau ale unor călugări".

Mormintele cu platforme de cărămidă sunt călugărești! De ce? Întrebare fără răspuns. Nici aici nu se va putea invoca vreo analogie munteană, moldavă ori sârbească mănăstirească. Omul a văzut „ceva” și ca să pară deștept, interesant, scoate bălăria de amețit înfometați de istorie.

În timp ce arheoloaga își conservă dramul de decență, Alexandru Simon continuă nestăvilit să tropăie cu opinci de cauciuc în arheologia medievală. Pentru el, episcopii se îngropau invers, ca să reînvie cu fața către turma părăsită! Trebuie să recunoaștem că o asemenea înaltă cultură de practică liturgică, teologică și necrofilă nu putea proveni decât de la un ortodox neofit, ușor contaminat cu practici neoprotestante.

Următorul „porumbel” este o cetate care devine cât ai bate din palme, biserică, cândva prin secolele XIII-XIV. Concepția urmează din convingerea că felecanii fuseseră niște vrăjitori, capabili să facă din curtine altare și din șanțuri clopotnițe. Este vorba despre o maximală relevare a capacităților strămoșilor istoricului de astăzi.

Datarea mormintelor în secolul al XIII-lea este o pripeală, din moment ce nu ni se spune precis cel fel de monede sunt extrase. Dintr-o experiență simplă, de vreo câteva decenii, acele monede sunt prea complicate pentru a fi identificate a doua zi după extracție, mai ales de către cineva care se pricepe la numismatică atât de mult, încât apelează pentru identificarea lor la serviciile istoricului Monica Dejan de la Muzeul Național de Istorie al Bucovinei din Suceava.  

Biserica mai veche este servită ca o altă „noutate” eclatantă. Istoricul surclasat de arheologul cel proaspăt născut, a „uitat” că la 1446 Ladislaus din Feleacu era filius sacerdotis Borbas dictus. Cum actuala biserică de piatră datează de pe la 1470, ar fi la mintea gândacului că popa de la 1446 servise într-o biserică de lemn. Dar despre ea, nici o veste, nici măcar o urmă arheologică ușoară! Sarcina fiind din cale-afară de dificilă, vom vedea dacă Daniela Marcu-Istrate și, mai ales, neexperimentatul ei slujbaș, care a asigurat acolo permanența, vor fi în măsură să ne spună ceva despre biserica de lemn a Feleacului. Dacă nu, aș putea să le sugerez să proclame că aceeași biserică fusese în alt amplasament. Deși, dacă au descoperit morminte mai vechi decât biserica actuală…

„Marele istoric” cu origini la cota 750 m deasupra Clujului, vorbind și cu libertatea-i caracteristică de la sesiuni științifice, nu-și dă seama că presa prinde din zbor totul ori doar ce se filtrează în atenția netulburată de trecerea pe șosea a unei mașini mai zgomotoase. Așa se face că avem o nouă și abreviată istorie a mănăstirii locale, cu tangaj de la călugări, la călugărițe, pentru că, de astă dată, religionarul purist nu-și poate imagina că, la un timp, la Feleacu au trăit împreună călugări și călugărițe! Ce șoc ar fi pentru noii stăpâni ai locului, dacă ar afla că istoricii care le ară interiorul bisericii cred că așa-ceva s-ar fi întâmplat vreodată! Cu biserică nouă „moldoveană”, la Feleacu nu este loc de-ntors pentru altceva decât pentru atingeri moldovene și așezăminte canonic pure.

În lumea de astăzi, buimacii cu diplome de doctori au ajuns să producă bombe de presă, iar naivii mușcă rapid și, adesea, cu satisfacție de consumatori de scandal. Pentru că același scandal pare a fi singura noastră infuzie de supraviețuire intelectuală.

În acest caz, notele personale ale antreprizei sunt absolut străvezii. Nu se dorește în fapt un lucru pozitiv, ci „pedepsirea” unui „inamic” științific. Pentru a-și atinge scopul, autorii neagă orice norme de comportare sănătoasă de etică profesională. Ei nu sunt singuri, ci au girul ori bucuria tăcută a șefilor lor. Sunt gata chiar să mai sape odată pe locuri deja săpate, doar pentru a demonstra că au creat „Feleacul lor”, cel dorit ori voit imaginat într-un anume fel.

Nu ne aflăm în fața unei derulări normale de împărtășire profesională a unor rezultate istoriografice. Acum ies la lumină doar manevre oculte, grosolănii de diletanți și o dorință flămândă în a „demonstra” orice. Afacerea arheologică a rămas a fi gestionată de către Daniela Marcu-Istrate, stăpâna firmei SC Damasus SRL Brașov. Competența în arheologie interpretată, nu practicată în teren, și informarea documentar-istorică medievală a aceleiași stăpâne-experte este necorespunzătoare unei interpretări istorice solide. Drept urmare, va putea deveni o marionetă ușoară în fața „competenței” compensatorii și agresive a întreprinzătorului local. Dar, ferindu-ne de previziuni catastrofice, vom privi mai departe, cu puțin amuzament și mult dispreț, cum se amestecă ciorba de la Feleacu.

În stolul de ciori prin care privighetorile nu se zăresc, ce mai contează că una dintre ciori lansează un croncănit mai acut?

 

Adrian Andrei Rusu



 

Informații comentate în acest material provin din următoarele materiale de presă:

 

http://www.ziuadecj.ro/eveniment/descoperire-arheologica-de-proportii-la-feleacu--63450.html

 

http://www.ziuadecj.ro/eveniment/santierul-arheologic-de-la-feleacu-vizitat-de-noul-mitropolit--63550.html

 

http://ziarulfaclia.ro/Arheologii-au-descoperit-19-morminte-%C3%AEn-interiorul-bisericii-din-Feleacu+52132

 

http://www.gazetadecluj.ro/citeste/5225-19-morminte-gasite-la-biserica-din-feleac-datarea-localitatii-devansata-cu-un-secol

 

 


 

[1] Mărturiile Feleacului, în Tribuna, 32, nr. 40, 1988, p. 2. Datele esențiale despre mănăstire se află și ele publicate, dar las noilor cercetași efortul de a da de ele, de vor dori să se extindă și peste fostele mele gropi de secțiuni din acea zonă.

[2] Feleacul medieval ca tentativă de afirmare prin doping (Alexandru Simon, Feleacul (1367-1587). Cluj-Napoca, PUC, 2004, 386 p.), în Studia Univ. „Babeș-Bolyai”. Historia, 50, nr. 2, 2005 [2006], p. 242-246.

[3] Vezi Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare. Sfânta Mănăstire Putna, 2005, 629 p.

[4] Mi-a fost tipică „replica” obținută pe o anexă de comentarii de la materialele din presa on-line. Josnicia unei asemenea maniere nu se va regăsi nicăieri în rândurile scrise de mine.