Cine turna capete de buzdugan în Ungaria arpadiană?

 


 

 

În anul 1291, în cuprinsul contractului de lucrări al catedralei de la Alba Iulia, au fost specificate, printre obligațiile beneficiarului, tamen quod clavos … dabit dominus episcopus[1]. Este de observat că termenul introduce, de fapt, „ciocanul” de zidărie și nu altceva. Semnificația timpurie a medio-latinescului clava a fost deci una nepotrivită pentru uzanța militară. Se pare că în perioadele istorice Arpadiene sau Angevine, nici nu s-a simțit prea des necesitatea de a scrie cumva despre acel obiect. Latina clasică conținea termenul de la finele secolului al XIII-lea, dar îl întrebuința către o unealtă de război primitivă (calva, -ae, măciucă, ghioagă, ciomag), care nu a putut, nici nu a lăsat vreo urmă arheologică specială. Ca o reminiscență, până la mijloc de secol XVI, pandantul ciocanului, cuiul, a fost denumit cu masculinul clavus[2]. Utilizarea tipului de armă „ciocan-ghioagă-măciucă” la bizantini pare că se extrăgea din perioada clasică[3]. Abia informațiile documentare ale Evului Mediu tardiv au sosit cu echivalența care ne interesează. În anul 1434, de pildă, se făcea precizarea terminologică clavas vulgo bozogan[4]. Al doilea termen din echivalență trimitea către numele maghiar, cu toate că el se folosea și se folosește încă și în limba română[5]. Realitatea documentului citat mai sus se referă tocmai la aceea a românilor din districtul Dobrei (jud. Hunedoara). Studiile de lingvistică dau o dezlegare revelatoare: bozdoğan, este un cuvânt de origine turcică[6]. În limba germană, aceleași instrumente de luptă se denumesc după un cuvânt compus, care nu are nici o relație cu celelalte termene discutate: Streitkolbens. În engleză ne întâlnim cu termenul de battle mace și mai rar, cu spiked mace.

Piesele concrete, aparținătoare primelor veacuri ale mileniului II, turnate din bronz ori forjate din fier, cu proeminențe piramidale, de format în general mic, pentru extremitatea unui mâner, au intrat ferm în literatura de specialitate prin intermediul studiilor lui A. Kirpitčnikov[7]. Aria cronologică admisă pentru folosirea lor a fost, inițial, perioada secolelor XII-XIII. S-au înregistrat descoperiri în Rusia, Bielorusia, Lituania, Letonia, Polonia, Bulgaria[8], Serbia, Ungaria, Slovacia[9], Suedia, Finlanda[10], Cehia[11] și Moldova[12]. Piese destul de asemănătoare, fără acuratețea spinilor, au ajuns însă și mai departe, în Anglia[13]. În arealul pe care-l urmărim în mod special, au fost inventariate și de către arheologia maghiară din anul 1971[14], iar câteva precizări suplimentare au venit odată cu noi semnalări[15].

În baza evidențelor arheologice, pe cale inversă, au putut fi identificate și mărturii iconografice. Una dintre cele vechi, cunoscută de către noi, este cea de la bazilica San Marco din Veneția, unde apar pe mozaicurile parietale de secol XII, în scena Sărutului lui Iuda[16]. Coada cea lungă a armei poate părea o simplă licență artistică, pentru a scoate în evidență multitudinea armelor soldaților care veniseră să-l captureze pe Hristos, dacă nu am dispune și de alte reprezentări similare, chiar din Ungaria. În continuare, am descoperit un astfel de buzdugan agitat în mâna altor oștenii care împlineau răstignirea lui Isus, pe un altar german datat în anii 1340/1345[17]. Unele dintre cele mai recente reprezentări par a fi cea din așa-zisă Kaufmann-Kreuzigung din Berlin (în jurul lui 1350, dar de inspirație boemă)[18] și o imagine din Biblia regelui Venceslas (1390-1410)[19].

Pentru regatul ungar, cu un pic de îngăduință – datorită dimensiunilor foarte mici ale miniaturii – s-ar putea accepta figurarea buzduganului și în Chronicum Pictum, în mâna unui personaj comun din imaginea care înfățișa intrarea lui Attila în Pannonia[20]. La rândul ei Legendarul Angevin are o scenă de luptă a Sf. Ladislau, cu un cuman[21], în care cel din urmă lovește cu un buzdugan în formă de floare – la rigoare, o posibilă reprezentare stilizată a unui buzdugan stelat. Deși rară, figurarea există pe și în arta monumentală a regatului Ungariei, de unde provine o foarte relevantă imagine din Slovacia (Kraskov), care i-o plasează Sf. Ladislau în mână, în locul securii mult mai obișnuite[22]. Interesant este că aceeași imagine o confirmă pe cea de la Veneția, în sensul folosirii unei cozi/mâner ce pare astăzi exagerat de lungă. Și din teritoriul Transilvaniei a fost citată o imagine, dar, din păcate, ea este o copie precară după o frescă distrusă, din biserica de la Mărtiniș (Homorodszéntmárton, jud. Harghita)[23]. Pentru a încheia acest capitol al înregistrărilor iconografice, care trebuie invocată pentru finalul de folosire, ne mai referim la reprezentări de o cu totul altă factură. Prima a fost regăsită pe altarul de la Cioboteni (jud. Harghita). Un înger, care poartă o selecție din Arma Christi, are și un tip de buzdugan-bici. Toate cele șase (?) extremități ale firelor sunt formate din bile/greutăți/cnuturi cu proeminențe stelate, similare capetelor de buzdugane singuratice. Datarea predelei altarului unde apare reprezentarea (1515?) este termenul ante quem de la care am putea să limităm utilizarea armelor care ne stau în atenție. La rândul ei, un Isus, pictat pe altarul de la Cincu (jud. Brașov) (1480/1490), ține în mâna dreaptă exact același tip de buzdugan. Observațiile sunt importante, pentru că pot elimina definitiv utilizarea capetelor de buzdugan stelate de care ne ocupăm, pe parcursul secolului al XV-lea, dar explică și o translație sigură către arma care a fost biciul de luptă. Capetele stelate și-au micșorat mărimea și au intrat, în șir, în compunerea acelei ultime arme.

Din primele eforturi în care au început a fie analizate, ne-au rămas doar amintiri destul de nostime. Unii au încercat să le socotească preistorice, alții au avansat sugestia că s-ar putea denumi „vikinge”, derivând din cultul ciocanul zeului Thor. Cum am văzut însă, sugestia originilor corecte este oferită de către denumirea lor non-latină. Poporul turcic care a acoperit zona geografică, cât și cea mai mare parte din intervalul cronologic în care s-a răspândit buzduganul cu cap special confecționat, a fost cel cuman. Spre deosebire de predecesorii lor, pecenegii, cumanii au acoperit o zonă geografică mai largă și s-au insinuat mai temeinic în istoria aceluiași teritoriu. Aceasta nu exclude, desigur, folosirea tipului de buzdugan și de către pecenegi[24], cu care, de altfel, cumanii au fost înrudiți. De la cumani (pecenegi?), sorgintea și mai veche a buzduganului ar trebui căutată probabil în interiorul Asiei Centrale, dacă nu chiar în îndepărtata Chină. Ceea ce este foarte interesant, este faptul că sintezele de armament puse în seama tătarilor din secolele XIII-XIV, nu dau buzduganul drept o piesă aparținătoare lor[25]. Alături de opiniile deja formulate, ni se pare deplin plauzibil ca să atribuim cumanilor aducerea prototipurilor și răspândirea lor cel puțin până în secolul al XIII-lea. Ultimele opinii accentuează ideea că, indiferent de unde s-ar fi pornit, în perioada lui de maximă extensiune, ar fi aparținut unor persoane sus-puse ale vremii[26]. Observația va trebui reținută pentru ceea ce va urma.

Alexandr Kirpictčnikov a produs prin studiile sale și o tipologie[27] care a fost și poate fi revizuită, mai ales după înmulțirea semnalărilor noi. Din ea se poate ușor extrage că au existat și preocupări estetice manifeste, care au înzestrat spațiile dintre micile piramide ucigătoare cu brâie perlate și butoni mai mari, intermediari, amplasați în dreptul adânciturilor. De asemenea, tubulatura de prindere a fost, uneori, prelungită și inelată. Pierderea acestor artificii ar putea însemna vulgarizarea buzduganului, simplificarea în folosul utilității și, posibil, chiar o cronologie mai târzie a elementelor fără decor. Dar, nimic nu este sigur, atât timp cât nu se cunosc decât foarte puține lucruri despre fabricarea lor. În fond, s-a ajuns la diferite soluții de combinare a fiecărui detaliu component și semnalat, așa cum sunt utilizate, de pildă, alte subansambluri, pentru clasificarea spadelor: corp, spini, manșon pentru mâner, decorații. Alături de tipologie – care face obiectul atenției predilecte a unor arheologi, s-a sugerat că introducerea fierului în locul bronzului, pentru realizarea unor forme apropiate sau identice, a dat o șansă suplimentară vulgarizării armei, alături, desigur, de opțiunea către noi soluții de format. Cele din urmă au condus, în fapt, la dispariția individualității țepilor în formă piramidală și la apariția piesei cu lamele forjare și sudate.

Situația capetelor de buzdugan din Transilvania și vestul României, ocupă mai mult interesul acestor pagini. Primele semnalări românești de piese sunt legate de exteriorul acelui areal geografic, respectiv de Dobrogea[28]. În continuare, publicarea a fost stimulată major de punerea în circulație a exemplarelor reunite în Moldova[29]. În anul 1998, Nicolae Marcel Simina a descoperit, în depozitele Muzeului Unirii din Alba Iulia, cel mai mare număr de capete de buzdugane concentrate, despre care se putea scrie (17 bucăți). A fost una dintre cele mai serioase contribuții la studiul local al tipului de armă[30]. Pionieratul transilvănean a condus rapid la apariția succesivă a altor publicații. A urmat o scoatere la iveală a pieselor conservate în mica colecție a Muzeului din Aiud[31]. Din Banat, depozitate la Lugoj, au fost scoase în tipar alte două buzdugane din bronz, care aparțin aceleiași serii[32]. În fine, din colecțiile Muzeului Brukenthal, de la Sibiu, Anca Nițoiu a publicat șase piese, care, în lipsa unei bibliografii directe, par ori păreau a fi inedite[33]. Ajungem la o mică sinteză publicată relativ recent de către Maria Crângaci-Țiplic, sub pretextul preocupării pentru cultura materială a coloniștilor sași. Prin ea ne-am întors însă la o evaluare primitivă, care scrie despre buzdugane cu „12 colțuri”, fără să fie atentă la materialul lor de confecție ori la alte detalii posibile. Acolo s-au reluat patru piese, cu descrieri parțiale, care nu sunt inedite (Bod, Dupuș, Miercurea Sibiului și Racoșul de Sus)[34].

S-a relevat că o serie de descoperiri mai vechi, de pe teritoriul Transilvaniei – vestul României, au fost încă pierdute din vedere. Se pare că cea mai veche semnalare a unui cap de buzdugan din Transilvania provine din anul 1844. Ar fi un cap descoperit la Sarmizegetusa (? Hațeg?), care a fost rătăcit printre materiale romane și a ajuns în colecția Michael J. Ackner din Gușterița (Sibiu)[35]. Desenul, aproape axonometric, relevă o piesă cu spini pe trei șiruri, cu tubulatura scurtă și puțin ciobită. În ordine cronologică a urmat o piesă semnalată tot de către o publicație săsească din anul 1876[36]. În fine, un cap de buzdugan ieșit la iveală la Dezna (Arad), la turnura secolelor XIX-XX, cu descrierea manuscrisă a lui Sándor Márki, a fost recuperat recent doar din inventarele instituției în care semnatarul lucrase, cu norocul însoțirii unui desen edificator[37]. A urmat, la final, piesa de la Ghinda (jud. Bistrița-Năsăud)[38]. Ultima piesă răzlețită avusese locația la Drobeta-Turnu Severin (jud. Mehedinți). A fost publicată în istoriografia maghiară[39] și cea românească a recuperat-o numai de curând[40].

Au apărut apoi și câteva semnalări de piese arheologice din contexte relativ clare. Prima a provenit de la Șimonești (jud. Harghita) (Fig. 1/a), din preajma unei curți de epocă medieval târzie[41]. A urmat o descoperire dintr-o piață a orașului Sibiu[42] (Fig. 1/b). Se dovedea precis un singur lucru: păstrarea capetelor mult timp după ce ieșiseră din moda militară. Din informațiile noastre, nepublicat încă este un buzdugan de la Târgu Mureș (Fig. 1/c), descoperită într-un strat de cultură ce pare a aparține mănăstirii franciscane. Deteriorat fiind, pare să fi fost păstrat pentru a fi retopit. Contextul din urmă este cu-adevărat interesant și, cum vom vedea mai jos, în relație cu principala descoperire despre care va fi aici vorba. Cu aceasta, harta descoperirilor este adusă la zi (Fig. 2).

Deja în materialul publicat de către N. M. Simina, se introdusese suspiciunea unui depozit/tezaur care să fi conținut un număr record de exemplare, de fapt cel mai important cunoscut și concentrat înaintea unei noi depozitări, de tip modern și muzeal. Posibilitatea ca piesele de la Alba Iulia să fi devenit obiect de colecționare mult după confecționarea lor, și doar târziu, după fabricare, să fi ajuns împreună, cu totul accidental, este aproape exclusă. Recuperări multiple de piese, dintr-o singură certă locație, nici nu există din alte locuri. Majoritatea tuturor celorlalte buzdugane cunoscute din literatură s-au descoperit răzlețite, aproape numai câte una, chiar dacă provin de pe suprafața uneia și aceleiași localități. Pe de altă parte, chiar și în cazul de la muzeul din Alba Iulia, se putea admite foarte bine că unele dintre capete de buzdugane au ajuns acolo numai alăturându-se unui lot inițial, provenind dintr-o descoperire fortuită, dar „tezaurizată” încă în Evul Mediu. Despre depozite militare medievale avem câteva informații, îndeobște foarte târzii (arsenale), pot fi admise în mod logic, dar, în mod practic, nu cunoaștem aproape nimic despre ele. Altfel, norocul de a putea strânge în timp scurt, o colecție de capete de buzdugane înrudite și cu aceeași datare, este egal cu norocul de a aduna alte piese arheologice vechi și similare, adică aproape nul. Formele categoric mai noi, de la Alba Iulia, indicau fără greș că la un posibil lot inițial, creat într-o modalitate oarecare, se adăugaseră și alte noi capete de buzdugane. Din păcate, registrele de inventar ale instituției păstrătoare nu trădau nici un fel de istorii posibile ale constituirii grupului, pe lângă informația frustă că au ajuns deodată în depozitul muzeal. Instantaneu, șansa unui depozit deținut de un meșter-confecționer sau stăpân-comanditar fusese privită cu rezervă din cauza varietății/individualității pieselor. O asemenea constituire de lot se putea justifica doar dacă se cunoștea ceva mai mult despre modalitatea mai concretă de producere.

Pe lângă armele propriu-zise, cu descrieri corecte ori nu, în afara cronologiei și posibilei lor origini îndepărtate, s-au formulat, și câteva aprecieri în întregime ipotetice, privind modalitatea lor de turnare. Din ipoteza descrisă pe care o avem la dispoziție rezulta că s-ar fi folosit un suport de lemn, ceară, strunjiri, tipar modelat din mai multe componente, prinse între ele cu cuie, într-o anume succesiune[43]. Reconstituirea se datorează îndeosebi analogiilor furnizate de alte negative și operațiuni de turnare de la bijuterii ori accesorii din metal nobil, cu două negative opuse.

Astfel se prezenta sinteza informațiilor privitoare la capetele de buzdugan cu extremități piramidale, în clipa în care o descoperire arheologică nouă avea să aducă date esențiale privitoare la înțelegerea istoriei lor. Este vorba despre o recuperare din amplasamentul vechii mănăstiri benedictine de la Bizere (Frumușeni, jud. Arad).

În anul 2008, dintr-un loc aflat la extrema de vest a complexului, lângă fundațiile unei construcții de zid simple, depărtate de grupul important al bisericii și claustrului, fără vreo funcție determinabilă cu precizie, din straturi foarte apropiate de covorul vegetal, au fost extrase câteva fragmente de lut cu forme ciudate. Nu erau toate într-un singur loc, ci împrăștiate pe o arie corespunzătoare numai secțiunii marcate cu sigla S 73 (8 x 1,50 m). Deși în vecinătate s-au mai practicat încă alte secțiuni arheologice (toate către sud: S 68, S T2, S 58 și S 59), în nici una nu s-au găsit fragmente de la aceeași piesă. Situația indica o împrăștiere exterioară, cel mai probabil către sud – sud-vest. S-a văzut foarte repede că aparținuseră unui negativ de turnare.

S-au recuperat șapte fragmente din lut ars (Fig. 3-4), toate sparte din vechime. Pasta de confecție a fost destul de fină, fără impurități. Cromatica diferă de la suprafață și aproximativ jumătatea grosimii, pornind de la cărămiziu-închis, ajungând la un negru-cenușiu, la interior, unde aerul de combustie a fost mai restrâns și absent. S-a observat repede că nu sunt toate fragmentele care ar fi putut servi la recompunerea integrală. Chiar restrânse în dimensiuni, fragmentele conduceau cu destulă precizie la posibilitatea reconstituirii grafice a originalului distrus, într-o proporție ce ar putea fi în jur de 75%. În reconstituirea operată (Fig. 5), acolo unde contururile întregului sunt împiedicate de lipsa fragmentelor, s-a marcat mereu aproximarea.

În adevăr, mulajul au fost format inițial din două componente întregi și diferite, care s-au asociat pentru obținerea rezultatului. A existat un ambalaj exterior/cămașă și un miez. Exteriorul negativul de turnare, din care avem majoritatea fragmentelor, a avut o formă de sferică ușor elipsoidală/turtită (Ø transversal = 7,8 cm; Ø vertical, aprox. 7,5 cm). În dreptul locului de poziționat mânerul și de turnat metalul, negativul a fost înzestrat cu un mic cioc tronconic, înalt de 2,3 cm, la gură cu Ø de 2,5 cm, iar la baza de lipire pe sfera măciuliei, cu Ø de aprox. 4,3-4,5 cm. La interior, locul metalului de turnat a fost lăsat pentru un cap de mâner ce nu depășea lungimea maximă de 5,6-5,8 cm. Două nivele de câte șase colți piramidali (la bază aprox. 1,5 cm, cu înălțimi de 1,6-1,8 cm) s-au dispus în așa fel încât să ocupe interspațiile dintre vârfurile rândului de colți alăturat. Absența tuturor fragmentelor, lasă deschisă cunoașterea precisă a câtorva detalii. Înclinarea unui vârf din registrul superior, pare a dovedi că, în acel plan, spinii fuseseră mai mult decât patru. Reconstituirea ideală cere șase spini, deși majoritatea exemplarelor analoage indică limitarea lor la un număr de cinci. Este foarte posibil însă ca modelajul să nu fi fost geometric perfect, în așa fel încât numărul de spini să fi fost concordat cu cifra inferioară celei ideale. Ambiguitatea lăsată de golurile de recuperare nu ne permite să constatăm dacă „proiectul” a pornit de la un corp geometric spațial bine trasat și apoi modelat.

Pentru manșonul mânerului, locul matriței principale a fost proiectat la 2,8 cm lungime, cu un Ø exterior de 2,5 cm. În acest spațiu a fost destinată o altă piesă din lut independentă. Este un mic cilindru pentru realizarea interiorului tubulaturii mânerului din lemn. Din originalul folosit s-a conservat aproximativ jumătate. Nici el nu putea fi înlăturat de lângă /din buzduganul întărit după turnare, decât tot prin distrugere. A avut o formă aproape cilindrică (tronconică abia sesizabilă), cu înălțimea de aprox. 3,5 cm și Ø de aprox. 1,6 cm (sus, în adâncimea miezului) și 1,9 cm înspre mâner. Mai deține particularitatea de a avea la unul dintre extreme o mică profilatură emisferică, adâncită, cu Ø arcului nu mai mare de 0,4 cm. În partea opusă, fragmentul pare a indica lărgirea conică a aceluiași orificiu axial. Acest detaliu este greu de explicat. Ar putea fi legat de facilitatea de modelare a lutului, dar și de soluția practică și ajutată cu ceva instrumente, prin care a fost introdus la interiorul capsulei mari, în timpul folosirii cerii și înaintea turnării metalului.

Cum o dovedește desenul, reașezarea fragmentelor negativului îngăduie revederea destul de fidelă a capului de buzdugan produs. Totuși, deși tubulatura părea că nu-l străpungea, spinii/țepii piramidali nu s-au conceput în partea opusă introducerii mânerului. Pierderea calotei negativului, opusă locului de introducere a mânerului, poate sugera că de acolo s-a început distrugerea sa, pentru scoaterea piesei turnate, însă operația ne-a lipsit de la revederea soluției adoptate pentru ca piesa să fie cu totul străpunsă de viitorul mâner. Aceasta pentru că, practic, exemplarele de buzdugane cunoscute au ambele variante de tubulatură axială, complet străpunsă, ori oprită la mijlocul metalului[44].

Pe baza fragmentelor încercăm să înțelegem și modul în care piesa a fost turnată. Este destul de simplu a preciza că matrița de lut a fost arsă înaintea turnării metalului. Doar că, precum s-a descris, negativul era format din două subansamble, nu unul singur, astfel încât trebuie să avem în vedere modelarea și arderea lor separată, socotindu-se cu precizie compatibilitatea dintre ele, mai cu seamă a cilindrului mic, care trebuia inclus în manșonul general. În cazul matriței mari, s-a lucrat probabil pe baza unui model din ceară, peste care lutul moale și nears a fost așezat, presat și rotunjit la exterior. Suprafețele patriței din ceară au avut de suferit în urma îmbrăcării în lut, pentru că negativul prezintă asperități și inegalități la interior. Piesa de miez a fost marea încercare a meșterului. A trebuit calculată în așa fel încât după arderea modelului crud, care însemna pierderea apei și comprimarea lutului cu circa 15%, să intre cu precizie în interiorul negativului mare și să îngăduie conservarea conturului tubulaturii de fixare a viitorului mâner din lemn. Din păcate, fragmentarea ei este o grea pierdere. Din acest motiv nu știm dacă a fost concepută ca un bloc compact, tronconic, cu proeminența sau străpungerea arătată, ori nu a avut decât, la mijloc, un aranjament special care să îngăduie manevrarea sa mai precisă. Micuțul contur circular, din partea neîngroșată, pare să indice prezența unui canal, în care era posibil de turnat/scurs metal sau ceară. În partea opusă, ruptura este mai largă, în așa fel încât s-ar putea chiar bănui că s-a lăsat o deschidere în forma unei pâlnii prelungi.

După arderea celor două componente, asamblarea lor a necesitat, probabil, din nou, folosirea cerii. Altfel nu putem să ne imaginăm cum ar fi fost posibilă centrarea cu precizie a micuțului artificiu central, care urma să ofere lăcașul de introducere a mânerului din lemn. Perforarea piesei din mijlocul capului de mâner poate fi explicată și din necesitatea de a asigura, în această etapă finală, eliminarea cerii și a aerului în timpul și imediat după turnarea metalului.

După răcirea bronzului, negativul a fost sacrificat prin spargere. Aceasta înseamnă că s-a produs cu ajutorul său un singur cap de buzdugan. Turnarea de serie este exclusă, în așa fel încât, se poate admite cu ușurință că dacă au fost turnate și alte piese, toate au repetat procesele de fabricare, iar rezultatele au fost doar la modul general asemănătoare, refacerea negativelor dând de fapt, mereu, unicate. În prelungirea acestei concluzii se admite că mănăstirea și artizanii din interiorul ei puteau turna o serie mai lungă de arme, în funcție de împrejurări. Înainte de a fi scoase de la Bizere, ele puteau oricând zace într-un depozit/tezaur.

După dezvăluirea modalității de producere, analogiile buzduganului produs în mănăstire sunt foarte puțin relevante. Este destul să cităm două asemănări, relativ depărtate, pentru a înțelege nu o „piață de desfacere”, ci mai curând extensiunile „de modă”. Asemenea forme sunt de aflat între buzduganele un manșoane de prindere, pentru care s-a preferat o încadrare cronologică restrânsă la secolele XIII-XIV[45]. Nu putem decât repeta aici observația potrivit căreia, buzdugane cu cinci colțuri nu s-au semnalat decât în Transilvania[46]. Mai puțin restrictiv, dacă nu avem în vedere rigoarea acestor detalii funcționale, un exemplar din Bulgaria, este foarte bine înrudit[47]. O piesă foarte asemănătoare, dar din fier, de la Vatra Moldoviței (jud. Suceava), a fost datată în secolul al XIII-lea[48].

Locul în care buzduganul a fost produs este unul foarte important. Pentru prima dată, spre deplină surpriză a cercetării, aflăm cu precizie că meșterii unei mănăstiri benedictine au fost implicați într-un asemenea meșteșug de confecționat/turnat componente din bronz nu pentru uz liturgic ori gospodăresc, ci pentru arme. Se cere subliniat că, indiferent de originea îndepărtată a tipului de armă, de la un anume moment, confecționarea buzduganului, a fost asumată de o instituție ecleziastică. Mai mult decât atât, călugării de la Bizere, care au sosit la Mureș de undeva din Italia nordică sau Franța de sud, la mijlocul secolului al XII-lea, ne oferă dovada incontestabilă că au asimilat foarte rapid și cu deplină competență producția unui artefact puțin întrebuințat ori necunoscut în teritoriul de unde veniseră.

A fost buzduganul mănăstiresc o necesitate a locului său de producere? Răspunsul nu este tocmai ușor, pentru că știm foarte puține lucruri despre oamenii de arme ai unei mănăstiri. Teoretic, ei sunt de admis, chiar și sub forma acelor germeni de nobili ai bisericii (nobili condiționari) care, în schimbul unui lot/sat deținut din averea/pământurile instituției, aveau obligația de a face servicii militare. Cercetările arheologice de la mănăstire au relevat nu numai folosirea curentă, ba chiar exagerată a arcului și arbaletei. Dacă primul mecanism poate fi motivat prin vânătoarea procuratoare de hrană, cea de-a doua – prin faptul că urmele constau doar în vârfuri/bolțuri de săgeți de arbaletă, s-a bănuit că ar putea fi legate de atacurile dure organizate de episcopia Cenadului, în anul 1236[49]. Dar, descoperiri din alte mănăstiri, despre care nu avem informații că ar fi fost atacate, confirmă aceeași utilizare a arbaletelor, cel puțin prin prezența vârfurilor de săgeți speciale (bolțuri)[50]. Într-o asemenea lumină, rolul arbaletelor poate fi redus tot la vânătoare. Oricare alt tip de armă ar putea fi suspectată a fi adusă ocazional și pierdută la fel, de către vreun pelerin sau însoțitorii săi. Diferența majoră este că, la Bizere, avem certitudinea deplină că o armă foarte specială și nu o piesă cu utilități ambigue, a fost acolo confecționată. Urmare a acestor observații, nu este exclusă destinația piesei pentru folosirea sa de către gărzile/oștenii mănăstirii. Arma nu a fost niciodată una comună, pentru orice oștean. Abilitatea confecției negativului ne spune însă și altceva: confecționerul nu a experimentat cu sau prin ea, ci lucrase în bună cunoștință de cauză, fără nici un rabat grav imputabil. Mai ușor de crezut este că meșterul buzduganului avea îndemânarea unei obișnuințe, un exercițiu rezultat dintr-o serie anterioară. Mai plauzibil ni se pare deci a scrie că piesa finală urma să iasă din mănăstire, urmând o relație de schimb comercial ori o comandă expresă pentru obținerea sa.

Privitor la cunoștințele generale despre producția de bunuri care să depășească atelierele casnice, știm destul de bine că, în perioadele timpurii ale domniei Arpadienilor, abațiile au fost responsabile de o serie întreagă de realizări culturale și tehnologice. Monopolul acestei serii avea să fie treptat eliminat și transferat către orașe și meșterii lor, mai ales din secolul al XIV-lea. Sunt de fapt, ultimele prelungiri ale unei tradiții de lucru care data de câteva secole în Occident. Una dintre cărțile de căpătâi ale producției de bronzuri, scrisă de preotul benedictin Theophilus (De divertis artibus), a fost concepută cu puțin înaintea datelor de întemeiere a mănăstirii Bizere (1070-1125). Tehnologiile mănăstirești nu au încetat practic niciodată. Informațiile scrise, rare, s-au combinat cu cele arheologice, foarte concludente. Nici în cazul Transilvaniei, acestea nu au lipsit. Este adevărat, ele privesc mereu perioade istorice mai târzii (sec. XIV-XVI) și, până în prezent, niciodată vreo mănăstire benedictină. Știm astfel că cistercienii de la Cârța suflau sticla[51], dominicanii de la Vințu de Jos practicau alchimia[52], se prelucra osul (Târgu Mureș)[53], iar producția de cahle s-a particularizat în ateliere proprii (măcar la Sighișoara[54], Târgu Mureș[55]). În ceea ce privește orfevrăria sau toreutica, știm că franciscanii de la Teiuș[56] și de la Târgu Mureș[57] foloseau mici creuzete pentru metale nobile, iar dominicanii de la Vințu ne-a lăsat jumătatea unui negativ pentru turnat nasturi[58].

În cazul Mănăstirii de la Bizere, îndemânarea viețuitorilor s-a remarcat deja în ceea ce privește mânuirea apei potabile (prin turnul-fântână)[59] și a celei tehnice (aducțiuni de vase comunicante, țevi din metal, pentru o arteziană din curtea claustrului și deservirea bucătăriei și grădinii, instalații portuare și îndiguiri). Tot la mănăstirea noastră au existat ateliere de cioplirea pietrei, modelarea și arderea cărămizilor. Primele sobe s-au montat cu cahle figurate fără tipare de serie lungă, prin modelaje individuale, cu folosirea smalțului[60].

În procurarea materiilor prime, călugării au făcut adevărate demonstrații de performanță. Cel puțin în legătură cu obținerea pietrelor de construcție, s-au folosit cariere din aval de Mureș, un sit roman cu marmură albă, dar au fost aduse, pentru mozaicuri, și rarități dintre cele pe care le regăsim aproape doar în jurul Mării Mediteranei (porfir roșu egiptean și lacedemoniu verde, grec). Moneda lor de schimb a fost sarea și valorile obținute din comercializarea sa[61].

În legătură cu originea metalelor, informațiile despre proveniență, asociate cu cronologia timpurie, cu care operăm la Bizere, sunt foarte sărace, dar mult mai bogate în comparație cu alte zone. S-au găsit urme ale unor exploatări primitive de minereuri, fără să se poată specifica altceva decât că datează din perioada medievală. Punctele în care s-au descoperit minele cele mai apropiate sunt pe Mureș (Milova) sau la nord de el (Arăneag, Cladova, Dud). Au conținut în principal cupru, dar și argint, și fier[62]. Mult mai târziu, la finele Evului Mediu, domeniul Șiriei a fost înregistrat ca aducând resurse minerale, dar, cum era firesc, amintite au fost doar metalele prețioase: Păuliș, în 1394[63], Șiria, la 1464[64].

Pe suprafețele cercetate arheologic au ieșit la iveală mai multe bucăți de plumb: 2003 - bară fragmentară;  2004 – o altă bară de sârmă; 2009 – o bucată de plumb, în formă de placă. Metalul putea fi utilizat și independent, pentru scoabe de fixat pietre, pentru cercevele de geamuri sau conducte de apă, dar, în amestec, putea produce bronzul. În cazul nostru, este singurul metal necombinat, dar util, care a fost descoperit. Precum se cunoaște, el atingea rar o proporție în jur de 5% în amestecurile bronzului, față de 55-75% cupru și 20-30% cositor.

În situația mănăstirii, elemente indirecte trimit către activități lucrative apropiate celui care reușise performanța de a turna un cap de buzdugan. Un atelier de fierărie a lăsat urme de lupe și zgură (2008). De o activitate de prelucrare la rece, prin ciocănire, a metalelor moi, stau mărturie nu neapărat fragmentele de pereți de vase din aramă, forfecate sau reparate cu ajutorul petecelor și a niturilor (2004), ci și o nicovală mică (2008).

De obicei, turnarea clopotelor făcea obiectul unor eforturi de la nivelul mănăstirilor. Din păcate, știm foarte puține lucruri despre soluțiile folosite. Chiar și mai târziu, descoperirile de gropi de turnare sunt destul de rare. În situația de la Bizere, ne putem imagina că nu doar clopotele s-au turnat pe loc. O altă descoperire, care va fi tratată în mod separat, indică prezența în mănăstire a unui vas cu trei picioare, a cărui dimensiuni rivalizează cu cele ale unui clopot. Piciorul conservat al vasului cântărește nu mai puțin de 1,5 kg.

Acesta este contextul în care trebuie să se fi produs turnarea capului de buzdugan de la Mănăstirea Bizere.

 

 

Adrian Andrei Rusu

 

 


 

[1] Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. I. Hermannstadt, 1892, nr. 247, p. 179-180.

[2] Ember Gy., Magyarország nyugati külkereskedelme a XVI. század közepén. Budapest, 1988, p. 141.

[3] P. Ł. Grotowski, Arms and Armours of the Warrior Saints. Tradition and Innovation in Byzantine Iconography (843-1261). Leiden-Boston, 2010, p. 367-369. Din păcate, piese reale care să fie bine datate

[4] Csánki D., Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, V. Budapest, 1913, p. 62-64; D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea. I. București, 1968, p. 124. În succesiune cronologică, menționarea urmează la scurt timp unei semnalări din anul 1424, de pe regatului Ungariei, în care avem un baculum ferreum buzgan nominatum. Vezi Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV. századi csilag alakú buzoganyái, în Folia Archaeologica, XXII, 1971, p. 165, nota 2. În cazul dat, latina documentului ardelean este mai corectă, pentru că baculus semnifică mai mult un băț.

[5] Într-o vreme, istoriografia românească a socotit că termenul de „fuște” ar acoperi tot buzduganele. Vezi relevarea și corecția de identitate la Cr. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe și armuri la oștile române în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, 6, 1973, p. 61.

[6] Etimologiile maghiare la Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV. századi csilag alakú buzoganyái, p. 165.

[7] Древнерусское оружие. 2. Копья, сулицы, боевые топоры, булавы, кистени IX–XIII вв. Археология СССР. Свод археологических источников, вып. Е1—36. Москва, 1966.

[8] Printre ultimele abordări, vezi H. Cuzov, Bozdugani ot Varnenskija Arheologiceski Muzei, în vol. Weapons and Military Equipment during the Late Antiquity and the Middle Age 4th-15th centuries. Varna, 2002 (Acta Musei Varnaensis, 1), p. 179-190.

[9] Al. Ruttkay, Waffen und Reiterausrüstung des 9. bis zur ersten Hälfte des 14. Jahrhunderts in der Slowakei (II), în Slovenska Archeologia, XXIV/2, 1976, p. 310.

[10] A. Mäesalu, A rare macehead from the vilage of Tammerküla, Hargla parish, în Archeoloogilised välitööd Eestis / Archaeological fieldwork in Estonia, Tallinn, 2009 [2010], p. 142.

[11] T. Durdik, în Arch. Historica, 15, 1990, p. 420-421.

[12] V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV. București, 1982, p. 195, fig. 23.

[14] Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV. századi csilag alakú buzoganyái, p. 168-180. În același an, Kalmár J., Régi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 19-21, fig. 4-5.

[15] Magyarország régészeti topográfiája. IX. Budapest, 1993, p. 227, 346, fig. 58/1 și 3; Zúduló sasok. Gyula, 1996, p. 104-105, fig. 116-120.

[16] Venedig. Die goldenen Jarhunderte. Berlin, 2009, p. 46.

[17] Staatliche Museen zu Berlin, Preusßlicher Kulturbesitz, Gemäldegalerie, cu reprezentarea dată în vol. Geschichte der Bildenden Kunst in Österreich. Gotik. Hg. G. Brucher. München – London – New York, 2000, p. 166, Kat. 277.

[18] Staatliche Museen Presussischer Kulturbesitz. I. Nettekoven, Die Kaufmannsche Kreuzigung: Überlegungen zu einem umstrittenen Gemälde in der Berliner Gemäldegalerie, în Acta Historiae Artis Slovenica, 3, 1998, p. 5-21; G. Schmidt, Zur Kaufmann’schen Kreuzigung, în vol. G. Schmidt, Malerei der Gotik. Fixpunkte und Ausblicke. I. Graz, 2005, p. 229-258. Reproducere parțială, alb-negru, la Marosi E., Kép és hasonmás. Mûvészet és valóság a 14-15. századi Magyarországon. Budapest, 1995, fig. 163.

[19] Medieval Costume, Armour and Weapons. Mineola, 1999, Pl. 16, part II/1.

[20] Fila 7, extrema dreaptă a imaginii. Artistul cunoștea și forma buzduganului cu lamele, ilustrată A. Pálóczi Horváth, Petschenegen, Kumanen und Jassen. Steppenvölker im mittelalterlichen Ungarn, Budapest, 1989, fig. 56. Semnalarea anterioară, cu bibliografia imaginii, la Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV, p. 167.

[21] Scena, reprodusă în alb-negru, la A. Pálóczi Horváth, Petschenegen, Kumanen und Jassen, fig. 51. Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV, p. 167.

[22] Al. Ruttkay, Umenie kované v zbraniach. Bratislava, 1978, fig. 47.

[23] Kalmár J., Régi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 20, fig. 3.

[24] K. Horedt este cel care a bănuit că primii care l-au folosit au fost pecenegii, cumanii contribuind doar la răspândirea lor. Vezi Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 149.

[25] V. Spinei, Mongolii și românii în sinteza de istorie ecleziastică a lui Tholomeus din Lucca. Les Mongols et les Roumains dans la synthèse d’histoire ecclesiastique de Tholomeus de Lucca. Iași, 2012, p. 258-260.

[26] A. Mäesalu, A rare macehead, p. 143-144.

[27] De pildă, Kovács L. a propus una strict racordată la forma capului, de unde au rezultat doar cinci tipuri majore (A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV, p. 166, fig. 1). Ultimul este, de fapt, unul atipic, un fel de prototip-măciucă, de la care au plecat și alte variante mai târzii, cu excepția buzduganelor cu lame. Din criteriile de clasificare a rămas afară forma specifică și decorația dintre țepi și tubulatura de prindere.

[28] Gh. Ștefan, I. Barnea, Maria Comșa, E. Comșa, Dinogetia. Așezarea feudal timpurie de la Bisericuța-Garvăn. I. București, 1967, p. 338. Din păcate, seria acestor piese s-a oprit. Reluări s-au făcut apoi de către K. Horedt (Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 149, nota 351).

[29] V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 195, fig. 23. De remarcat că până în anul 1968, nici nu au fost cuprinse în sintezele de armament publicate local. Vezi Cr. M. Vlădescu, Încercări asupra periodizării și tipologiei armelor albe medievale occidentale (secolele XV-XVIII), în Studii și materiale de muzeografie și istorie militară, 1, 1968, p. 102-104.

[30] N. M. Simina, Gh. Anghel, Capetele de buzdugan din secolele XI-XIV din colecția Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, în Arheologia Medievală, 2, 1998, p. 161-171. Primul autor, ca „preț” al accesului la materiale, a trebuit să-l capaciteze coautor și pe Gheorghe Anghel, directorul instituției muzeale, chiar dacă cel din urmă nu a contribuit cu absolut nimic la elaborarea studiului. Această practică făcea parte din deontologia momentului.

[31] P. Scrobotă, Capete de buzdugan din bronz existente în Muzeul de Istorie Aiud, în Marisia, Târgu Mureș, 8, 1999.

[32] R. Pinca, Capete de buzdugan din colecția Muzeului din Lugoj, în Banatica, 16/1, 2003, p. 333-338.

[33] Anca Nițoiu, Arme și armuri în colecțiile Muzeului Brukenthal. Catalog selectiv. Sibiu, 2007, p. 52-54. Pe bază unor asemănări de ilustrație, se poate bănui că ar fi vorba despre cel puțin o piesă deja semnalată (Miercurea Sibiului). Vezi mai jos.

[34] Maria Crângaci-Țiplic, Weapons and Military Equipment Found in the German Settlement Area from Southern Transylvania (the 12th – 13th Centuries). Some Aspects and Perspectives*, in Studia Universitas Cibiniensis, Series Historica, Supplementum, VIII, 2011, No. 1, p. 91-92, 103, pl. 4/1; eadem, „Oaspeții germani” în sudul Transilvaniei. Istorie, arheologie și arhitectură (secolele XII-XIII). București, 2011, p. 108-109. Autoarea a supralicitat ideea utilizării vaselor pentru garnizoane de cetăți, formulată la A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 377.

[35] M. J. Ackner, Reise nach Várhely in antiquarischer Hinsicht im Jahre 1832, în Benignis Transsilvania, I, 1843. Imaginea a fost reluată, fără a fi băgată de seamă, în V. Wollmann, Johann Michael Ackner (1782-1862). Leben und Werk. Cluj-Napoca, 1982, Abb. 45/9. Localizarea sa la Sibiu ar putea să însemne că o parte dintre publicațiile mai noi l-au reluat, fără să-i cunoască bibliografia veche.

[36] Archiv des Vereins, 1876, pl./10.

[37] Muz. Arad, inv. feud. 7. M. Barbu, G. P. Hurezan, Szatmári I., în Studia Archaeologica, 5, 1999, p. 502.

[38] K. Horedt, Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 149, Abb. 62-7.

[39] Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV, p. 170, fig. 2/5; A. Pálóczi Horváth, Petschenegen, Kumanen und Jassen. Steppenvölker im mittelalterlichen Ungarn, Budapest, 1989, p. 36, fig. 22.

[40] Maria Crângaci-Țiplic, Weapons and Military Equipment, p. 91-92.

[41] E. Benkő, A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Budapest, 1992, p. 143, pl. 43/11.

[42] A. Istrate Sibiu. Piața Mare. Cercetări arheologice. Alba-Iulia, 2007, p. 66-67, pl. 102/4. Un alt cap de buzdugan, din fier, cu datare XIV-XV, este, în mod sigur, greșit încadrat cronologic (Ibidem, p. 66, 71, 225, pl. 102/4).

[43] Kovács L., A Magyar Nemzeti Múzeum fegyvertáranak XI-XIV. századi csilag alakú buzoganyái, p. 172, nota 37.

[44] N. M. Simina, Gh. Anghel, Capetele de buzdugan, p. 170-171, fi. 1-2.

[45] Al. Ruttkay, Waffen und Reiterausrüstung, p. 316; N. M. Simina, Gh. Anghel, Capetele de buzdugan, p. 166.

[46] N. M. Simina, Gh. Anghel, Capetele de buzdugan, p. 167.

[47] H. Cuzov, Bozdugani ot Varnenskija Arheologiceski Muzei, p. 182, Tab. II/14.

[48] V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, fig. 23/1.

[49] Mănăstirea Bizere. I. Cluj-Napoca, 2011, p. 15-16.

[50] De pildă, la Cârța, jud. Sibiu. Vezi P. Munteanu-Beșliu, Mănăstirea cisterciană de la Cârța. Cercetări arheologice de salvare (2009 și 2011), în Acta Terrae Fogarasiensis, Făgăraș, I, 2012, p.11-28.

[51] Materialele, descoperite în urmă cu două decenii, au fost publicate recent. Vezi P. Munteanu-Beșliu, Mănăstirea cisterciană de la Cârța, în Acta Terrae Fogarasiensis, Făgăraș, I, 2012, p.11-28. Piesele pot fi mai bine văzute în reluarea de pe net a aceluiași autor: http://medievistica.ro/pagini/arheologie/cercetarea/carta/carta.html .

[52] A. A. Rusu, A Glimpse into the Inner Life of a Transylvanian Monastery. The Dominican Monastery of Vințu de Jos (Alba County), în vol. Church and Society in Central and Eastern Europe. Edited by Maria Crăciun & Ovidiu Ghitta. Cluj-Napoca, 1998, p. 13-21; idem, Gotic și Renaștere la Vințu de Jos. Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, p. 38 (aplică cu simbolul alchimiei și pâlnie).

[53] Descoperiri inedite, făcute sub responsabilitatea autorului.

[54] Pentru atelierul de cahle de la Sighișoara, vezi A. A. Rusu, Cahle din Transilvania. (VI). Câteva piese figurate de la Sighișoara, în vol. Investigări ale culturii materiale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 254-258.

[55] Materiale arheologice inedite, făcute sub responsabilitatea autorului.

[56] Materiale inedite, făcute sub responsabilitatea autorului.

[57] Materiale inedite, făcute sub responsabilitatea autorului.

[58] A. A. Rusu, Gotic și Renaștere la Vințu de Jos. Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, p. 38-39, nr. 38, il. p. 99.

[59] Mănăstirea Bizere. I. Cluj-Napoca, 2011, p. 49-58.

[60] A fost publicată deja o astfel de placă, în A. A. Rusu, G. Pascu-Hurezanu, Biserici medievale din județul Arad. Arad, 2000, p. 168, fig. 31.

[61] Despre privilegiile mănăstirii legate de comerțul și vămuirea sării, vezi Ileana Burnichioiu, în vol. Mănăstirea Bizere. I. Cluj-Napoca, 2011, p. 125-126.

[62] V. Boroneanț, G. P. Hurezan, P. Hügel, Cercetări privind exploatările minerale miniere de la Cladova (com. Păuliș, jud. Arad), în Analele Banatului, 6, 1998, p. 381-389; V. Boroneanț, Arheologia peșterilor și minelor din România. București, 2000.

[63] Arh. Naț. Magh. Dl. 7.806. Csánki D., Magyarország történelmi földrajza. I.

[64] Documenta ad historiam familae Báthori de Ecsed spectantia. I. Diplomata 1393-1540. Nyíregyháza, 2011, p. 94.