Cahle din Transilvania (VIII).

Haine şi accesorii: capsula de pudoare şi punga multifuncţională

 


 

   

        

Trebuie să pornim, din păcate, de la un fragment destul de meschin, recuperat la o săpătură de salvare din Clujul medieval. S-a publicat întâi o imagine fotografică[1], dar calitatea ei sau, mai curând a hârtiei-suport pentru tipar, ne-a lăsat fără subtilitatea detaliilor (fig. 1). Ulterior, Daniela Marcu(-Istrate) a reluat piesa, desenând-o (fig. 2) şi dându-i prima descriere[2]. Aşa cum deja ne-a obişnuit, a făcut-o într-o manieră total impresionistă, care nu ne mai surprinde (comparaţia dintre piesă şi desen, la fig. 3), având în vedere desele momente în care a trebuit să-i contestăm percepţiile vizuale şi transpunerea lor grafică şi textual descriptivă.

Ni s-a prezentat deci „un cavaler pedestru îmbrăcat în armură”[3], care nu are decât cea mai mare parte a picioarelor, fără cap şi mână stângă foarte limpezi. De unde ar fi rezultat calitatea de cavaler a personajului, numai autoarea noastră o ştie; la fel cum şi armura aceluiaşi, pentru domnia sa evidentă, pentru noi, între timp (?) dispărută. În cel mai bun caz, sugestia şi calitatea militară ar fi putut proveni de la bagheta alăturată în stânga, după direcţia frontală de privire. Dar fragmentul nu trădează vreo relaţie evidentă cu figura umană, care să sugereze hampa unui stindard ori mânerul unei lănci, cum nici vreo extremitate a baghetei nu lasă nici ea vreo şansă de reconstituire corectă pentru ceva anume, precis. Cu alte cuvinte, calitatea de cavaler a înfăţişatului ar putea fi extrasă cel mult din prezumţia că o altă stare socială laică, inferioară, nu ar fi meritat imortalizarea sa pe o cahlă.

Corecţiile deja operate se prelungesc prin ceea ce nu s-a lăsat văzut şi descris. Este clar un personaj masculin, îmbrăcat cu o tunică scurtă şi cu pliuri moderate, strânsă la brâu. Picioarele au colanţi ori, mai probabil, ciorapi. Între picioare, s-a observat prezenţa unei protuberanţe circulare, desenate, dar deloc menţionate în scris, probabil dintr-o pudoare care stă foarte bine unei doamne care ar fi trebuit să se ocupe cu arătarea şi descrierea zonei organelor genitale masculine. Numai că, micuţul amănunt lăsat pe dinafară, oferă nişte mesaje nesperate. Este un detaliu de costum medieval târziu, desemnat în limba germană sub numele de „capsulă de organe genitale” ori, şi mai elegant, „capsulă de pudoare” (Schamkapsel). Literatura de referinţă socoteşte că ar fi fost o modă destul de contestată şi în Evul Mediu, care a dispărut înainte de finele secolului al XVI-lea. Ea a aparţinut deopotrivă costumelor civile, dar şi celor unor serii, mai rare, de armuri, în care caz a primit un nume diferit (Latz)[4]. Să amintim mai întâi de asocierea cu alte reprezentări laice, mai limpezi datorită suportului de altă natură. În Muzeul din Salzburg (Austria) se conservă un panoul de altar, realizat în tempera pe lemn, reflectând o scenă din iconografia Sf. Nicolae (1520-1525). Trei dintre personajele compoziţiei, în care urma să fie executat un tânăr nevinovat, au câte o elegantă capsulă de pudoare, asortată cu stofa pantalonilor scurţi şi bufanţi[5]. Dar, reprezentările sunt la mult mai numeroase, comparativ cu înmulţirea mărturiilor artistice din secolul al XVI-lea. Le regăsim de asemenea şi în desenele lui Lucas Cranach sau Albrecht Dürer. Nici Transilvania nu duce lipsă de asemenea reprezentări. Cel mai bun exemplu ilustrativ provine însă de la altarul din Roadeş (jud. Braşov) (1522). În scena Ecce homo, un oştean este reprezentat în profil (fig. 4), de aşa manieră încât să elimine orice ambiguităţi interpretative. Tot acolo, la Roadeş, altă capsulă este vizibilă şi în scena Biciuirii[6].

În anii din urmă, asemenea capsule, din piele, separate, sau ataşate stofei pantalonilor din pânză, au fost recuperate şi arheologic (fig. 5). În baza lor s-a elaborat chiar şi o tipologie de patru forme diferite[7].

 Ceea ce este important, ar fi aceea că, în afara cahlelor şi a reprezentărilor iconografice, nu avem în Transilvania dovezi ale utilizării acestei soluţii vestimentare masculine. Mai multe decât atât, se pare că soarta copiilor de cahle care ar fi urmat-o pe cea din Cluj, a făcut să dispară tocmai acel mic detaliu. Este relevantă comparaţia cu piese foarte înrudite, aflate în cetatea de la Racoş (fig. 6). Acolo, capsula a dispărut complet.

În mod neaşteptat, dezvoltarea subiectului este mai generoasă decât am imaginat-o la început. Acelaşi artificiu de vestimentaţie are o istorie şi mai complicată. Pentru capsula de armură, posibil de purtat doar în situaţia luptătorilor pedestri, se pot face trimiteri la lucrarea armurierului Konrad Seusenfoher, din Innsbruck, confecţionată pentru Giuliano de Medici, în anul 1515, cu prilejul căsătoriei sale cu o prinţesă Habsburgică, şi păstrată actualmente la Musée de l’Armée din Paris (fig. 7) ori la aceea destinată regelui Henric al VIII-lea, al Angliei[8]. Important este faptul că a fost socotită de la început o componentă de armură de utilizare pedestră, nu ecvestră.  Pe cal, capsula ar fi intrat grav în conflict cu componentele şeii. Dar, ne putem întoarce, iarăşi la cahlele Transilvaniei.

Aceleaşi harnice şi foarte neatente arheoloage şi publiciste, Daniela Marcu-Istrate, îi datorăm un fragment de cahlă smălţuită, recuperat de la Alba Iulia. Spre ghinionul autoarei, ne-a furnizat atât imaginea/imaginile, cât şi desenul fragmentului respectiv[9]. Precum se ştie, prima este un document mai autentic decât desenul, la rândul lui, mult mai subiectiv. Aşa se face că pe două fotografii, color (fig. 8) şi alb-negru (fig. 9), vedem clar o capsulă de pudoare, în timp ce pe desen, nu (fig. 10) (comparaţia ilustraţiei în fig. 11). Nu mai comentăm selecţia de percepţie, de care se fac responsabile deopotrivă autoarea/descoperitoare, cât şi desenatorul, şi furnizarea ei pentru colegi bănuiţi la fel de (ne)atenţi. Ei bine, trebuie să recunoaştem că am avut parte noi înşine de aceeaşi capcană, făcând eroarea de a crede în corectitudinea desenului, fără să facem comparaţia cu imaginea[10]. De astă dată, mutilatul purtător al artificiului, redat pe cahlă, nu este un „civil”, ci, într-adevăr, un cavaler pedestru, înzestrat cu „fustă din plăci” (germ. Tonnenrock). Figura cea sfărâmată poate aparţine mai multor reprezentări compoziţionale, cu cavaleri pedeştri în armuri. Să amintim măcar un tip cu Sf. Gheorghe[11], Sf. Mihail[12] şi altul în luptă cu dragonul, ajutat de un leu[13], Goliat sau alţii, încă neidentificaţi[14]. Oricum, de acum este sigur că cel puţin una dintre sobele episcopilor ardeleni avusese cahle cu cavaleri pedeştri, la care se puteau distinge capsule de pudoare. Spre deosebire de exegeţii contemporani, clericii de acolo ştiau foarte bine despre ce anume era vorba, fără să introducă cenzura.

Comparaţia celor două exemple de pe cahle ne indică un lucru suplimentar: stăm în faţa a două tipuri diferite de capsule. Cea de la Cluj este circulară, în timp ce la Alba Iulia capsula este migdalată, cu o linie/cusătură mediană. Cele două corespund pe de-antregul exemplelor înregistrate de arheologie şi iconografia cu alte suporturi materiale, fiind realizabile prin tehnici separate, cu croi la fel.

Micuţul detaliu pe care l-am manipulat este mai important decât pare. Mai întâi pentru înclină bine datarea lotului de cahle în jurul anului 1500, poate chiar mai precis, după acest prag. În continuare, se relevă odată în plus că, în Transilvania, recepţia culturii materiale europene, s-a făcut până la cele mai mici amănunte. Dacă pentru mulţi cititori adevărul nu va fi deajuns demonstrat, să ne ferim măcar a ne imagina că a fost pe aici vreo oază de înapoiere şi sălbăticie din vecinătăţile Estului sălbatic, aşteptând ca aceeaşi idee să fie întărită din alte analize, viitoare.   

Acelaşi personaj de la care pornisem, deţine, la coapsa dreaptă, o aglomerare de linii care încearcă să ne mai transmită un alt element de costum. Este locul potrivit pentru o pungă. Dacă ar fi fost una mai simplă, de tipul unei bucăţi de piele strânse la gură de un şnur, desigur că ea nu ar fi scăpat acuităţii vizuale a Danielei Marcu-Istrate. Ceea ce vedem ar fi prea simplu doar de ţinut averea monetară, ci, după toate semnele, ar fi îngăduit purtarea măcar încă unui amnar. Din alte reprezentări iconografice, mai putem bănui că era locul de ţinut şi pentru un pumnal sau chei. Un exemplu este cel de pe altarul din Armăşeni (jud. Harghita), în scena Vizitaţiei (1523). Aceleaşi pungi au avut şi alte detalii care s-au conservat arheologic. Despre una descoperită în cetatea Oradea, va fi vorba cu un alt prilej.

Seria clujeană a conţinut mai multe variante ale „cavalerului pedestru”, din care, măcar una a fost remarcată într-un mod care ne impresionează. Am stabilit în altă parte că ar fi deplin hazardat să vedem în toate măcar şi numai pe Sf. Gheorghe pedestru, ucigând balaurul[15]. Pentru cahla de identificat, ni se scrie că ar fi avut „un mâner scurt”, în formă de cruce, pentru o spadă[16]. În lipsa oricărei imagini fotografice sau desenate, suntem în deplină ceaţă la termenul furnizat. Mânerul a fost „scurtat” ori era destinat doar pentru o singură mână, nu pentru o mână şi jumătate ori două, de felul în care spadele se mai confecţionau? Mai curând este vorba despre o percepţie deficitară, redată cu stângăcie, la un fragment meschin şi fără acuitate plastică. Până acum cel puţin, o sugestie de identificare posibilă ar putea fi reprezentarea lui Goliat, alături de David. Asemenea piese au mai apărut în perimetrul oraşului Cluj, iar o cahlă aproape întreagă a fost publicată tocmai prin strădania Danielei Marcu Istrate[17].   

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Viorica Crişan, Săpăturile arheologice de salvare din Cluj-Napoca, str. Prahovei nr. 12, în ActaMN, 33/I, 1996, pl. 13/2.

[2] Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 191/11, desenul la p. 360, pl. 22/11.

[3] Ibidem.

[4] Bildwörterbuch der Kleidung und Rüstung. Vom Alten Orient bis zum ausgehenden Mittelalter. Hrg. H. Kühnel. Stuttgart, p. 219.

[5] E. Erker, Die Tafeln des Nikolaus-Altars, în vol. Ars sacra. Kunstschätze des Mittelalters aus dem Salzburg Museum. Salzburg, 2010, p. 85, Abb. 5.

[6] C. Firea, Arta polipticelor medievale din Transilvania (1450-1550). Teză de doctorat. II, Cluj-Napoca, 2010, p. 273-274.

[7] Ilse Fingerling, Textil- und Lederfunde, în vol. Alpisbach. Zur Geschiche von Kloster und Stadt. Stuttgart, 2001, p. 740-745, 794, Abb. 813-814.

[8] Ch. Ffoulkes, The Armourer and his Craft. From the XIth to the XVIth Century. New York, 1988, pl. VIII.

[9] Daniela Marcu Istrate, Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” şi palatul episcopal din Alba Iulia. Cercetări arheologice (2000-2002). Alba Iulia, 2008, pl. XXX/foto color 199; p. 622, pl. 114/3, p. 626/2, foto alb-negru. Cu o astfel de ilustrare, nu ne putem mira de ce a crescut volumul la asemenea dimensiuni. După căutări laborioase, în haosul de prezentare al materialelor, am descoperit şi unica menţiune la fragmentul care de interesează, din care preluăm doar „cavaler în armură” (Ibidem, p. 327, nr. 21).

[10] Adrian A. Rusu, Cahle din Transilvania (III). Trei motive decorative medievale, în vol. Investigări ale culturii materiale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 160, desen la p. 173, fig. 1/c.

[11] Idem, Cahle din Transilvania (V). Contribuţii la cultul provincial al sfinţilor, în vol. Investigări ale culturii materiale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 226.

[12] Ibidem, p. 227.

[13] Idem, Cahle din Transilvania (III), p. 160.

[14] Vezi de pildă, cavalerii descoperiţi în suburbia oraşului Cluj. Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban. Kolozsvár, 2004, p. 99, fig. 9 (pe o consolă, cu scut, în repaus la picior); p. 105, fig. 15 (într-o luptă cu un alt adversar).

[15] Idem, Cahle din Transilvania (V), p. 226.

[16] Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat…, p. 191/10.

[17] Ibidem, p. 515, pl. 176, 12.27.