Micro-reţeaua rutieră a cetăţii Râşnovului (judeţul Braşov)

Căile de comunicaţie medievale şi premoderne ale Transilvaniei, reprezintă o tematică de cercetare, ţinând de domeniul geografiei istorice şi arheologiei peisajului, deloc spectaculoasă şi dificil de abordat doar din perspectiva anumitor categorii de surse existente, cum a fost cel mai adesea cazul[1]. Sub influenţa a surselor scrise, de care dispuneau în primul rând, cercetătorii au abordat în special subiectul marilor artere comerciale ale zonei, problematica drumurilor de importanţă locală fiind ignorată aproape în totalitate. Acesta reprezintă şi motivul pentru care, reconstituirea traseelor a fost prea puţin deservită şi de observaţii în teren.

Ideea potrivit căreia drumurile acelor perioade au beneficiat de prea puţine amenajări pentru a mai putea fi reperate în teren la ora actuală, a condus la o tendinţă de ignorare a eventualelor urme care ni se dezvăluie. Tocmai această opinie este infirmată de observarea, în vara anului curent, în  imediata vecinătate a cetăţii Râşnovului, a existenţei unor culoare săpate în stânca nativă prezentând trăsături care le indică funcţionalitatea de vechi drumuri carosabile. Mai exact, acestea trădează susţinerea unui trafic vreme îndelungată prin urmele lăsate în rocă de roţile şi capetele osiilor vehiculelor care le-au parcurs.

Arheologic au putut fi analizate mai în detaliu pe două tronsoane (fig. 1, 2), unde mijloacele de transport cu roţi au creat eroziuni puternice în zonele de pantă accentuată, segmentele respective, prin caracteristicile lor, oferind şi posibilitatea de reconstituire a dimensiunilor carelor şi căruţelor utilizate. Lăţimea drumurilor în partea inferioară (aproximativ 1,50 m), coincide cu cea determinată de urmele roţilor, ceea ce dovedeşte că la realizarea culoarului de trecere prin stâncă s-a ţinut cont de tipul şi dimensiunile vehiculelor care urmau a-l străbate, rezultând un drum carosabil, care limita posibilităţile de traversare simultană a două mijloace de transport.

Exceptând decopertările realizate arheologic, cercetări de suprafaţă au condus la identificarea în total a patru drumuri sigure, fiecare dintre acestea caracterizat prin zone de pantă accentuată, unde trecerea de pe o curbă de nivel pe alta a fost soluţionată prin tăierea lor în piatră, trăsătură care a permis stabilirea unor trasee fixe şi, deci, o posibilitate de cartare exactă a drumurilor (fig. 3). Este vorba despre o reţea densă, care împânzeşte zona de la nord şi est de fortificaţie, cu rolul evident de a face legătura între aceasta şi târgul săsesc, precum şi cu unele vechi drumuri de culme şi de vale orientate înspre est. Astfel, acea parte a comunităţii râşnovene care locuia între zidurile cetăţii beneficia simultan ori succesiv de două drumuri de acces la cetate (fig. 4, 5), de un tronson rutier de legătură între Valea Cetăţii şi vechiul târg traversând la vest extremitatea „Dealului Cetăţii” (fig. 6) şi de un drum de culme (fig. 7, 8), orientat în direcţia versantului nordic, care probabil favoriza o comunicaţie suplimentară, în afara vechiului târg, cu ruta de pe Valea Ghimbăşelului.

Realitatea din teren este cu atât mai credibilă cu cât trei dintre drumurile în discuţie sunt redate pe întâia hartă militară austriacă a teritoriului (Josefinische Aufnahme) (fig. 9)[2], ceea ce asigură un terminus ante quem de datare, plasând perioada lor de construcţie şi utilizare intensă înaintea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, când se pare că are loc şi renunţarea la locuirea efectivă în cetate[3]. Eforturile de tăiere în stâncă a unor segmente nu pot fi justificate în condiţiile în care lipseşte motivaţia de a facilita accesul la o cetate locuită, de o parte importantă a comunităţii.

La o primă privire, opţiunea râşnovenilor de a-şi amenaja, printr-un efort considerabil, o reţea rutieră locală pare insolită, însă nu trebuie uitat faptul că aceeaşi apar menţionaţi în documente de secol XVI ca întreţinând „drumul Branului”[4]. Prin urmare, ne aflăm în faţa unei situaţii în care membrii comunităţii, cunoscând avantajele unor drumuri amenajate, cel mai probabil că au desfăşurat activităţi similare şi în legătură cu cele din imediata vecinătate a zonei locuite.

Desigur, situaţia de la Râşnov trebuie deocamdată judecată ca fiind una singulară, în condiţiile în care observaţii de această natură nu au fost realizate în legătură cu alte puncte fortificate, ori aşezări deschise, din simplul motiv că subiectul nu a suscitat interesul lumii ştiinţifice. Nu se elimină posibilitatea existenţei altor micro-reţele de comunicaţie, cazul de faţă constituind, sperăm noi, un punct de plecare pentru remedierea stadiului cercetării la acest capitol.

Oana Toda