Preliminarii la preliminariile unei noi biserici din Alba Iulia

 


 

          

 

 

În anul 2012, Daniela Marcu Istrate a marcat o nouă pagină serioasă în cadrul ascensiunii sale profesionale, impresionând comunitatea mass-media cu o știre arheologică de senzație: descoperirea unei noi biserici medievale de la Alba Iulia. Evenimentul a fost urmat inițial de o mică ieșire verbală în lumea cu adevărat de specialitate, în urma căreia, cu excepția câtorva întrebări, nu s-a ales cu nici un fel de alte reacții. Prudența era cea mai înțeleaptă modalitate de a reacționa la informații și, mai ales, interpretările avansate.

S-a întâmplat însă ca autoarea să nu se rezume numai la vorbe, ci a apelat și la pagini scrise[1]. Bagatelizarea prealabilă este subliniată de absența oricărei note critice. Din același moment, în care DMI și-a veșnicit în tipar gândurile repezi, ne simțim îndreptățiți să-i analizăm noutățile în felul în care le-a perceput și transmis către noi.

         Tocmai pentru că despre „această cetate [Alba Iulia – n. n.], care este poate cel mai important dintre toate locurile din Transilvania”, a scrie astfel este o mare lipsă de responsabilitate.

Clișeele moștenite sunt prețioase mai departe: „între zidurile din piatră a continuat să locuiască populația romanizată, după aceea sunt multe dovezi ale utilizării acestei cetăți în timpul perioadei migrațiilor și până în secolul XI când putem să constatăm că s-au instalat definitiv structurile de putere ale regatului maghiar prin construirea unei prime catedrale pe locul catedralei actuale.”

Populația romanizată care a continuat să trăiască în castru este o frumoasă realitate-nonrealitate. În primul rând pentru că nimeni nu poate demonstra, cu ajutorul cioburilor, ce limbă au utilizat confecționerii lor. Dar, poate autoarea a ajuns la performanța superioară, pe care altcineva contemporan încă nu a atins-o, a etnolingvisticii-arheologice care va rezolva continuitatea nu doar în/la Alba Iulia.

Nu cunoaștem lista istoricilor care și-ar fi pus „mereu” (- după scrisa DMI) întrebarea de ce nu s-a ales spre amplasament al catedralei un alt loc decât cel din colțul de sud-vest al vechiului castru legionar. Probabil este vorba despre propria întrebare a autoarei, mai des repetată pentru sine și acum publicată. Și într-adevăr: „Până de curând, am crezut că explicația se află în topografia terenului, colțul sud-vestic fiind cel mai înalt și cel care efectiv asigura o perspectivă amplă asupra văii Mureșului” (DMI). Despre considerații strategico-tactice pentru instalarea/amplasarea unei cetăți/castru, centru de comitat, în care s-a așezat și episcopia Transilvaniei, ar trebui să scrie, probabil, doar un bărbat. Pentru DMI, ar fi contat doar „perspectiva” frumoasă asupra râului transilvan. Apoi a venit ultimul adevăr: cea dintâi cetate medievală a Albei Iulia s-a așezat în colțul de sud-vest al fostului castru legionar, pentru că topografia locului fusese deja marcată printr-o/de o biserică prealabilă. Logica, în care avem mai întâi biserică, apoi cetatea, este atât de nouă, încât va trebui să o înscriem apăsat în istoriografia locului, dar și a altora, aparținătoare Evului Mediu foarte timpuriu.  

„A fost o săpătură nepregătită, o descoperire întâmplătoare. Existența unei biserici pe acest teren, fusese semnalată încă din anii '70, când s-a făcut și o săpătură arheologică destul de amplă, dar nu completă și a fost publicat un plan al bisericii care, nu corespunde cu realitatea. [sublinierea n.]”

Se evită total inabil a se scrie că istoriografiei românești și străine i se servise o gogonată minciună de către Radu Robert Heitel. Monstruozitatea concluziei este scandaloasă. Ea pune în discuție nu numai maniera în care un profesionist – acum decedat, și-a servit cultura din care făcea parte, dar și naivitatea cu care scrisul său a fost asimilat, iar acum, mai nou, ambalat în staniol și spray-uri bine mirositoare. Pentru că, chiar DMI face parte din grupul celor care i-a consumat pe nemestecate concluziile, colportându-le și încercând cu disperare a le concilia cu propria sa arheologie efectuată în zonă. Dacă cei care ne citesc ar putea înțelege, măcar acum, ce rost poate avea o critică a faptelor și textelor din arheologie, și, imediat, ar accepta ideea că orice noutate de la Alba Iulia ori din altă parte, ar avea nevoie nu doar de prudență, ci și de reticența în fața altui autor pentru care spiritul critic nu funcționează, nici către alții, nici către sine.

Adevărul cel nou se compune acum dintr-o cu totul altă biserică, amplasată la metri buni de „biserica Radu R. Heitel”, tot înaintea fațadei de vest a actualei catedrale romano-catolice de la Alba Iulia.  

În anul 2011, săpându-se după o fântână, ale cărui raporturi cu biserica nu par a fi luate absolut deloc în considerare, cel puțin pentru această împărtășire, s-a aflat: „O biserică cu planul în cruce greacă înscrisă o navă dreptunghiulară cu patru stâlpi centrali, încheiată spre răsărit cu o absida semicirculară. Între stâlpi s-a păstrat un fragment din nivelul de călcare amenajat, constând dintr-o placă de mortar, ceea ce arată că biserica a fost finalizată și a funcționat ca atare”.

Aliniatul debutează deja cu o sentință: un plan tipic de biserică. Ea a funcționat pentru că avea podele. Acesta este cel de-al doilea lucru important care o privește.

         Se revine apoi la detalii: „Biserica nu a avut fundații la o adâncime foarte mare față de nivelul ei de călcare (în jur de 1 m probabil), în schimb cei 4 stâlpi centrali au fundațiile mai adânci, ceea ce ne-a arătat că din proiect aceștia au fost plănuiți să susțină o structură mai grea, foarte probabil o cupolă. Este o construcție destul de aproximativă din punct de vedere tehnic...”

Ei bine, nivelul de cunoștințe de specialitate în domeniul construcțiilor, al istoriei arhitecturii și al istoriei de artă al autoarei suferă de o gravă amputare. Nu se face și nici nu s-a făcut nicăieri o construcție cum și-o imaginează DMI că ar fi arătat biserica cea nouă de la Alba Iulia. În primul rând pentru că presupusa cupolă nu era independentă de zidurile perimetrale, ci legată de ele. Dacă doar stâlpii se adânceau mai mult, rezistența lor la tasare ar fi provocat o contradicție cu aceea a pereților, producând inevitabile fisurări și rupturi.

O astfel de construcție, indiferent cărei epoci ar fi aparținut, nu se putea lipsi de elemente de boltă (bolțari) sau paramente, de elemente decorative tipice. Dar, după cum ne-a dovedit adesea, DMI este total insensibilă la elementele de arhitectură supraterană, iar tot ceea ce este plastică arhitectonică din piatră, regăsită la fața locului, s-a oferit mereu, spre studiu, altor specialiști. Respingerile merg într-atât de departe încât și elementele culturii materiale laice, din piatră, au fost respinse ca nefăcând parte din sfera sa de competență (ghiulea de tun, mojar) și nici o cute de ascuțit nu a fost vreodată recunoscută în numeroasele săpături pe care le-a efectuat. Drept urmare, creditul interpretativ al autoarei în domeniul arhitecturii este dintre cele mai modeste.

         Din acest motiv, o afirmație următoare, ca: „în fundații nu prea este mortar, pe unele locuri mai mult, pe alte locuri mai puțin, dar când s-a ajuns la limita dintre fundații și elevații acolo s-a pus o șapă groasă de mortar hidraulic cu multă cărămidă sfărâmată, un mortar specific lumii bizantine.”, trebuie luată cu maxima rezervă posibilă. În primul rând pentru că zisele mortare nu sunt monopol al Bizanțului, ci sunt moștenite din Antichitatea romană și au fost utilizate și în arhitectura romanică. Pentru o asemenea judecată îți trebuie ori cultură serioasă, ori dorința obsesivă de a demonstra că ceea ce ai descoperit aparține obligatoriu unui orizont cultural care-ți convine.

         Chiar legat de mortarele cele performante, DMI se contrazice flagrant când afirmă „că mâna de lucru era total necalificată”. Drept urmare, s-ar trage concluzia că doar mortarele erau bizantine, în timp ce fundațiile fuseseră manevrate de către niște cârpaci. Elevațiile cine le-a făcut atunci? Și cum și-ar fi arătat specificul: bizantin ori necalificat?

 

         Cronologia este oferită de realitatea: „Biserica suprapune de altfel mai multe locuințe din secolele IX-X”. Mai departe: „Latura de V a suprapus un cuptor pietrar aparținând unei locuințe din secolele IX-X”. Pentru datarea ante quem: „cca 400 de morminte au fost descoperite și cercetate, dintre care 200 suprapun în mod direct ruinele”. „Mormintele fac parte din cimitirul catedralei romano-catolice, care a debutat spre mijlocul secolului XI, poate chiar mai devreme”.

         „A rezultat datarea bisericii intr-un interval cuprins intre mijlocul secolului al X-lea și mijlocul secolului al XI-lea. Planul în formă de cruce înscrisă, cu patru stâlpi centrali, dovedește fără îndoială o planimetrie de influență bizantină. Acest tip planimetric apare în imperiu în secolele IX-X, geneza lui fiind de mulți vreme un subiect de dispută între specialiști.”

         Lucrurile clare sunt cele care privesc antecedentele monumentului. Locuințele sunt localizate, dar cronologia lor se zbate între două secole, așa cum se și poate data numai pe baza ceramicii sau fără monede. Dar ultimul secol, X, este și cel în care se presupune, biserica a funcționat. Dacă ajungem la termenii ante quem, totul devine foarte nebulos. Nici un singur mormânt strict datat nu a fost citat. Se poate doar presupune că 200 de morminte au ciuruit vechea construcție, dar nici unul nu a furnizat vreo cronologie utilă. Datarea generală a cimitirelor de la Alba Iulia este ea însăși problematică în secolul al XI-lea. Chiar și în concluziile sale, DMI scrie despre instalarea episcopiei de la mijlocul secolului XI. Dar, altă întrebare: nou descoperita biserică nu a avut nici un singur mormânt contemporan?

         Desenul grafic spune mult mai mult (fig. 1, după DMI). Mormintele nu sunt însă cu sutele, ci în jur de zece/douăzeci (atâtea apar pe desenul publicat, dar pe imagine apar și altele, care nu sunt pe desen). Ele acoperă doar/(mai ales?) partea de vest a navei. Este vorba doar despre un plan absidat, străpuns la extrema interioară de către o fântână (nedesenată pe plan). La întâlnirea cu nava, absida are un drecoș, care poate proveni de la un arc de triumf (nemenționat) (fig. 2, după DMI). În colțul de nord-est al navei, există o instalație serioasă, de care DMI nu se ocupă. În fine, alte detalii tehnice observabile sunt fie nedezvoltate, fie contradictorii.

         „Este clar ca o asemenea biserică nu a fost construită de către cei care locuiau în bordeie și foloseau vetre deschise. Nicăieri aceste comunități, care puteau să fie creștine de secole, nu aveau la vremea respectiva forța să construiască, nici nu știau dealtfel și construiască o clădire de acest fel. Este clar că a fost un proiect adus dintr-o zonă de influența bizantină și că a existat o voință politică pentru construirea acestei biserici.”

         Logica de construcție este totalmente șubredă. Nicăieri, în indiferent care epocă, cei ce locuiau în case comune, fie bordeie, fie case mai răsărite, nu-și comparau performanțele de construcție cu vreo biserică, chiar dacă făceau parte din categoria meșterilor zidari. Drept urmare, nici câteva secole mai târziu nu s-a putea scrie cu precizie dacă locuitorii unui oraș incipient și-au adus meșterii din Bizanț ori din Germania.

         „În concluzie, pot susține că biserica cu patru stâlpi centrali este o construcție din secolul al X-lea care trebuie a fi fost demolata spre mijlocul secolului al XI-lea, atunci când Episcopia catolică a Transilvaniei s-a instalat in apropiere. Daca această biserici a fost legată pe prezența lui Hierotheos la Alba Iulia sau nu, arheologia nu poate să răspundă cu certitudine. Foarte probabil însă că împrejurarea istorică care a determinat apariția unei astfel de construcții și a făcut posibil, tehnic vorbind, realizarea ei practică, a coincis cu botezarea principelui Gyula la Constantinopol, cu crearea misiunii de creștinare și instituționalizare a episcopului Hierotheos, fapte care ne arată ca la Alba Iulia continua să funcționeze o lume orientată către Imperiul Bizantin.”

         Aceste rânduri comentate sunt de natură să alimenteze artificial un context-deziderat, fără ca să-l și argumenteze substanțial. Socotim că datate oferite sunt prea precare, iar interpretările lor sunt nejustificat de hazardate. Autoarea ne va rămâne încă datoare cu multe date, lăsându-și concluziile istorice a fi supuse înțelepciunii dobândite din lecturi speciale.  

 

Adrian Andrei Rusu

  


 

[1] Daniela Marcu-Istrate, Biserica de secol X de la Alba Iulia: un reper patrimonial excepțional. Considerații preliminare, în vol. Rolul patrimoniului în contextul crizei valorilor. Editori A. Cristea, J. Nicolae, Daniela Florian. Alba Iulia, Reîntregirea, 2013, p. 21-24.