Mănăstirea Bizere.  II. Inventarul arheologic.

„Uriașul” din bronz

 


 

          

 

 

 

În complexul mănăstirii Bizere, în anul 2005, în S 41, caroul 3, - 0,75 m, dintr-un strat de arsură cu ceramică de epocă arpadiană (secolele XII-XIII), pe podeaua porticului claustrului, au fost culese două bucăți masive din bronz (fig. 1). Cu toate că nu pot fi relipite perfect prin alăturare, sunt ușor de recunoscut ca provenind de la un singur obiect de forma unui picior de obiect mare și unitar. Rupturile dintre ele au fost produse de un instrument grosier și dur (topor?) care a reușit secționarea brutală. Primul fragment, mai mic (0,370 gr), reprezintă o talpă în forma unui trunchi de piramidă cu baza triunghiulară (triunghi isoscel cu laturi de 6 cm și baza 4 cm) și laturile curbe; nervura medianei este conturată în relief; al doilea fragment (1,190 kg) este prelungirea componentei anterioare, reprezentând piciorul propriu-zis (L = 13 cm, axa în partea inferioară de 2,5 cm, în partea superioară de 4,2 cm). Ambele bucăți prezintă urme de coroziune/oxidare și ardere secundară.

Contextul de descoperire ne datează destul de bine piciorul, într-o perioadă anterioară anului 1300. Cum materia sa de confecție a fost reciclabilă, ne putem ușor imagina de ce nu s-au mai conservat și alte fragmente ori putem înțelege chiar și motivația care a condus la segmentarea unicului picior rămas până la noi.

Tot situl de la Frumușeni a furnizat, cu un an înainte (2004) și un al doilea picior din bronz (fig. 2). Are lungimea maximă de 8,2 cm. Lucrătura sa este foarte grosieră, de forma unei trunchi prismatic, cu bază triunghiulară, fără extrema liberă modelată, păstrând spre bază, doar un mic sector din cupa semicirculară a vasului la care fusese atașat.

Deși asemănătoare ca formă și utilitate, cele două picioare trebuie tratate diferențiat. Aceasta pentru că dimensiunile primului au fost excepționale, nu comune, ca ale celui de-al doilea.

Judecând numai după forma și tratarea grosolană a piciorului mare, trebuie să excludem proveniența sa dintr-o lucrare de artă, care să fi deținut rost de cristelniță ori sfeșnic pe picioare. Ajungem ușor la concluzia că ar trebui să ne imaginăm cel mai simplu lucru posibil, respectiv apartenența lui la un vas din bronz. O analiză rapidă a vaselor utilizate în vremurile medievale indică faptul că un picior izolat poate să provină și de la o acuamanilă. Spre deosebire de vasele de bucătărie, pentru preparat hrana, acuamanilele au fost destinate fie unor mici depozite de apă pentru spălat pe mâini, fie pentru alte lichide rare ori prețioase, pentru consum. Atât dimensiunea recipientelor și a picioarelor lor, cât și partea lor profilată, terminală, în formă de labe/tălpi, cu striații etc., puteau fi realizate și în maniere foarte simple, comune. În fine, se poate admite că o a treia origine a picioarelor ar putea fi de la sfeșnice de diferite dimensiuni[1]. Cele mai multe picioare descoperite, văzute iconografic ori păstrate în depozite de muzee aparțin categoriei de oală/cazan cu picioare. Seria, foarte cunoscută, a fost denumită a fi cea a „vaselor cu trei picioare” (Dreifussgefässe, în lb. germ.). Se folosesc însă, în paralel și denumiri ca acelea de Grape (lb. germ.), marmite (lb. franc.), three-legged pot (lb. engl.).

În România seria publicării unor astfel de componente este conturată. Probabil cel mai vechi exemplar de vas dintre toate a fost descoperit în 1879, lângă satele Șelimbăr și Bungard (jud. Sibiu)[2], cu un trunchi surmontat de un cap, cu două analogii foarte bune (Berlin și Boston). Databil probabil la începutul secolului al XIII-lea[3], spre deosebire de picioarele noastre de vase, partea superioară perfect orizontală. Un alt picior din bronz, cu partea superioară înclinată, apreciată drept dovadă că ar fi aparținut unei acuamanile deja sacrificate în secolul al XV-lea, este publicat din săpăturile arheologice ale târgului moldovenesc Baia (jud. Suceava)[4] (fig. 3). Cum vom vedea, imaginarea părții sale superioare, care se sprijinea pe picioare, este riscantă. Un picior de cazan, descoperit la Cristuru Secuiesc (jud. Harghita) a fost socotit provenind din secolele XIII-XIV[5] (fig. 4). Piciorul avea aspect carenat, cu terminația liberă în formă de labă. Ulterior s-a constatat că, din punct de vedere stratigrafic, fusese abandonat sub o podea de la începutul secolului al XVI-lea și se afla asociat cu cahle din secolele XV-XVI[6]. Contextul nu excludea păstrarea bucății de bronz mult după scoaterea din utilitate a vasului.

Ne referim și la câteva piese inedite. Cu prilejul cercetărilor arheologice întreprinse de către Florea Costea în cetatea Codlea (jud. Brașov) (1964 și 1966)[7] a fost găsit un picior de la un vas metalic, în nivelul de arsură al secțiunii S XIII (□ 4, - 0,60 m). Lucrătura sa era primitivă, iar în partea inferioară a piciorului există o proeminență neregulată, lipită, ori rezultată dintr-o stângăcie de turnare, necizelată, în timp ce exact în talpă, se observă o alta, ce amintește de capul perfect circular al unui cui modern. Tot acolo par a se distinge mici proeminențe care indică dorința sugerării formei unei labe de animal. Înclinarea din partea superioară a piciorului oferă oarecare indicii privitoare la forma propriu-zisă a vasului.

Piciorul de la Râșnov (jud. Brașov), a fost descoperit în cetate, în umplutura turnului zis Báthori, aflat la extrema de est a Cetății de jos (1999) (fig. 5). Complexul a fost închis la început de secol XVII, dar, pe atunci, vasul nu mai era întreg, fiind o relicvă a unor vremuri trecute, în care toate celelalte părți din el fuseseră deja reciclate. Câteva urme de tăieri indicau tot atâtea tentative de a-l mărunți și folosi în alte scopuri. Forma de picior este una deosebită față de celelalte pe care le cunoaștem. A fost modelat în forma unei prisme cu bază triunghiulară, cu cele două laturi exterioare străbătute de câte o canelură pe toată lungimea. Ca formă de realizare, piciorul de la Râșnov are o foarte bună analogie, la cetatea Raci±żek (Polonia)[8].

Ceea ce este de-a dreptul bizar este faptul că la numărul de picioare de vase descoperite arheologic, aiurea sau în actuala Românie, pereții mărunțiți sau sparți, ai acelorași vase aproape că nu se cunosc. În această situație merită să ne-ntrebăm cum a fost posibil așa ceva. Una dintre explicații ar putea fi aceea a rezistenței mult scăzute a pereților, comparativ cu cea a picioarelor. În cazul vaselor din aramă, picioarele sau atașele pentru prindere și manevrare erau, de obicei, turnate pentru a fi mai rezistente.

La această oră, în România există semnalate mai multe vase de bronz întregi. În colecțiile vechiului Muzeu al Țării Bârsei, din Brașov, a intrat în secolul al XIX-lea un vas care a fost semnalat ca fiind descoperit pe dealul cetății de la Codlea[9] (fig. 6). Avem un desen al aceluia, care, în mod excepțional, posedă o toartă, iar pe pântec, a fost înzestrat cu o bandă reliefată încrucișată, decorată cu romburi. Dacă proveniența este sigură, atunci s-ar putea data până către mijlocul secolului al XIV-lea, dată după care cetatea a încetat să existe. Despre soarta acestui vas, în colecțiile muzeale actuale, nu posedăm nici un fel de informații. Următorul a ajuns să fie cunoscut vasul de la Racoșul de Sus (inițial crezut de la Vârghiș) (fig. 7), care a fost eronat datat prea timpuriu, în secolele XII-XIII[10]. Publicarea sa inițială a trecut aproape neobservată, datorită locului de tipărire și a absenței oricăror fraze legate de valoare sa. Abia ulterior, aceste carențe au fost înlăturate[11]. Un alt vas întreg, descoperit accidental la Săulești (jud. Hunedoara) (fig. 8) a fost și el republicat recent, scoțându-se din repertoriile în care fusese la fel de uitat[12]. În fine, în anii din urmă, ca noutăți absolute, în anii din urmă, Muzeul Județean Târgu Mureș a achiziționat de pe piața liberă două cazane cu picioare, de colecție, dintre care unul cu inscripție. Cel de-al doilea se înscrie în aceeași familie ca cele de la Racoș și Săulești[13](fig. 9). Prezintă și diferențe notabile legate de terminația picioarelor, modalitate de turnare și prezența unei toarte mobile. Din păcate, nu se cunosc nici un fel de surse certe de origine, dar este totuși aproape sigur că provin din Transilvania (zona Sibiului?).

Literatura de specialitate susține că cel puțin în Germania de nord, vasul din bronz, cu trei picioare, a apărut deja anterior anului 1200, în timp ce în sud-vestul teritoriului ar fi fost răspândit doar din secolul al XIII-lea. Urcă sigur până în secolul al XV-lea[14]. Atunci când un artist german anonim, de pe la 1475, realizează o sinteză grafică a inventarului ordinar deținut de către o curte nobiliară, vasul de bronz, cu trei picioare, el este inclus acolo. Vasul nostru este prezent într-o casetă comună împreună cu un cazan ordinar, polonic și strecurătoare[15]. În fine, nici heraldica contemporană nu l-a exclus. În mediul german, l-au utilizat localitățile Estorf, Gehlenbeck și Wathlingen. Vom semnala faptul, încă neobservat, că și noi dispunem de pictarea sa pe fresca bisericii Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș (fig. 10). Este cu atât mai important cu cât, din Țara Românească, nu există, până la această oră, nici un fel de semnalare arheologică ori muzeistică. Contextele germane ne indică și acolo prezențe izolate de picioare de cazane[16]. În baza lor s-a putut propune deja o tipologie de orientare. Semnalări de asemenea componente s-au făcut și pentru Ungaria, regiunea cea mai apropiată de presupusa lor sursă de fabricație[17].

În fine, rămânând la acceptarea utilității simple a vasului, ar mai trebui să marcăm câteva idei. Este neîndoios că dispoziția pe picioare a fost concepută pentru a ridica cavitatea utilă. Cel mai repede ne putem gândi la poziționarea peste jar, respectiv vetrele deschise. Este însă foarte cert că folosirea sa nu s-a încheiat decât în cursul secolul al XVI-lea[18]. Sfârșitul ustensilei noastre a venit atunci când s-a constatat că o pirostrie independentă este mult mai practică decât una lipită de vas. Desigur, se poate lua în calcul și confecționarea diferită și ea mai nouă, a plitei sobelor. Chiar dacă nu s-au mai turnat de la oarecare vreme, multe au rămas în uz datorită rezistenței materialului de confecție și, mai apoi, posibilității de a fi reciclate, de-odată ori în etape, pentru alte artefacte.

Odată cu secolele XIII-XV ne aflăm și în fața unor reprezentări iconografice remarcabil de concludente, deja semnalate ici-colo. Nici Hieronymus Bosch nu s-a putut abține să nu picteze vasul în scena „Lăcomiei”, realizată între anii 1475-1480. Una dintre ultimele desene medievale, la care am putea face referire, ar fi o gravură realizată în 1531, la Augsburg, într-o carte de bucate[19] (fig. 11). În majoritatea surselor iconografice manevrate până în prezent, vasul a fost destinat pregătirii hranei. Limitarea aceasta nu ar fi însă corectă. O lectură particulară, făcută în dreptul semnalării acestor tipuri de recipiente din aria unor cetăți[20], a determinat-o pe Maria Crîngaci-Țiplic să le denumească de-a dreptul „vase de campanie”, legate de coloniști germani, incluse chiar într-un repertoriu de arme și echipamente militare[21]. S-a ajuns la o restricționare de funcție nejustificată, de altfel nepotrivită nici altor artefacte medievale contemporane. Din acest motiv, adjudecarea trebuie repede trecută cu vederea.

Tot iconografia târzie, a incunabulelor, ne transmite și o funcție târzie a vasului, care în istoriografia noastră nici nu s-a lăsat remarcată ori discutată. Vom întâlni acolo „vase metalice de răcire”, turnate cu aceleași picioare care dau familia pe care o urmărim. Câteva exemple sunt pe de-antregul edificatoare (fig. 12). Se vede că s-au folosit vase mari pe post de ancestrale frapiere, în care apă sau poate și gheață, înconjura alte vase destinate păstrării și turnării unor lichide la mesele învecinate.

Iconografic nu există alte forme reprezentate decât cele cu trei picioare susținând un cazan cu fund emisferic, în general cu gură dreaptă și, aproape obligatoriu având pentru manevrare, cel puțin două toarte sau cuie de care să se prindă câte un ataș potrivit de mare. Spre gură ele dispun de o varietate de tratare remarcabilă: deschideri cilindrice simple, gâtuiri, lăcașuri pentru capace. Cel puțin în zona fundului, forma cu care ne întâlnim pare a fi o insolită asociere dintre un vas ceramic, de tip „cazan peceneg”, asociat cu o pirostrie independentă, în primele timpuri numai improvizată, menită a ține în echilibru un vas fără fund plan ori în formă de calotă. Picioarele au fost justificate mereu pentru a se sprijini și înălța vasul din jarul platformelor de vetre ori a focului deschis utilizat pentru preparat/încălzit hrană.

La estimarea de circa 1,5 kg, cât pare să fi cântărit piciorul cel mare, descoperit în două bucăți, de la Bizere, trebuie să adăugăm măcar alte trei kg, deci un total 4,5 kg. Vasul propriu zis se poate și el estima, măcar ipotetic, din mărime, dacă nu mai precis prin greutate. Exercițiul nostru grafic reconstituie un vas destul de impresionant, a cărei înălțime trebuie să fi fost de circa 50 cm (fig. 13). O astfel de mărime îl așează categoric în poziția de cel mai mare vas de bronz medieval, cu urme conservate, nu numai din România, ci și dintr-un areal mult mai larg, european.

O asemenea mărime îl detașează clar de seria trecută în revistă, din care posedăm exemplare întregi ori numai picioare. Despre vase din bronz, confecționate la dimensiuni mari, știm câteva lucruri. Cel puțin în Germania nordică există și informații documentare care dau de înțeles că în ambianțe mănăstirești se manevrau piese de peste 30 kg, a căror prețuri ajungeau până la douăzeci de mărci[22]. Informații speciale, scrise, provin din două mănăstiri germane. La cea cisterciană din Doberan (Brandenburg) (1171), se afla la 1314, un vas ce valora 24 de mărci. În mănăstirea călugărițelor cisterciene din Heiligengrabe (Saxonia), întemeiată după 1287, se află conservat probabil cel mai mare vas relict, cu o capacitate de 211 litri și cu o greutate de 14,75 kg[23].  În fine, în anul 1502, o comandă pornită de la domnitorul Radu cel Mare, cerea, printre altele, Brașovului următoarele vase din aramă: unul pentru fiert doi boi, unul pentru fiert doi țapi, unul pentru fiert un țap, unul pentru fiert o jumătate de țap, apoi alte vase asemănătoare, dar cu capacitate mai mică[24]. Pe lângă dimensiunile ieșite din comun, exprimate atât de plastic în comanda munteană, nu mai cunoaștem nici altceva: dacă vasele urmau a fi produse la Brașov ori importate, dacă aveau sau nu picioare. Totuși, este aproape imposibil de crezut ca dimensiunea cea mai mare să fi fost realizată din tablă ciocănită și nu turnată. Dacă comanda a fost executată, ea depășea de cel puțin 4-6 ori dimensiunea unui clopot mare și ar fi presupus greutăți serioase de confecționare, dar și de transport către comanditar.

O ilustrație de manuscris englez (Psaltirea Luttrell), datată în jurul anului 1340, prezintă nu mai puțin de trei vase, aflate la foc, care sunt mai înalte decât brâul bucătarului figurat alături[25] (fig. 14). De mai multe ori dimensiunea unor astfel de oale s-a relevat doar în contextul ilustrării martirajului prin fierbere. Martirul Sf. Vitus a fost figurat plastic, la Nürenberg, la 1520[26] (fig. 15). Sfântul este înfățișat în interiorul unui vas cu trei picioare, cufundat până la brâu. Martirul Sf. Erasmus s-a consumat și înfățișat tot într-un astfel de vas, la 1522, pe un altar de la Innsbruck[27]. Nici arealul nostru nu este lipsit de asemenea informații. Avem mărturia iconografică a martiriului de la Porta Latina, pictat la Roadeș, în primele decenii ale secolului al XVI-lea[28] (fig. 16). În toate figurările sale, silueta și componentele funcționale ale vaselor uriașe o repetă pe a oalelor mici.

În fine, turnarea vasului nostru trebuie imaginată în vreun fel. Trebuie să fi existat similarități cu tehnologia realizării clopotelor[29] ori a cristelnițelor. Pe cristelnița de la Sighișoara (1440), respectiv pe exteriorul calotei care se atașa la piciorul mare, tubular, de forma unui potir, se mai păstrează trei excrescențe de la turnare. La rigoare, dispuse simetric, ele puteau deveni picioare de sine-stătătoare. Deși nu se consemnează în documente noastre, meșteri turnători de vase, asemenea făptuiri nu pot fi excluse din abilitățile unor turnători specializați în confecționarea de clopote, cristelnițe și, de la un moment dat, de tunuri. Ne rămâne neclară doar perioada de la care meșterii locali s-au desprins cu-adevărat de modelele germane, ajutându-se nu numai de abilități dobândite tot acolo, dar și de exploatarea resurselor metalifere și de comenzi constante.

În lipsă negativului de turnare pentru capul de buzdugan, descoperit la Bizere, declararea vasului mare ca fiind o producție de import, ar fi survenit, probabil, foarte repede. Chiar așa, destul de greu cum ar fi fost, se putea transporta și cu un animal de povară, la mare distanță. În orice situație, avem datoria de a mai spulbera o concepție persistentă, legată de o legătură aproape certă cu mediul de colonizare germană[30].

Una dintre ultimele probleme asupra cărora va trebui să mai zăbovim este cea a relației pe care asemenea vase au marcat-o în istoria culturii materiale. Folosirea/atașarea picioarelor la oale și tigăi s-a transferat și prelungit de la un moment dat și în vesela ceramică (fig. 17), tot în raport cu focul deschis, dacă nu cu flacără vie, măcar cu mult jar. Întotdeauna, erau doar trei picioare. Asocierea este importantă, pentru că vasele ceramice sunt mai bine transmise, numeric, în realitatea arheologică. Numai că oala nu și-a dezvoltat într-atât anexele de sprijin, ca și tigaia. Cea din urmă, dotată și cu un manșon de mâner solid, în care se putea introduce o tijă de lemn sau chiar de metal, a dat ardelenescul „laboș”, din transferul unui termen maghiar („lábos fazék” = oală cu picioare). Cum vom vedea însă, picioarele nu au slujit mereu poziționării pe vetre de bucătărie. Un picior ceramic stingher, descoperit la Cristurul Secuiesc merită aici menționat, chiar dacă vasul propriu-zis pe care l-a slujit nu se cunoaște. Importanța sa rezidă în aceea că a fost datat deja în secolul al XIV-lea, iar terminația o imită manifest pe cea a majorității pieselor de bronz, spre deosebire de variantele de picioare mai târzii, care vor deveni mai ascuțite și ușor arcuite[31]. Apogeul de folosire a cratițelor pe picioare s-a înregistrat doar în perioada premodernă (sec. XVI-XVII).

Dar reprezentări de vase alambic, tot așa. Moștenirea din Secuime se recunoaște și așa zisele vase pentru fiert țuica[32] (fig. 18). Ceea ce este fascinant, este că avem o relație lingvistică ciudată, în care unul dintre termenii germani ai vaselor medievale a fost cel de Grappe, în timp ce „țuica” italiană tradițională este denumită, astăzi, grappa.

Chiar dacă ar fi excepțional în descoperire, vasul de la Bizere a avut o familie bine reprezentată, care nu se poate fixa cu precizie în dreptul unei perioade de timp precise. Dacă am avea în vedere perioada în care complexul a funcționat până în apropierea locului de descoperire, atunci el ar fi trebuit să existe deja în secolul al XIII-lea. Este aproape imposibil ca el să fi scăpat de jaf în momentul atacurilor întreprinse împotriva mănăstirii din partea oamenilor episcopului de Cenad. Astfel, după un asemenea interval cronologic, perioada lui de utilizare s-a extins probabil până către finalul vieții mănăstirești.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterlichen Buntmetallfunde nördlich der Alpen. Ein archäologisch-kunsthhistorische Untersuchungen zu ihrer Herstellunstechnik, functionalen und zeitlichen Bestimmung. I. Rahden/Westfalien, 2001, p. 655, Taf. 1.

[2] Sibiu - Muzeul Brukenthal, Inv. nr. 1330.

[3] K. Horedt, Eine sächsische Schmiede des 13. Jarhhunderts, în vol. Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára. Cluj-București, 1957, p. 337-338; Lovag Zsuzsa,  Aquamanilék. Budapest, f. a., p. 24, descrierea p. 53, fig. 11.

[4] Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV-XVII. II, Iași, 1984, p. 121, 113, fig. 41/9. În vol. I a aceleiași monografii, o bară cu secțiunea triunghiulară, foarte asemănătoare unui picior de vas, a fost dată drept simplu lingou de aramă. Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV-XVII. II, Iași, 1984, p. 121, 113, fig. 41/9.

[5] Repertoriul arheologic al județului Covasna. Sfântu Gheorghe, 1998, p. 101.

[6] Benkő E., Székely A., Középkori udvarház és nemesség a Székelyföldön. Budapest, 2008, p. 144, 148, pl. 40/5.

[7] Cercetarea a fost începută de către Ioan Pop și preluată apoi de către Florea Costea. Precum se cunoaște, cel din urmă a publicat din această săpătură doar câteva materiale (vezi Obiecte metalice descoperite în cetatea de pe Măgura Codlei, în Cumidava, 2, 1968, p. 79-89). Îi mulțumim și aici, pe această cale, pentru generozitatea cu care mi-a oferit întregul material recoltat din cercetarea cetății Codlea.

[8] L. Kajzer, Zamek w Raci±żek. ŁódŒ, 1990, p. 264, fig. 100/10.

[9] J. F. Niegebauer, Dacien. Aus den Überresten des classischen Altertums. Kronstadt, 1851, p. 282, 292; Fr. Müller, Die Bronzealterthümer eine Quelle der älteren Siebenbürgischen Geschichte, în Archiv des Vereins des Siebenbürgische Landeskunde, 3, 1858, p. 353, 381; V. Wollmann, Johann Michael Ackner (1782-1862). Leben und Werk. Cluj-Napoca, 1982, p. 172, Abb. 22.

[10] Székely Z., Așezări din sec. VI-IX e. n. în sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 2, 1974-1975, p. 75, 71, fig. 8; Repertoriul arheologic al județului Covasna. Sfântu Gheorghe, 1998, p. 158, 279/5.

[11] Benkő E., a publicat noile sale concluzii de trei, în trei limbi diferite: Mittelalterliche Bronzgegenstände aus Siebenbürgen. Probleme der Herkunftsbestimmung unter Berücksichtigung der Siebenbürger Sachsen, în Ungarn Jahrbuch, München, 27, 2004 (2005), p. 1-15; Bronz és történelem, în vol. Emlékkönyv Kiss András születésének nyolcvanadik évfordulójára. Szerk. Pál-Antal S., Sipos G., W. Kovács A., Wolf R. Kolozsvár, 2003, p. 46-58; idem, Note privind descoperirile de bronzuri medievale din Transilvania, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizației românești în context european. Alba Iulia, 2003, p. 111-112. Datarea nouă a vasului apare la Polgár B., Két háromlabú bronzedény töredék a Máthyás Király Múzeum gyûjteményből, în Folia Archaeologica, 54, 2008-2010, p. 268, fig. 8. Din ignorare, corecția nu a fost asimilată de către C. I. Popa (Vasul medieval de bronz, p. 237). Vasul a fost publicat și de către Maria Crângaci-Țiplic, Weapons and Military Equipment Found in the German Settlement Area from Southern Transylvania (the 12th – 13th Centuries). Some Aspects and Perspectives*, in Studia Universitas Cibiniensis, Series Historica, Supplementum, VIII, 2011, No. 1, p. 92-93, 103, pl. 4/5.

[12] I. Andrițoiu, Contribuții la repertoriul arheologic al județului Hunedoara, în Sargetia, XIV, 1979, p. 27, pl. VI/9; Repertoriul arheologic al județului Hunedoara. Ed. a 2-a, Sibiu, 2008, p. 152; C. I. Popa, Vasul medieval de bronz (Grapen) de la Săulești, în Terra Sebus, 2, 2010, p. 235-241. Necunoscând cronologia corectată pentru vasul de la Racoș, s-a transferat automat cronologia cea veche și în dreptul piesei de la Săulești.

[13] Datorez informațiile legate de aceste vase, lui Zoltán Soós, directorul Muzeului Județean. Îi datorez mulțumiri și din acest loc, lăsând totodată șansa publicării detaliate, gestionarilor acestor piese.

[14] Aenne Schwoerbel, Die Burgruine Wielandingen bei Rickenbach im Hotzenwald. Stuttgart, 1998, p. 60-61.

[15] Alltag im Spätmittelalter. Hdg. H. Kühnel. Darmstadt, 1986, p. 198, Abb. 245.

[16] St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterlichen Buntmetallfunde nördlich der Alpen. Eine archäologisch-kunsthistorische Untersuchung zu ihrer Herstellungstechnik, funkionalen und zeitlichen Bestimmung. I. Rahden/Westfalien, 2001, p. 32-36, 655; A. Lungershausen, Buntmetallfunde und Handwerksrelikte des Mittealters und der frühen Neuzeit aus archäologischen Untersuchungen in Braunschweig. Rahden/Westf.: Leidorf, 2004, Taf. 13/280, 91, 232; 14/213.

[17] Polgár B., Két háromlabú bronzedény töredék, p. 257-264.

[18] H. Drescher, Mittelalterliche Dreibeintöpfe aus Bronze. Bericht über die Bestandsaufnahme und Versuch einer chronologischen Ordnung, în Rotterdam Papers, 1, 1968, p. 23-33; Aenne Schwoerbel, Die Burgruine Wielandingen bei Rickenbach im Hotzenwald. Stuttgart, 1998, p. 60-61; A.  Lungershausen, Buntmetallfunde und Handwerksrelikte des Mittelalters und der frühen Neuzeit aus archäologischen Untersuchungen in Braunschweig. Rahden/Westf., Leidorf, 2004, p. 75-76.

[19] Von allen Speysen und Gerichte[n] [et]c. Aller hand art künstlich un[d] wol zu kochen, einmachen und bereiten: Dabey eins yede[n] Essens wirckung und natur, zu auffenthaltung menschlicher gesundtheyt. Wie man Wein und Essig wol erziehen, behalten und widerbringen, Auch mit aller hand Kreütern un[d] Specereyenn zu gesundthayt, bereyten und gebrauchen soll. Alles new und ordenlich zusamen gebracht.

[20] Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 369.  

[21] Maria Crângaci-Țiplic, Weapons and Military Equipment Found in the German Settlement Area from Southern Transylvania (the 12th – 13th Centuries). Some Aspects and Perspectives*, in Studia Universitas Cibiniensis, Series Historica, Supplementum, VIII, 2011, No. 1, p. 91-92, 103, pl. 4/1; eadem, „Oaspeții germani” în sudul Transilvaniei. Istorie, arheologie și arhitectură (secolele XII-XIII). București, 2011, p. 109-110.

[22] A. Lungershausen, Buntmetallfunde…, p. 76.

[23] St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterlichen Buntmetallfunde, p. 34.

[24] Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX. Brașov, 1999, p. 79.

[25] St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterlichen Buntmetallfunde, p. 34, Abb. 4.

[26] Germanisches Nationalmuseum. Vezi R. Kahsnitz, W. D. Wixom, Gothic and Renaissance Art in Nüremberg, 1300–1550. 1986, p. 255.

[27] Alltag im Spätmittelalter. Hdg. H. Kühnel. Darmstadt, 1986, p. 126, Abb. 143.

[28] Gisela și O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre. Thaur bei Innsbruck, 1992, p. 212, ilustrație la p. 234, fig. LV. La Spičská Sobota (Slovacia), pe altar există o altă reprezentare de asemenea factură.

[29] Pentru ele, vezi Benkő E., Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencéi. Budapest-Kolozsvár, 2002. p. 49-50. Tot acolo (p. 64), un clopot ca acela de la St. Benoit-sur-Loire (sec. VIII), întors și dotat cu picioare, în loc de coroană, dă un mare vas asemănător celor folosit la Bizere. În general, se reproduce reconstituirea furnizată de către M. Rech, Gefunde Vergangenheit-Archäologie des Mittelalters in Bremen, în Bremer Archäologiesche Blätter, 3, 2004, p. 197; Polgár B., Két háromlabú bronzedény, p. 260, fig. 5.

[30] C. I. Popa, Vasul medieval de bronz, p. 238.

[31] Benkő E., Demeter I., Székely A., Középkori mezőváros a Székelyföldön. Kolozsvár, 1997, tab. 13/8;  Benkő E., Székely A., Középkori udvarház és nemesség a Székelyföldön. Budapest, 2008, pl. 13/8.

[32] Vezi Irén Farkas, Centre de olari din zona Ciucului, în vol. Centre de olari din sud-estul Transilvaniei. Fazekas központok Délkelet-Erdélyben. I. Catalog de expoziție. Sf. Gheorghe – Sepsiszentgyörgy, 1998, p. 98, fig. 18, 20, p. 107, fig. 35; Rangyák J., Egy jellehzetes székelyföldi edénytípus: a pálinkamelegítő, în Ethnographia, 109, 1998, p. 169-174.