Cahle din Transilvania (IX).

Un grup nou de cahle medievale descoperit în Cluj, cu neaşteptate şi insolite mesaje decorative

 


 

   

          

 

În anul 2004 avusesem oportunitatea să citesc o poveste de arheologie medievală clujeană ameţitoare pentru o pretins de europeană societate din mileniul XXX. Pe de altă parte, era o altă pseudo-normalitate pentru România în general, pentru Transilvania în particular. În urmă cu aproape un sfert de secol (!!) se ordonase construcţia cartierului de blocuri „Mărăşti”. Noul habitaclu al clasei muncitoare urma să încalece şi să distrugă fostul sat Sânpetru, acoperit cu grădinile celor care aprovizionaseră oraşul în ultimii vreo cinci-şase secole. Deja aveam oarecare idei despre cum s-a derulat arheologia de salvare a locului şi, mai ales, cât de criminal de neprofesionistă era atitudinea gestionarilor Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, faţă de tot ce nu mai era vechitură datată până pe la romani, dar mărturiile directe ale falimentului său de prestaţie nu se lăsaseră, concret, văzute. Ca oricând şi oriunde, istoria se răzbună.

În ciuda restricţiilor legale în vigoare, cu o miliţie şi securitate de mare performanţă vânătorească, mai ales atunci când se pronunţa cuvântul „patrimoniu”, un localnic, poate înghesuit ori chiar alungat din vechea sa casă de viitorul Mărăşti, pe nume László Balász, a adunat din gropile de blocuri o cantitate impresionantă de materiale medievale pe care, în plus, le-a şi păstrat cu o grijă de toată lauda, ani de-a rândul. Nici după 1989, cu materialele aflate la el, cine ştie prin ce cutii ori rafturi, nu a îndrăznit ori nu a avut încredere să le ofere muzeului oraşului său. Motivaţiile pot să le bănuiesc doar. Aşa se face că materialele, conţinând un lot de vreo 18 tipuri de cahle, a fost tipărite de către Benkő Elek, clujean al Institutului de Arheologie al Academiei Maghiare[1]. Publicate au fost, deţinerea sau localizarea actuală a materialelor legate de istoria medievală a Clujului au rămas în continuare tainice.

Timpul a trecut şi lucrurile au evoluat…

 

*

Luca-Paul Pupeză a publicat recentisim materiale arheologice descoperite în curtea Muzeul Naţional de Artă din Cluj-Napoca[2]. M-am obişnuit să glosez pe marginea unor publicaţii de interes medievistic care ar putea să suporte observaţii[3]. În acest caz voi face o excepţie, pentru că mă voi referi la materiale concrete, a căror abordare a fost de o simplitate dezolantă şi din cale-afară de nedreaptă.

Trebuie să mărturisesc că nu am înţeles formula insolită în care autorul şi-a lansat paginile. Pe de altă parte, modalitatea pare a se înscrie perfect pe linia deschisă de alţi colegi, care fie sapă fără să ştie ce anume, fie tratează materialele din alte epoci prin două modalităţi: dispreţ ori ignoranţă suverană. Clar interesat doar de epoca romană, marcându-şi prin titlu ţintele de lectură ultra generale şi înscriere într-o bibliografie istorică la fel, autorul nostru a tipărit totuşi şi materiale medievale şi premoderne. De ce? Explicaţiile pot fi judecate în diferite moduri, inclusiv prin acela că fiind „frumoase” şi „interesante”, chiar dacă complet criptate, ele meritau să fie legate de meritul de publicare al respectivului autor. Parcă nu se ştia faptul că se efectuase o cercetare în mijlocul unui sit cu istorie romană de câteva decenii şi alta medievală şi premodernă de câteva sute de ani. Este un fel de a scrie că şi-a făcut obligaţiile primare, pentru că, în afara contextului, s-a rezumat a da doar două rânduri despre ceea ce a descoperit non-roman, iar în dreptul imaginilor a încercat niscaiva identificări, care au afişat totala sa nepregătire[4]. Soluţia potrivită, normală şi logică îi sta la îndemână, la limita pretenţiilor ştiinţifice, dar ea nu este promovată nici de către învăţământul universitar formativ, nici de instituţia care patronează săpăturile. Şcoala de arheologie universitară pomenită nu-i oferă nici un fel de călăuză pentru arheologia ori cultura materială a Evului Mediu, iar autorul nici nu a fost măcar iniţiat în a descoperi ceva repere bibliografice, dintre cele care s-au înmulţit consistent în anii din urmă, chiar şi în limba română. A produs tipografic un mixtum compositum care nu face decât să trădeze stângăciile unui începător, necenzurat nici de redacţia anuarului care, în mod normal, ar trebui să-şi consolideze respectabilitatea prin stoparea unor amestecuri de acest tip. Alături de panseurile sale legate de epoca romană, materialele medievale şi premoderne, nepotrivite în paginile tipărite şi ascunse de titlul şi mesajul principal, ar fi meritat, pur şi simplu transferate unui alt specialist pentru epocile respective.

Pentru o altă categorie de lectori, articolul ar fi meritat aplaudat, pentru că furnizează noi documente arheologice. Da, cam aşa se proceda şi în intervalul secolelor XIX-XX (prima jumătate), cu deosebire că se puteau adăuga în plus descrieri absolut minimale la aceleaşi documente. Trebuie să glosez apăsat că am identificat o altă carenţă formativă, în care însăşi ideea de document arheologic este bagatelizată, în favoarea grabei de a face/scoate doar clasamente de artefacte.

Lotul de materiale conţine monede care puteau fi extrem de facil identificate. Instituţia muzeală are nu doar un Cabinet numismatic, ci şi un numismat încadrat ca atare. Aşa precum s-au pozat şi tipărit, monedele nu servesc nimănui. Nici nouă, pentru a putea aprecia posibila aglomerare cronologică de cahle alăturate. Oricum, sunt acolo monede din secolele XV-XVI. Dar, sunt şi pipe, a căror datare în secolul al XVII-lea este cea mai sigură. Au fost doar acestea materialele sitului? Este nesigur, pentru că insensibilitatea la fragmentele arhitectonice este de notorietate în arheologia oraşului.

Dar să ne oprim doar la cahle, aşa cum promisesem. În aceeaşi instituţie de care se leagă publicaţia, există un excelent specialist al cahlelor medievale, cu doctorat luat într-o universitate din afara României. Dar, şi pentru acela, publicaţia materialelor pe care le vom trata mai jos a fost o mare surpriză. Cahlele sunt unificate prin starea fragmentară şi lipsa glazurii. Nici măcar nu putem şti dacă este suma pieselor descoperite ori cele publicate aparţin doar categoriilor anume alese pentru că, pe suprafaţa lor s-ar fi recunoscut „ceva” apreciat demn de cules din groapa de săpătură şi apoi de pus în pagină. Să revedem însă ceea ce ni s-a dăruit.

1.  Cahlă-placă decorată cu romburi (p. 237, pl. XV) (fig. 1). Este un decor de serie mare, care se întâlneşte deja în publicaţii mai vechi. A cunoscut două variante, cu linii simple şi dublate, dar toate în relief. Chiar şi la Cluj cahla este semnalată[5]. Dar lista cu descoperiri este mai lungă şi acoperă mare parte din provincie (Alba Iulia[6], Cristurul Secuiesc[7], Făgăraş[8], Lăzarea[9], Vad – Haţeg[10], Târgu Mureş[11], Văleni de Mureş[12], Vinţu de Jos[13]) sau la exteriorul ei, mergând până în statele vecine (Polonia[14]). S-a datat în secolul al XVI-lea. Modelul este comun prin aceea că poate fi realizat facil de orice olar capabil să folosească întretăieri de linii. Variantele au rezultat numai din dublarea liniilor de romburi, adâncimea reliefului ori combinaţia cu rame cu forme diferite.

2.  Cahlă-placă decorată cu o rozetă stilizată (p. 237, pl. XVII) (fig. 2). Nici această piesă nu este o noutate tipologică în repertoriul cahlelor transilvănene. Atât doar că decorul nu mai poate fi realizat prin trasare, ci implică o oarecare dexteritate în combinarea şi deformarea cercurilor, în mişcarea roţii olarului, apoi înscrierea cercului în placa cu contururi unghiulare. Atât cât s-a conservat, ne ajută să apreciem că fusese o placă cu forma generală aproape pătrată. Elementul decorativ este o ingenioasă modalitate de a reda un trandafir stilizat, cel mai des socotit a aminti de roza Fecioarei, dar şi alături de impresia mai prozaică pe care o oferă, de a se substitui adâncimea fundului unei cahle-oale cu gura pătrată, care are brâuri decorative crestate, în dreptul umărului care lăţeşte cilindrul la conturul patrulater. Asemănări întâlnim la Făgăraş[15], Feldioara (jud. Braşov)[16], Turea (jud. Cluj)[17] Sibiu[18] ori în Moldova[19]. Deşi mai rară decât cahla nr. 1, şi aceasta poate fi inclusă într-o clasă de piese relativ modeste, pentru interioare nu foarte ambiţioase sau bogate. Mai poate fi vorba despre piese de completare sau ritmare a altora, mai spectaculoase din punct de vedere decorativ, dar mai greu de procurat ori mai scumpe.

3.  Cahlă-placă decorată cu un personaj (p. 238, pl. XVIII) (fig. 3). Deşi mutilată, ea ne oferă, de astă dată, detalii foarte interesante. Pentru că ea conţine elemente figurate. Este aici, pe câmp, un matur, pletos şi bărbos, cu capul acoperit şi o haină largă şi lungă până la pământ, cu falduri ample, din care o parte se recurbează pe piept, către umere. Deasupra, o mică adâncitură poate sugera gulerul strâns al unei tunici sau unui aşa-numit superhumeral. Redarea proeminenţei genunchilor conduce la concluzia că personajul a fost imaginat şezând. Din ceea ce se distinge din singura sa mână, dreapta, se poate vedea că ea este flexează din cot, iar degetele se îndoaie parţial, în gestul unei binecuvântări, cu alte două degete rămase ridicare. Până la marginea piesei mai este clar un arbore stilizat. În colţul din stânga jos este figurat un chip umanoid şi bărbos, dacă nu ar avea urechi de animal, ciulite spre verticală. Între cotul şi genunchiul drept al personajului s-a intenţionat redarea unui anume artificiu, cu ajutorul unui spaţiu neregulat, cu sugestia de haşurare. Ar putea fi socotit ori o parte a jilţului pe care personajul s-a aşezat ori o componentă a vestimentaţiei sale.

Dacă mă întorc la capul personajului aş putea, fără să fi văzut originalul, să bănuiesc că o parte a rupturii s-a produs semicircular, în jurul aceluiaşi cap. Ruptura nu s-a produs totuşi pe un contur, pentru personajul ca să apreciem cum că avusese şi nimb. Începutul nimbului lipseşte din dreptul umărului, unde s-ar fi văzut dacă ar fi fost marcat. Acoperământul capului are contururi foarte bine definite, care sunt date de un cerc la bază şi o dublare uşoară a verticalei, care descrie o buclă şi o curbură urcătoare. Având particularitatea deja descrisă, se poate imagina în forma unei mitre, legate atunci de un sfânt episcop ori alt ierarh (abate, arhiepiscop etc.). Aproape de aşteptat, pentru că întreaga atitudine pare să reclame un personaj religios, care binecuvântează într-o poziţie căutat marţială (fig. 4). De aici încolo vin alte supoziţii. La rândul său, capul „bărbos”, din colţul din dreapta-jos, ar putea fi asimilat unui cap de leu umanizat sau o vietate cu simbol negativ, eventual diavol. Personajul principal pare ori a şedea direct pe trupul aceluia ori a fi păzit de către presupusul leu. De la aceste elemente, deja o posibilă identitate iconografică poate fi căutată pentru personajul nostru. O asociere posibilă ar putea fi făcută cu Sf. Ieronim, care are reprezentări iconografice cu un leu însoţitor. O imagine a sa, asociată cu leul şi cu Sf. Grigore, apare în pictura altarului de la Biertan (jud. Sibiu) (1483). Gama identificărilor nu trebuie închisă, admiţându-se posibilitatea unui alt sfânt episcop. Absenţa nimbului sau a aureolei nu este determinată pentru clasarea în reprezentările religioase.

Chiar dacă identitatea presupusă de către noi nu ar fi cea a intenţiei artistului cioplitor de tipar, cahla clujeană trece direct în repertoriul Transilvaniei la o poziţie de unicat. Şi foarte repede se mai adaugă precizarea că nici în aria geografic apropiată, un asemenea motiv decorativ nu a fost încă semnalat.

Este o piesă databilă uşor către finele secolului al XV-lea. Se înrudeşte stilistic cu producţia atelierului de cahle descoperit în strada Memorandumului. Piesa care conţinea imaginea unui arhanghel (?) conţinea o vestimentaţie tratată în aceeaşi manieră[20]. Nu ar fi deloc greşit să ne imaginăm că au fost produse ale unuia şi aceluiaşi atelier. Creatorul lor a avut o bine definită personalitate artistică, care s-a făcut simţită deocamdată numai pe aria oraşului de la Someş. Iar, în plus, motivele ornamentale puse atunci în operă nu au avut continuitate în repertoriul decorativ al cahlelor ardelene.

Folosind orientativ, drept axă, mediana personajului, se ajunge la concluzia că piesa întreagă avusese tot o formă apropiată unui pătrat. Aceasta face ca să putem bănui că a putut fi cuplată, într-un aranjament general, împreună cu cahla cu rozeta (nr. 2).  

4.  Cahlă-placă decorată cu un personaj călare (p. 238, pl. XX) (fig. 5). Este singura în care publicatorul şi-a permis să facă o identificare: „Saint George slayng the beast”. Pe lângă faptul că „bestia” Sfântului Gheorghe a avut mereu personalitatea unui dragon/balaur, pe cahla în discuţie sunt elemente atât de frapant depărtate de o asemenea identificare, încât mă întreb dacă a fost vreodată privită cumsecade. Remarc că avem un cal orientat spre stânga, pe care călăreşte un personaj ciudat care are doar trup cu caracteristici umanoide, în timp ce capul este al unui animal, cu bot prelung şi deschis, urechi ciulite şi un păr rar, în perie (fig. 6)! Nu este nicidecum vreun coif cu vizieră mobilă, în formă de cioc – întotdeauna arătat închis sau ridicat, pentru că toate celelalte detalii vestimentare nu fac nici un fel de efort pentru a reda vreo altă componentă de armură. Iar purtători de haine „civile”, care să deţină doar coifuri deschise, nu se cunosc, fiindcă ar fi dat automat imagini ilare, de mascaţi din familia saltimbancilor. Ţine, într-adevăr, o lance, dar cu mâna/laba (?) stângă, probabil pentru a o lăsa mai bine vizibilă, lance pe care n-o îndreaptă nici în jos, nici măcar drept, cum ar fi să poarte lupta cu un balaur, ci de-a dreptul oblic, în sus, către un duşman ori aerian ori deja ridicat tocmai cu lancea, către înălţime. Mâna dreaptă apucă frâul calului. Este notabilă şi vestimentaţia „cavalerului”, purtător a unei tunici până la jumătatea coapselor, prinsă la brâu şi bine încreţită. Nu i se observă vreo încălţare, pentru că acolo cahla s-a rupt, dar compensativ, vedem că poartă un pinten cu spinul lung, înzestrat cu o rozetă/stea în cinci colţuri. La rândul său, calul este bine proporţionat anatomic, cu gura întredeschisă, muşcând frâul dublu. Şaua are o curbură de apucare/oblânc în faţă şi o chingă lată, în care s-au aşezat linii care intenţionau redarea unui ornament.

Iar acel ceva/cineva contrapus lăncii avântate către cer, nu este, cum deja am amintit, efectiv străpuns, ci mai curând călăreşte ori suprapune tija/hampa. Este un nud biped, cu labele picioarelor invizibile, pentru a putea aprecia dacă ar fi un animal ori om, a cărui burtă este moderat rotunjită. Lângă o ruptură din dreptul său, dar mai sus, câteva linii ar putea sugera colţul/vârful unei aripi, cu trei pene, dar şi un element vegetal. Alte linii, din spatele crupei calului, dau de înţeles prezenţa unui alt element dispărut şi foarte greu de identificat. Toate cele prezentate au compus o scenă complicată şi unică.

Cătările noastre au dat de câteva plăci de sobă datate în jurul anului 1480 şi montate la mănăstirea austriacă Altenburg[21] (fig. 7). Deşi a fost judecată simplu, drept cavaler, şi ce acea cahlă, capul ori „coiful” au accentuat aspect de animal cu bot întredeschis. Dacă poartă şi armură, ea a fost tratată foarte schematic şi neconvingător pentru a fi acceptată ca atare. În jurul personajului, spre colţuri, apar tot felul de decoruri care numai la un turnir nu ar fi potrivite. Nu i s-a descoperit identitatea scenei. Dar dacă aceasta va fi descoperită, probabil că va fi similară cu aceea a reprezentării de la Cluj. Odată în plus, ca să contrazică parcă obsedantul turnir şi interpretarea prea rapidă în aceeaşi direcţie, o altă cahlă, din acelaşi loc, a fost definită ca una cu „cavaler şi măscărici” (Ritter und Narr)[22] (fig. 8). Se compune din trei personaje. Cel central are postura de călăreţ, cu un coif (?) cu cioc mai potrivit pentru o vizieră lăsată. Lancea, prinsă cu dreapta se îndreptă în sus, dublată fiind de o flamură sau altceva greu de înţeles. Personajul din faţa calului a fost clasat clovn, în timp ce al treilea, care succede calul, este aproape imposibil de descris şi identificat.

În Cehia se cunosc cahle cu cavaleri în armură, cu coifuri dotate cu viziere cu cioc şi lănci avântate spre cer[23]. Doar că acolo, elementele de armură sunt foarte evidente şi nimic din ceea ce ar semăna cu o vietate nu mai zboară ori atârnă de lancea lor. Dar, în plus, există şi o altă serie în care un cavaler în turnuri este înfăţişat destul de paradoxal, cu un coif cu viziera închisă, care i-ascunde orice trăsătură anatomică, în contract cu restul corpului, unde restul armurii pare că lipseşte. Cele mai relevante exemplare sunt de la Tábor[24].

În final, chiar dacă am admite că s-a practicat reprezentarea singulară a coifului, fără restul armurii, tot nu putem înţelege de ce ar fi fost el atât de frapant similar cu capul unui animal din familia caninelor. Problema se rezolvă simplu, dacă admitem că la Cluj cahla ne prezintă un animal umanizat.

Gama cahlelor din Transilvania cu animale personificate nu este foarte generoasă. Cel mai important grup a fost recuperat de la Feldioara (jud. Braşov), unde doar ulterior a fost identificat un lup predicator[25], în timp ce o altă scenă, în care se amestecă un alt lup-vulpe, un personaj uman şi un al treilea, animal greu de clasat, au rămas fără identitate stabilită[26]. Alte piese asemănătoare şi tot parţial nedecriptate, sunt pe cahle din Moldova[27].

Dacă nu avem pe capul cavalerului o cască pervertitoare de identitate, cea dintâi interpretare la care un medievist poate să se gândească ar fi aceea a imaginii lui Renard Vulpoiul, personaj de roman medieval francez. Precum este cunoscut, textul de bază al acelui roman incipient s-a născut cândva între finele secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. A devenit destul de popular. Dacă este vorba despre acelaşi personaj, nicidecum nu putem pune apariţia sa în seama vreunei influenţe franţuzeşti. Filiera germană este obligatorie. Dar, precum se ştie de către istoricii literaturii germane medievale, motivul a fost asimilat şi în Germania. Ar fi însă cea dintâi materializare a sa, descoperită la o asemenea depărtare geografică, ceea ce, trebuie să o recunoaştem, este de-a dreptul foarte important.

Din punct de vedere stilistic, cahla cu vulpoiul (?) cavaler nu face parte din acelaşi atelier care l-a produs pe Sf. Ieronim (?) (Muzeul de Artă) – arhanghel (str. Memorandului). Contururile ei decorative sunt mai ferme, mai simple şi mai curate. Încărcătura gotică pare că nici nu există. Ea se apropie de grupul de cahle descoperit în cetatea Lita (jud. Cluj). Din păcate, comparaţiile se pot face doar în ceea ce priveşte redarea cailor[28], fără să ştim cum s-au imaginat pe originale de acolo călăreţii. Ulterior s-a mai putut preciza faptul că ar fi existat cavalcade de sfinţi, identificaţi ca atare prin nimbul purtat în fragmente cu capete izolate. La rândul lui, acelaşi grup a fost recunoscut drept posedând o individualitate cu puţine conexiuni clare. În anii din urmă, piese izolate de pe teritoriul oraşului Cluj sunt de aşezat în acelaşi familie de atelier.

Cel puţin anterioarele publicaţii de cahle ne-au convins că la Cluj am dispus de o gamă neaşteptat de bogată de reprezentări care nu-şi au (încă?) analogii în alte locuri din provincie[29].    

5.  Cahlă-placă decorată cu motive vegetale (p. 238, pl. XX) (fig. 9). Deşi inclusă pe aceeaşi planşă cu cea precedentă, dar ea aparţine unei complet alte piese. Sugestia de decor trimite către un vrej de viţă de vie, cu ciorchini şi frunze stilizate. În mod normal, ar trebui să fi provenit de la un simplu chenar decorativ, având la mijloc un câmp lis ori cu alte decoruri.

Pentru această piesă mă limitez la o trimitere către o analogie din Turda, care a fost mai prost realizată ori doar stângaci desenată[30].

 Din cele aici reluate se poate deduce cu mare uşurinţă faptul că au fost scoase la iveală noutăţi importante, cu caracter de unicate. În primul rând ele relevă în continuare o situare excepţională a Clujului în producerea cahlelor de la turnura secolelor XV-XVI. Individualitatea atelierului de aici rezultă dintr-o tematică de reprezentare insolită. Aceeaşi face trimitere la contacte şi transpuneri de mesaje în limbaj plastic, cu care istoria de artă încă nu s-a întâlnit. Merită de asemenea bine subliniată valoarea artistică a autorilor matriţelor. Dacă am compara lucrurile doar cu ceea ce se produce, aproximativ în aceeaşi vreme, în oraşul Praga ori în jurul său, atunci valoarea autorilor de reprezentări de la Cluj a fost mai ridicată.

Ca şi altă dată, folosesc paginile Medievisticii pentru a introduce preliminar în circuitul potrivit materiale care sunt destinate cunoaşterii cititorii săi. Pe textul meu se mai poate lucra şi voi mai lucra efectiv, înainte de a dobândi o formă finală, pe hârtie.

 

Adrian Andrei Rusu

 


 

[1] Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban. A Koloszvár olvadt Szentpéter falu emlékei. Kolozsvár, 2004.

[2] Urban archaeology in Cluj-Napoca. The findings from the Art Museum’ courtyard, în Acta Musei Napocensis, 45-46/I, 2008-2009, p. 223-240.

[3] Vezi www.medievistica.ro Forum, Istoriografia, Comentarii la mici texte istoriografice.

[4] L.-P. Pupeză, Urban archaeology, p. 226, 237-239, pl. XVII-XXII.

[5] Viorica Crişan, Săpăturile de salvare din Cluj Napoca, în ActaMN, 33, 1996, p. 385-401, reluate de Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 361, pl. 23/29; Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa, p. 108, tab. 18/2.

[6] Adrian A. Rusu, Cahle din Transilvania (I), în Ziridava, XIX-XX, 1996, p. .

[7] Benkő E., Középkori mezőváros a Székelyföldön. Kolozsvár, 1997, p. 84/1, 129/4, tab. 48/8.

[8] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 412, pl. 74/166-166a.

[9] Kémenes Mónika, Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszékből 14-18. század. Kolozsvár, 2005, tab. 9/1-3.

[10] Daniela Marcu, Cahle medievale descoperite la Vad (jud. Hunedoara), în Ars Transsilvaniae, 4, 1994, p. 165, fig. 6/f-g.

[11] A. Zrinyi, Olarii din Târgu Mureş şi produsele lor în lumina cercetării materialului rezultat din săpături, în Marisia, 5, 1975, p. 98 (unde sunt definite ca „împodobite cu plasă”; pl. LII, sus.

[13] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 503, pl. 164/135-135a; p. 505, pl. 166.

[14] Maria Dąbrowska, Kafle i piece kaflowe w Polsce do końca XVIII wieku. Wrocław – Warszawa – Kraków – Gdansk – Łódż, 1987, pl. II.23/3.

[15] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 406, p. 68/116.

[16] Ibidem, p. 422, pl. 84/24.

[17] Ibidem, p. 484, pl. 145/9.

[18] Eadem, Sibiu. Piaţa Huet. Monografie arheologică. I. Alba Iulia, 2007, p. 100-101, fig. 133. Autoarea susţine că „nu este o noutate, piese asemănătoare fiind cunoscute chiar din Sibiu, din secolele XV-XVI”. Uită totuşi să facă vreo trimitere către ele.

[19] Paraschiva V. Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII. Suceava, 1999, p. 210, pl. 13.

[20] Viorica Crişan, Săpăturile de salvare din Cluj Napoca, în ActaMN, 33, 1996, p. 385-401, reluate de Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 360, pl. 22/16.

[21] Fundort Kloster. Archäologie im Klösterreich. Wien, 2000, p. 209-210, cat. nr. 19.10.

[22] Ibidem, p. 217-218, cat. nr. 19.38.

[23] Vl. Brych, Dana Strehlíková, J. Žegklitz, Pražské kachle doby gotické a renesanční. Katalog výstavy. Praha, 1990, p. 31; Krása, která hřeje. Výběrový katalog gotických a renesančních kachlů Moravy a Slezska. Brno, 2008, p. 61/164-165; 62/166, 170.

[24] R. Krajík, Střdověká kachlová kamna v Táboře (Archeologický výzkum v Křížkově čp. 28). Tábor, 1997, p. 43, 212, pl. 4.

[25] Adrian A. Rusu, Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 170-172.

[26] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 421, pl. 83/14.

[27] Paraschiva V. Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV-XVII. Suceava, 1999, p. 236, pl. 39 (Suceava şi Iaşi).

[28] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 431-432, pl. 92/12; 93/13a.

[29] Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa, p. 58-76.

[30] Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat, p. 482, pl. 143/8.