Materiale arheologice medievale la Săbăuoani (jud. Neamţ)

 

 


 

       

 

     În anul 2007, Vasile Ursachi publica la Iaşi (Editura Demiurg), un volum dedicat cercetărilor sale arheologice de la Săbăuani (jud. Neamţ)[1]. În conceptul iniţial, ar trebui să mai apară încă două volume, în care să ne-mpărtăşim din plin şi cu realităţile medievale copioase de acolo.

     Domnia sa autorul primului volum şi responsabilul şantierului, declară că s-ar fi preocupat de orice altceva decât de Evul Mediu. Ca şi când nu doreşte nici acum să i se „impute” faptul că s-ar fi atins din plin de o realitate „dubioasă” cel puţin pentru faptul că nu ar fi aparţinut unei realităţi ortodoxe. Există însă o contradicţie fundamentală de atitudine în însăşi textul tipărit. Odată pentru că autorul recunoaşte a fi intrat într-un colectiv de cercetare a populaţiei catolice din Moldova (1987), colectiv guvernat de o persoană foarte agreată de către regimul comunist, ca aceea a lui Ion Dumitriu-Snagov, mai apoi a primit, timp de opt ani, începând din anul 1988, „contribuţii substanţiale” din partea Arhiepiscopiei romano-catolice a Bucureştilor şi alte ajutoare de la episcopia catolică a Iaşilor. În acest fel, a socoti că cercetarea sa ar fi fost „clandestină” în dreptul ruinei bisericii medievale ori la cimitirele aferente, pentru că se afla sub ascultarea Ministerului Culturii şi a Academiei RSR, iar prestaţia la obiectivele acelea ar fi fost un „lucru interzis” (p. 24), mi se pare a fi deplin neadevăr. Dacă ar fi fost astfel, personal, nu aş fi cercetat nici o singură biserică medievală din Haţeg, înaintea anului 1989. Ori, poate, s-ar fi socotit că doar cercetarea bisericilor de alt rit ar fi fost un lucru interzis, înainte de anul 1989?

     Este foarte clar că materialele medievale întâlnite pe întregul spaţiu cercetat sunt copleşitoare. S-ar putea chiar compara cu cele descoperite şi publicate anume, de la Baia; întâmplător şi ea foarte catolică. Doar că, în volumul nostru, ele, materialele arheologice, sunt purtate peste locurile cu relevanţă arheologică mai veche, în speţă preistorice şi antice.

     Meritul categoric al autorului este acela de a le fi publicat. Gama acestora este foarte generoasă, conţinând categorii de confecţie ori folosinţă dintre cele mai largi (inele de tip sigilar, chei, foarfece, cuţite, lacăte, accesorii, veselă, cahle, pipe – ilustraţii la p. 370-371, 439-440). Urmează imediat imputarea de nu fi colaborat cu un medievist profesionist, pentru a delimita sorgintea unora dintre piese publicate. Este un lucru nefiresc şi desuet. În lipsa unui astfel de ajutor, o mulţime de materiale au luat traiectorii cel puţin ciudate ori nu au fost relevate la justa lor valoare.

     Să exemplificăm întâi prin cantitatea de „piese de harnaşament romane” (p. 298-300) (fig. 1-2). Din păcate, corecţia noastră scrie că ar fi vorba doar despre fragmente de vase de bronz, cu petece (reparate). Analogiile lor sunt frecvente în Evul Mediu, pe toată harta României de astăzi. Meseria de cârpaci de vase a fost preluată, cel puţin în Transilvania, de către ţiganii căldărari. O parte dintre ei, grupaţi în jurul Brateiului (jud. Sibiu), pot oricând să mărturisească corectitudinea observaţiei noastre critice.

     Se întâmplă la fel şi cu unele unelte de fier, care sunt atât de asemănătoare cu cele dacice, încât confuzia este uşoară. Nu atunci însă când aceleaşi cuţite sunt înzestrate cu nituri şi margini de plăsele din bronz (p. 307) (fig. 3)! Atunci este clar vorba despre cuţite de import germane, aparţinătoare secolelor XV-XVI. Povestea acestora este ceva mai complicată, pentru că bibliografia lor de referinţă încă nu a pătruns în istoriografia arheologică românească. Studiul cel mai complet, care aminteşte şi de unele descoperiri româneşti mai vechi, a fost furnizat de către arheologul maghiar Imre Holl[2].

     Desigur, valoarea celorlalte piese va putea fi stabilită în viitorul mai mult ori mai puţin apropiat. Am dorit doar să atenţionăm asupra acestui tezaur de informaţii, cu atât mai mult cu cât, după o perioadă de maximă înflorire, arheologia medievală din Moldova dă semne evidente de oboseală şi stagnare.

 

Adrian Andrei Rusu


 

[1] Vasile Ursachi, Săbăoani. Monografie arheologică. Vol. I.

[2] Holl Imre, A középkori késesmesterség. (Régészeti adatok az ausztriai és nürnbergi kések elterjedéséhez), în Archaeológiai Értesitő, 1994-1995, p. 159-188.