"Antrepriza Feleacul".

Arheologie, istoriografie și memorialistică

 

 


 

     

 

 

Daniela Marcu Istrate ne-a făcut un imens serviciu istoriografic, contribuind arheologic la istoria românilor din Transilvania[1]. Acum se exprimă în scris, după ce, despre tema tratată se  comunicase verbal, de către angajatul de firmă al Domniei sale, altfel și fără înțelepciuni istorice, la sesiunea de la Satu Mare, din anul 2012. Probabil tocmai pentru că nu a prestat destul pe teren (unde susținut tehnic aproape tot șantierul arheologic) și nici nu ar fi fost capabil să "facă istoriografie", Gabriel Izdrailă a fost scos și din calitatea de coautor.

Dar, să o iau de la capăt. O să-mi permit, doar pentru ușurința comunicării, să denumesc grupul de implicați la biserica ortodoxă Feleacu (jud. Cluj) cu un nume generic, "Antrepriza Feleacu" (AF în continuare).

Ei bine, zice-se, profitând de nevoia unor noi podele de biserică, deși nu prea au tangențe cu monumentele istorice, Alexandru Simon și Tudor Sălăgean au inițiat săpăturile arheologice de la Feleacu[2].  

La Alexandru Simon am mai avut destul prilej să mă refer. Tocmai când scosese la lumină cel de-al doilea volum al său de autor, despre Feleacu[3]. Animat de un profund patriotism local, sprijinit de familie și de către dascălul său, Ioan Aurel Pop, a atins performanța pe care am definit-o conclusiv "un mixaj de naivitate cu lucrări de seminar necenzurate, de veleitarism, ambiții de mare sinteză, fără baze, cu lipsă de discernământ". AS a stat în coasta cercetării arheologice[4], a stat la masa conferinței de la Satu Mare, alături de Gabriel Izdrailă, atunci când se prezenta comunicarea despre cercetare (probabil ca să-i asigure suport moral dacă aș fi intervenit ori, poate, să-i ofere detalii tehnice pe care nu și le amintea), iar cu mare grăbire, a dat pe goarnă presei, tot felul de povești smintite legate de mormintele interioare bisericii[5] (care nu au fost nici repetate, dar nici contrazise, măcar într-o notă de desolidarizare, de către DMI).

Prezența lui Tudor Sălăgean în proiect este aproape normală. După ce "a gustat", împreună cu mine, în calitate de student, arheologie medievală în Țara Hațegului, a scris despre felul în care nu s-a reușit nașterea "regatului Transilvaniei", Gelou și urmele sale în toponimia maghiară, masonerie și Gabriel Bethlen și, în urmă, s-a fixat în fruntea Muzeului Etnografic din Cluj-Napoca. Deci, încă un salt către zări istoriografice divergente se putea face fără probleme. "Alianța" sa cu AS a rămas nedevoalată, cu toate că implicarea sa alăturată, în minunatul proiect "Genessis", este aproape sigură. În fapt, ce rost a jucat Feleacul în proiectul "Genessis" este tainic. Oricum, pentru că oasele de episcopi (și alți superierarhi) au fost descoperite numai în varianta "pulbere albă" (p. 200), ar fi fost și mai ușor să se facă ADN-urile lor.

Acum urmează altă etapă de istorie, mai veche și venită din alt plan. Scrie DMI: "Într-un context pe care nu îl cunoaștem, o săpătură pe latura de nord a bisericii a fost realizată în anii '90, sub coordonarea arheologului Gheorghe Petrov. Săpătura nu a fost publicată, în consecință nu am cunoscut exact amplasamentul ei. Ulterior am identificat această intervenție, suprapusă parțial de săpătura noastră S8"[6] (fig. 1, după DMI).

Gheorghe Petrov, actualmente arheolog al Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, era în anii '90, de când datează acea precedentă intervenție arheologică, student. Acum însă, este nașul de nuntă și de botez al lui DMI. Nu ar fi fost nevoie de această devoalare de relație prin alianță, dacă nu am avea prin ea dovada "frumuseții realizării documentării" în vederea cercetării arheologice. Adică, GP, deși "om de casă", nici măcar nu a fost chestionat în legătură cu implicarea sa ciudat de timpurie în cercetarea arheologică inițială. Probabil, în aceeași alianță a intervenit o ruptură care a forfecat grav până și apelurile telefonice. Rămânea însă calea normală  prin care orice cercetător care pretinde că ar avea o asemenea calitate, o urmează. Prea greu este să cercetezi, după DMI, chiar principalele documente de rapoarte, adică acolo unde-și expediază și Domnia sa, cuminte și anual, ceea ce ar trebui să fie minimal o evidență națională, dar, în realitate, nu este decât o mixtură caricaturală de "hai să dăm și noi ceva". Vă invit pe toți lectorii acestor rânduri să constatați ceea ce nu dorește ori nu știe să facă autoarea care mă muncește istoriografic de vreun deceniu încoace: Cronica Cercetărilor Arheologice, 1983-1992. Vezi http://www.cimec.ro/scripts/ARH/Cronica/detaliu.asp?k=636.[7] Rezumativ, din lectura indicată, rezultă că responsabilitatea lucrării arheologice anterioare era cea a lui Adrian Andrei Rusu. Acum începe să se limpezească totul, nu-i așa?

Subsumând și presupunând că DMI este și naivă, nu numai cert și condamnabil de dezinformată, o să enumăr lista celor care știau exact despre săpăturile cele vechi de la Feleacu. În afara lui GP, știa precis de acea cercetare, în primul rând Marius Porumb, fondatorul și redactorul responsabil al revistei Ars Transsilvaniae, unde a publicat acum DMI. De ce? Pentru că el l-a convins pe Adrian Andrei Rusu să execute acolo primele cercetări și l-a urmărit și susținut timp de trei ani cât ele se derulaseră lângă biserică, apoi se mutaseră în Valea Mănăstirii, la cel de-al doilea obiectiv cercetat arheologic în Feleacu. După această informație, nu se pot trage decât concluziile că: 1. redactorul responsabil nu are habar ce se publică în revista pe care o patronează; ori 2. redactorul responsabil a ascuns deliberat informația și relevanța precedentelor de cercetare, lăsând-o însă, încă odată pe DMI să se vulnerabilizeze la critici, "în gura leului". Se poate alege, tot nu "dă bine". Nu am să fac nici un fel de referire la Comisia Națională de Arheologie, a cărei prestații nici că mai au vreo legătură cu realitatea.

Evident, despre cercetările mele arheologice de la Feleacu, știa și Ioan Aurel Pop, șeful direct al lui AS. A și fost în vizită pe acolo… Dar, așa cum deja observ de-o bună vreme, prietenia de odinioară, cu responsabilul șantierului din 1988-1991, mai există doar în vârful buzelor. Or, ca și în cazul din aliniatul anterior, tot "unealta" istoriografică DMI a fost lăsată să mă "mângâie".

Așadar "Antrepriza Feleacu" este deplin conturată în consistență. Ca liant biochimic o unifică un singur lucru prețios și bine de consemnat în anale: "simpatia" generală pe care mi-o poartă. Ceea ce este deplin minunat este că, întregul colectiv știe cu cine are de-a face. Aici mă refer doar la latura reactivă și rebelă a personalității mele. Cu alte cuvinte, AF s-a vulnerabilizat în așa fel încât să-mi poată oferi prilej nou și apăsat în a scrie despre cum și cine "învârte" (pe bani, evident) cercetarea pusă generos sub eticheta titlului de căutare a istoriei românilor medievali din Transilvania.

Rolul DMI nu se oprește, din păcate, la acela de a fi făcută părtașă la o "lucrătură" pe care mă feresc să o înzestrez cu vreun calificativ ultragios. Odată pentru că se relevă dovedit că săpătura veche a fost deliberat ignorată, nu regăsită întâmplător, pentru a mai câștiga ceva bani, credite în ochii academici, contrast la o bursă de care avusese disperată nevoie (numai Domnia sa o știe cu precizie); săpându-se ce s-a mai săpat (adică elementar, degeaba, pentru că documentele arheologice și-au pierdut mesajele de la prima săpare), irosind bani publici în favoarea sa directă. A doua oară pentru că nu și-a dat seama, ea, ori numai "coordonatorul tehnic", că au mai săpat și într-un al doilea loc unde fusese deja săpat în anii 1988-1989. Săpătura în care s-a mai luminat un pic cunoașterea arheologică a fost o casetă largă, de la axa altarului către nord (fig. 2). Cele două morminte de acolo (înregistrate în unitatea nouă de săpătură S 11) (fig. 1, după DMI), nu sunt decât mormintele "mele" M 41 (lăsat nesăpat pentru că aparținea secolului XIX) și mormintele suprapuse M 43 și M 49 (neridicate din situ, pentru că nu avea cine să le analizeze antropologic și preotul paroh de atunci, Luțai, insistase pentru păstrarea osemintelor în cimitir). Pentru convingere, atașez atât poziția săpăturile mele, cât și detaliul secțiunii "ne-redescoperite" de către tehnicismul performant al DMI (fig. 3). Cum nu poate fi recunoscută/constată o resăpare, după circa 20 de ani, este un alt subiect de seminar și de arheolog care în nici un caz, "expert" nu se poate numi. Ni se furnizează o măiastră dovadă de cât de bine poate fi "citit" solul, după ce ai săpat în cantități industriale, peste o sută de monumente istorice din România. Este prețul-consecință a serviciilor arheologice de la Feleacul anului 2011.

Rezumatul englezesc al DMI este o "lepădare" expeditivă și în "doru lelii". Zice el "During the second half of the 14th century and first half of the 15th century severel clerics are present here". Dacă am lua-o ad litteram, atunci ar trebui să avem o prezență continuă, de măcar 4-5 per secol. Dacă este vorba despre atestări documentare, atunci este un singur preot, în 1447, restul sunt fie episcopi, fie aparțin secolului al XVI-lea. Aceiași preoți, din aceiași frază, au "ranks… of bishop, archbishop and metropolitan", realizând, chiar înaintea pomenirilor din reale, un fel de panteon de ierarhi cum n-a văzut întreaga Românie medievală! Lasă să vadă însă anglofonii că ar fi existat, după care să râdă-n ceața lor! Rezumatul vorbește despre datări de biserică din a doua jumătate a secolului al XIII-lea (p. 191), în text se scrie că un vârf de săgeată și că ceva fragmente ceramice "ar putea susține chiar o datare mai veche, către mijlocul secolului al XIII-lea" (p. 201). Pentru istoricul autor, ce mi-e mijlocul, ce mi-e a doua jumătate a veacului? La rigoare, ambele intră în același segment cronologic. Când se susține corect vreo ipoteză de datare? Pentru lectorii străini, locul trebuie să fie ceva mai vechi? Și tot aceeași medieviști extranei ar trebui să știe că arheologia medievală practicată de către DMI a ajuns la incredibila performanță de a data vârfuri de săgeți și fragmente ceramice (nepublicate că să ne convingem și noi!) cu atâta precizie? Ca și când nu ar fi fost destulă, cu deplină naivitate (?) se mai adaugă acum o nouă tușă groasă la mitologia Feleacului: el (și alte sate, mai sugerează textul de bază) și, poate biserica, erau acolo de când lumea. Poate contemporane cu mănăstirea benedictină de la Cluj-Mănăștur?

Descoperind o fundație de monument cu geometrie diferită (semicirculară) de cea a elevației (poligonală) altarului, DMI și-a făcut probleme în a da "un răspuns foarte exact" legat de contradicție. Ar fi fost destul să consulte un volum în care ea însăși este autoare (Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. Középkori egyházi építészet Erdélyben. Medieval Ecclesiastical Architecture of Transylvania. Satu Mare, Edit. Muzeului Sătmărean), pentru a constata că în vecinătatea domiciliului său brașovean mai exista o biserică construită exact după aceleași canoane (capela cetății Râșnov) ori măcar și alte fundații semicirculare mai există la biserici din Brașov (Tâmpa), Feldioara (cetate), către care, un autor care nu se putea cita decât cu mari rezerve, a făcut deja trimitere[8]. Chiar dacă se deschidea volumul din biblioteca personală, mai contează cu adevărat ce și cum se scrie despre Feleacu?

Grație lui DMI revenim la discuția gregară de "folosirea arhitecturii catolice într-o împrejurare ortodoxă" (p. 203). Umplutura de text nu contează decât prea puțin pentru întreaga AF, dar mult pentru toți ceilalți istorici care își privesc meseria cu seriozitatea necesară. Pentru că, indiferent cât de "moldoveană" ar fi episcopia de la Feleacu, rămâne biserica drept monument istoric în foarte bine așezatul context al artei gotice tardive din Transilvania, și în particular, a Clujului vecin.

În text apare de două ori un reper al construcției bisericii, anul 1482[9], care se bazează pe o monedă de la un mormânt interior (M 7). Pentru că mormântul meu M 19, a avut un denar din argint, bătut la Kremnica (monetar Petar Schaider), după 1481, și același mormânt M 19, mi-a tăiat un alt mormânt, M 10, desigur mai vechi, cum ar propune DMI să datăm biserica? Tot ca reper cronologic (1549), sunt și "postamentele din cărămidă [care - n. AAR] existau în jurul acelui an"[10]. Chiar este nevoie de o nouă lecție de utilizare a monedelor în cronologia arheologică? Nu. Este nevoie de o lecție de circulație monetară, în care să se explice băbește că o monedă de la 1482 ori 1549, putea fi pierdută încă și peste câteva decenii, dacă avea argint bun, cu valoare pe piață.

În ce măsură "evoluția nivelului de călcare", se pretează la un întreg "studiu stratigrafic"[11], nu trebuie să mire. Oricum, sună foarte bine și doct! Despre "biserica anterioară" renunțăm a mai comenta ceva. Să admitem că a fost "ceva, cândva".

În aprecierea relației între biserică și cimitir, DMI ne trimite bibliografic, tocmai în Franța și Anglia[12]. În formula actuală, cimitirul de la Feleacu este conexat european în cel mai profitabil mod. Nici măcar nu este ceva deplin original, pentru că, înainte, AS asociase deja Feleacul cu întregul Univers. Suntem totuși pe planeta numită Transilvania și în regatul medieval al Ungariei! Îi reamintim că despre acest raport scriu anume cărțile de legi ale lui Ștefan I și Ladislau I, regi ai Ungariei, și, cum a fost normal, o întreagă literatură s-a ocupat de aceeași temă, fie în dreptul canonic, fie în zeci de pagini de arheologie funerară. Este însă bine să consemnăm că, în viitor, - poate după alte câteva zeci de biserici săpate magistral, se va decide dacă au existat ori ba, la înhumați "perne de mortar" (p. 200), ori poate numai fețele de pernă erau din var mixat cu nisip și apă. Nu ar fi stricat să aflăm de ce anume amenajarea unor paturi de cărămidă peste morminte este un "gen de evidențiere" (p. 200, fără nici un fel de analogii citate). Autoarei i se pare "absurd să … așteptăm ca un episcop să fie înhumat cu însemnele funcției sale, care puteau exista în mod concret sau nu" [ultima propoziție, subl. n.]. Într-adevăr, era nevoie de o altă bibliografie (decât cea nulă, citată) și pentru lămurirea însemnelor de ierarhi vii, și pentru practicile lor funerare. Cu acest bagaj de specialitate la bord, în mod sigur, nici un mormânt de la Alba Iulia, săpat de către DMI, nu va putea fi socotit episcopal. Cât privește, relația dintre cimitire și bisericile românești medievale, i se interzice a cita ceva ori altceva decât Radu Popa, pentru că-mi aparține[13] (despre cimitirul de la Densuș a apucat să se documenteze de la ultima noastră dispută).

DMI remarcă "a vast literature"[14] din care, din păcate, nu a citit tocmai ce era mai nou și mai important. A repetat încontinuu ceea ce a scris repetitiv și neschimbat Marius Porumb (până și numele oficial al localității "Feleacu", este preluat eronat, "Feleac", pentru că doar așa-i place sursei), pentru că, din opul lui AS, a constat că poate alege foarte greu ceva util (nici o surpriză!). Să-i refac cultura locală, scriind că la Feleacu există o întreagă colecție de însemne funerare din piatră, doar selectiv publicate, că intervenția arhitectului maghiar din perioada interbelică s-a soldat cu degajări masive de pământ în zona altarului, că tot acolo a fost descoperit întâmplător un tezaur din Epoca Modernă? De ce anume ar trebui să-i scriu DMI că prima menționare a locului este din 1366, nu 1367, când, înainte de sat, se menționează montem Felek berch și Felekpataka; de ce ar trebui să-i scriu eu că sacerdotis Borbas este prezent la 1447? De ce ar trebui să-i reamintesc familia arhitectonică corectă din care face parte biserica? De ce să-i fac viața complicată, trimițând-o către posibilele conexiuni dintre ierarhii de la Feleacu și Unirea de la Ferrara-Florența? De ce s-o încurcăm inutil, amintindu-i că o simplă "comunitate aservită" nu poate construi așa-ceva și tocmai acesta este temeiul principal pe care se bazează implicarea cuiva exterior satului? Cum să o scriem mai elegant că "subvenții din exterior" se numesc acte de ctitorire în Evul Mediu? Să o îndemn, înainte de a mai divaga vreodată pe tema episcopiei de Feleacu, să deschidă și ceva din T. Cipariu, A. Bunea, Z. Pâclișanu, Șt. Meteș, Valeria Marchiș, Șt. Lupșa, Entz G., V. Popa, M. Păcurariu, Șt. Pascu etc. Nu, nu pot decât să rescriu totul într-o mică carte, cu istorii și povești adevărate, memorialistice. Și aș putea să o fac admițând tot ce a fost mai nou publicat, fără să ating textul decât în maniera în care se poate o doamnă atinge? Adică cu o floare? Nu suntem în salon, ci în fabrica istoriografiei!

Măcar din recenzia cărții lui AS, și din numeroasele referiri pe care le făcusem la istoria Feleacului[15], cineva mai isteț ar fi putut trage concluzia că nu-mi pierdusem nici o secundă interesul pentru zonă și istoria ei. Au intervenit însă alte evenimente și fapte istoriografice la care, în mod normal, nu ar fi trebuit să mă refer, cu condiția evidentă, de a trăi într-o lume normală, cu deplinul respect pentru cultura științifică, nu otrăvită de servicii secrete, cu dosare de prestație istoriografică "bune" ori "dușmănoase" sau parti-pris-uri personale. Ar fi trebuit nu numai să recomand aruncarea la coș a volumului lui AS, ci să mă scandalizez văzând o broșurică publicată în 1968[16], tăiată-n două și cu text englez dublat, republicată cu glorie, drept "lucrare științifică" de valoare academică[17], să comentez paroxismul ștefanian alimentat cu nesimțire, pentru a obține ceva (credite sociale și naționale suplimentare?) etc. Aceasta în condițiile în care chiar biserica ortodoxă se arată suficient de prudentă în a-l acapara cu totul pe Ștefan cel Mare pe acolo[18].

Iar, dincolo de "aranjamentele" din spate, paginile publicate de către DMI nu o să conducă la nici o "revoluție" de cunoaștere. Dimpotrivă, ca de fiecare dată când o face, trebuie recitită critic și selectiv atunci când iese din secțiunile arheologice. Acum, din nou, pot să o scriu că am noi argumente convingătoare pentru aceeași concluzie care îi marchează străveziu limitele profesionale. Abia dacă mai am ceva de adăugat că, deși este cu doctoratul luat la un istoric de artă, deși publică într-o revistă de istoria artei, nici că se vede.

Precum se relevă și aici, "perseverez în eroare" ridicând poalele minunatelor făptuiri ale contemporanilor mei. Astfel scris, pentru că, din păcate, un asemenea calificativ și un asemenea predicat merită a fi lipite acolo. Săpătura, cu documentele ei (inclusiv a celor 55 de morminte exterioare), cu materialul arheologic recoltat, stăteau cuminți în cutiile depozitului Institutului de Arheologie și Istoria Artei, al Filialei Academiei din Cluj-Napoca, așteptând vremuri mai bune, fără funariotism sau pompieristică în istoriografie.

Sunt consternat, poate cu naivitatea celui care n-a savurat destul cursurile de istoriografie universitară, de faptul că AF este o colectivitate de istorici care nu are deloc în sânge conștiința faptului că "nu se vor îneca anii ce-i trecuți" (după Grigore Ureche, mai liberă citire). Că, în lumea de astăzi, este imposibil să ocultezi asemenea proceduri cu mare seninătate și fără teama ca, chiar de nu te va duce nimeni la Jilava, nici pentru 24 de ore, vei rămâne cel puțin cu "musca pe căciulă". Astăzi este glasul meu, pe suportul nonconformist al "Medievisticii", mâine vor fi ori vor veni alții. Și asta este de ajuns, pentru că site-ul le oferă asociaților din AF o publicitate în creștere și o lectură măcar atât cât găzduirea va fi achitată regulat. Aproape toți cei din AF mai au în față decenii de activitate, în care vor aștepta sau vor fi loviți/trăsniți de alte "antreprize" identice, pe care acum le concep metodologic și le publică prin vârfuri de lance ori "oameni de sacrificiu", în favoarea lor, dar cu beneficii reale insignifiante. Măcar o asemenea perspectivă ar putea să-i cenzureze în prezent. Ceea ce fac, nu este decât cultivarea lipsei de oricare reguli care să-i protejeze și pe ei. Și, atenție, nici nu o fac pentru a vâna vreun post bunuț, ci doar de "amorul artei".

Nici nu m-am pensionat, nici nu am obosit scriind, ca în paralel să constat cum AF mai "trage o petardă" înspre mine. Rezultatul real este doar acela că m-au enervat odată în plus, și m-au determinat să reacționez, amestecând memorialistică cu istoriografie.

Nu pot să le urez celor care s-au implicat în ajutarea la instalarea unui paratrăsnet nou la Feleacu și transformarea acțiunii într-un generos act cultural-științific, aceleași tipuri de tratament și desconsiderare. Să fie aleși, citiți și gratulați numai de către prieteni și îngropați din memorie de către toți ceilalți care le-au aflat căile de care au umblat.

 

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Contribuții arheologice la istoria românilor din Transilvania: biserica Sfânta Paraschiva din Feleac, în Ars Transsilvaniae, XXIII, 2013, p. 191-210.

[2] Cf. Daniela Marcu Istrate, op. cit., p. 195, nota 18.

[3] http://www.medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/simon%20feleacul_Rusu.htm și în scris: Studia Univ. „Babeș-Bolyai”. Historia, 50, nr. 2, 2005 [2006], p. 242-246.

[4] Cf. Daniela Marcu Istrate, op. cit., p. 195, nota 18: "la lucrări a participat efectiv istoricul dr. Alexandru Simon".

[5] Vezi http://www.medievistica.ro/pagini/tribuna/diverse/ADN.html.

[6] Daniela Marcu Istrate, op. cit., p. 196, nota 19.

[7] A se vedea și accesările la zi, în http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAn/sel.asp?descript=feleacu-feleacu-cluj-biserica-cuvioasa-paraschiva-a-episcopiei-feleacului-si-vadului-de-la-feleacu-cod-sit-ran-57591.02 .

[8] A. A. Rusu, Capela din cetatea Râșnovului (jud. Brașov). Reinterpretarea unui monument arheologic, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1999, p. 63, 68-69.

[9] Daniela Marcu Istrate, op. cit., p. 198-199, 202.

[10] Ibidem, p. 200.

[11] Ibidem, p. 197.

[12] Ibidem, p. 201, nota 27.

[13] A. A. Rusu, Ctitori și biserici…, p. 159-162, dar nu avea voie nici să se refere la cimitirele de la Răchitova sau Ribița (bibliografia este de căutat, nu de dat mură-n-gură).

[14] Daniela Marcu Istrate, op. cit., p. 191.

[15] Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700. Satu Mare, Ed. Muz. Sătmărean, 1996, p. 75-76; Ioan de Hunedoara și Românii din vremea lui. Cluj-Napoca, PUC, 1999, p. 103-106; Ștefan cel Mare și Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate și interpretări noi, în Analele Putnei. Putna, I, nr. 2, 2005, p. 98-102.

[16] M. Porumb, Bisericile din Feleac și Vad, două ctitorii moldovenești din Transilvania. București, 1968.

[17] Idem, Biserica arhiepiscopală din Feleac ctitoria lui Ștefan cel Mare. Cluj, 2003.

[18] Cea mai bună dovadă este că, la noul complex ecleziastic din Feleacu, Ștefan cel Mare a fost pictat împreună cu regele Matia Corvin.