Mănăstirea Bizere. II. Inventarul arheologic.

O bară perlată din aur

 

 


 

           

 

 

 

Piesa despre care va fi aici vorba a fost descoperită pe suprafața fostei mănăstirii în anul 2007. Este unica confecționată din acest metal, care a fost recuperată prin cercetare. Locul de unde a fost culeasă s-a denumit convențional S 64, în caroul 3, la adâncimea de - 0,15 cm. În economia spațială a fostei mănăstiri, secțiunea respectivă se afla la sud-vest de zona refectoriului și a bucătăriilor. Ca și în alte situații, amplasarea este total irelevantă, în condițiile în care materialele mărunte au fost ușor purtate ori răscolite după părăsirea complexului.

Descrierea piesei este următoare: lungime 9,4 cm, lățime maximă 0,4 cm, greutate estimată, fără cântărire, 10 gr[1]. O latură se compune din 23 de semiperle, sudate în succesiune (șir) (Fig. 1). Partea opusă este plată (Fig. 2). Prima și cea de-a 22-a dintre perle sunt reperele pentru descrierea unor perforații de la cuie/nituri de fixare. Urechea primă este ruptă ușor în jurul orificiului, cauzând probabil desprinderea din vechiul suport și pierderea pe suprafața lăcașului mănăstiresc. Pe verso-ul nedecorat se disting urmele unei substanțe negricioase care, se poate presupune, a servit suplimentar la fixarea, prin lipire, de vechiul suport necunoscut. Fără o analiză chimică, este imposibil de stabilit natura exactă a acelei materii.

Ca utilitate, este o piesă decorativă, probabil un chenar, aplicat pe o suprafață metalică, de piele, os ori lemn. Relativa simplitate a decorației și desprinderea din locul unde fusese destinată să stea nu poate încuraja vreo preciziune directă legată de vechea sa destinație.

Precizarea că ar fi singura piesă de aur aflată arheologic la Bizere nu este de natură să limiteze imaginarea unei zestre inițiale diferite. Mănăstirea a fost prea importantă (fundație regală) și prea bine înzestrată constructiv și decorativ (să ne amintim doar mozaicurile) pentru a nu ne imagina că inventarul ei obișnuit, liturgic în primul rând, nu a fost compus și din alte obiecte de metal prețios. Vom vedea că dispunem și de câteva piese de argint, dar utilitatea lor poate și a fost chiar diferită față de artefactele confecționate din aur.

Dacă ne referim doar la Evul Mediu și la perioade care sunt posibil de conexat cu istoria mănăstirii Bizere, atunci se poate rememora că tipul de decor îl regăsim foarte devreme, încă din secolele VIII, IX, X. Posibil să fie un transfer din arta bizantină[2], la rândul ei moștenitoare directă a celei greco-romane. Inițial a pornit de la perle reale, înșirate și așezate în monturi de prindere. Citarea câtorva obiecte ne ajută să desemnăm și gama de folosire a unui asemenea artificiu artistic. Începem cu relicvarul Teuderic, al Sf. Mauriciu, păstrat la Augne (Elveția), datat în sec. VIII (Fig. 3)[3]. Le vedem pe una dintre cele mai vechi și somptuoase ferecături de carte, cunoscută sub numele de Codexul Echternach (983/991)[4] (Fig. 4). Ferecătura unei cărți din Lotharingia (sec. IX-X) o conține de asemenea[5]. Continuăm cu altarul Sf. Ambrogio, din Milan, executat de către meșterul Vuolvinus, în a doua jumătate a sec. IX[6]. Potirul împăratului Roman al II-lea (959-963?), conține perle veritabile, alături de bare metalice perlate[7]. Coroana imperială confecționată în vremea lui Conrad al II-lea (1024-1039) le înglobează de asemenea[8]. Relicvarul din argint al Sf. Demetrios, de la Halberstadt, executat în Bizanț în sec. XI, conține o placă, având reprezentarea sfântului, încadrată de un dublu chenar perlat, cu colțurile unite[9] (Fig. 5). Un alt relicvar, de origine bizantină, păstrat la Louvre, este datat în sec. XII[10]. Coroana Sf. Ștefan al Ungariei, datată în intervalul de la sfârșitul sec. XI – începutul sec. XII, are un aranjament identic[11]. Teaca spadei lui Frederic al II-lea (1220-1250), se prezintă la fel[12]. O staurotecă executată în Sicilia sec. XII, are și ea asemenea decoruri[13]. Bizanțul a folosit perlele mărunte și în sec. XIII, precum o dovedește crucea staurotecă, zisă „a lui Zaccaria”, păstrată la Genova, în muzeul catedralei San Lorenzo[14].

Din ce în ce mai des, perlele au dispărut în favoarea imitațiilor, realizate din metal. Nu toate piesele au fost din aur. Știm că asemenea chenare perlate erau produse, alături de aur, și din fildeș[15], argint ori bronz[16], ba chiar și din lemn[17].

Precum s-a arătat, gama de folosire este foarte largă, astfel încât orice încercare de legare de un obiect anume ar fi hazardată. Folosirea aurului ne apare ca argument pentru o datare din perioada de prosperitate a mănăstirii Bizere, conjugată cu aceea în care aceleași decoruri nu se vulgarizaseră într-atât încât să fie imitate din alte materiale mai puțin nobile. Or aceasta ne conduce către secolele XII-XIII.

Mai avem a atrage atenția asupra unei curioase similitudini de mărime. O placă de la Karlsschrein (Aachen), datată în secolul al XII-lea, conține și ea segmente de câte 20 de perle, montate identic, prin câte două cuie aflat la extremități[18] (Fig. 6).

 

Decorul se regăsește și pe alte lucrări de orfevrărie, unitare, care se regăsesc pe actualul teritoriu al României. Cea mai ușor de văzut este crucea engolpion din aur, descoperită la Dinogetia (Garvăn, jud.), în anul 1954 (sec. XI)[19] (Fig. 7). Aici nu este vorba despre o bară, ci de un filigran cu fir. În aceiași perioadă timpurie, forma decorativă a ajuns și pe brățări din bronz[20].

Cele mai apropiate realizări ale baghetelor cu semiperle au fost cele mai se apropiau ori chiar încercau să imite spirale. Forme din bronz, aparținătoare aceleiași familii de utilitate au fost descoperite în jurul catedralei de la Alba Iulia. Un fragment a fost inclus, cu semn de întrebare, între piesele romane[21]. Are aspectul unei semitorsade, cu partea opusă plată. Pentru că nu au fost semnalate cuie, este posibil ca fragmentul să fi fost atașat prin lipire ori forțare între alte componente. Un al doilea fragment a deținut la extrema unui capăt cuiul de prindere, la celălalt se distingea lăcașul altuia. A avut o lungime de 2,2 cm. Judecată drept „aplică” din bronz turnat, s-a datat în sec. X-XII[22] (Fig. 8). În fine, a treia piesă, de 4,5 cm, cu urmele a două orificii de fixare cu cuie, opuse, ca și când ar fi aparținut altui loc și altei lumi, a fost socotită și ea „aplică” și, datată, inițial, cu semn de întrebare, în secolele XVI-XVII[23] (Fig. 9). Din păcate, ne reîntâlnim din nou cu descrierile personale și interpretările metafizice ale autoarei ambițioase, pe care trebuie să le așezăm în cu totul alte lumini. Cele trei piese sunt frapant de asemănătoare și nu pot aparține decât Evului Mediu tardiv, și nu fiecare în vremuri atât de depărtate una față de alta, de la epoca romană, până în pragul Epocii Moderne. În acest caz, datarea pieselor vine să interogheze și asupra corectitudinii datărilor stratigrafice operate.

Motivul nostru îl regăsim și pe pocalele liturgice ale meșterilor sași, până la început de sec. XVI: Ațel, Ighișu Nou, Mediaș ori Șaeș[24]. Acolo se remarcă prin liniile curbe și absența cuielor de fixare, pentru că suportul metalic permitea o foarte bună sudare. Decorația iese din uzul obișnuit către finele Evului Mediu, dispărând în arta Renașterii.

 

Adrian Andrei Rusu

 

 

 

 


 

[1] Deși depusă în Complexul Muzeal Arad, imediat după campania de cercetare arheologică, abia în săptămânile din urmă i-a venit rândul la inventariere și evaluare mai precisă. Datele acestea nu au ajuns încă la cunoștința noastră.

[2] Vezi exemple la O. M. Dalton, Byzantine art and archaeology. Oxford, 1911, p. 521 și urm.

[3] Mittelalter. Kunst und Kultur von der Spätantike bis zum 15. Jahrhundert. Nürnberg, 2007, p. 51. Altă piesă din același secol, vezi la Ars sacra. Kunstschätze des Mittealters aus dem Salzburg Museum. Hrg. P. Husty, P. Laub. Salzburg, 2010, p. 263-265, Abb. 3-6.

[4] Mittelalter. Kunst und Kultur von der Spätantike bis zum 15. Jahrhundert. Nürnberg, 2007, p. 79.

[5] J.-P. Caillet, L’antiquité classique, le haut moyen âge et Byzance au musée de Cluny. Paris, 1985, p. 16, cat. nr. 61.

[6] H. Honour, Goldsmiths and Silversmiths. London, 1971, p. 25-27.

[7] Tezaurul catedralei San Marco, Veneția. Vezi A. Cutler, J.-M. Spieser, Byzance médiévale, 700-1204. Paris, 1996, p. 193.

[8] G. G. Wolf, Die Wiener Reichskrone. Wien, 1995, p. 18 și urm., cu multe analogii contemporane.

[9] O. M. Dalton, op. cit., p. 551, fig. 338; G. Fehring, Barbara Scholkmann, Die Stadtkirche St. Dionysius in Esslingen a. N. Archäologie und Baugeschichte 1. Stuttgart, 1995, D. 18.

[10] A. Cutler, J.-M. Spieser, op. cit., p. 344. Alte piese bizantine, la p. 345-346, 368.

[11] A. Cutler, J.-M. Spieser, Byzance médiévale, 700-1204. Paris, 1996, p. 337.

[12] Federico e la Sicilia dalla terra alla corona. Arti figurative e arti suntuarie. A cura di Maria Andarolo. Palermo, 2000, p. 14, fig. 14.

[13] G. Ceraudo, Itinerari turistico religiosi in Calabria. Torino, 1998, p. 77-81.

[14] El siglo de los genoveses e una lunga storia di arte e splendori nel Palazzo dei Dogi. A cura di P. Boccardo e C. di Fabio. Milano, 1999, p. 61.

[15] Coperta lui Melisende-Psalter, Ierusalim, 1135, păstrat la Londra. Saladin und die Kreutzfahrer. Hrg. A. Wieczorek, M. Fansa, H. Meller. Mainz, 2005, Abb. 34.

[16] O plăcuță din argint, descoperită la Bodoglárpuszta, vezi A. Pálóczi Horváth, Petschenegen, Kumanen und Jassen. Steppenvölker im mittelalterlichen Ungarn, Budapest, 1989, fig. 62, detaliu la fig. 63

[17] Sf. Maria din Köln, înainte de 1065. Vezi A. Legner, Romanische Kunst in Deutschland. München, 1996, fig. 251.

[18] M. Grant, Die Welt des frühen Mittelalters. Luzern, 2003, p. 145.

[19] Gh. Ștefan, I. Barnea, Maria Comșa, E. Comșa, Dinogetia. Așezarea feudal timpurie de la Bisericuța-Garvăn. I. București, 1967, p. 19-49. Ultima publicare, cu imagini bune, în vol. Capodopere din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. București, 2012, p. 31-33, cu bibl. mai veche.

[20] P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină. I. București, 1972, p. 148-149, fig. 60/5. Cu trimitere către mediul german.

[21] Daniela Marcu Istrate, Catedrala romano-catolică și palatul episcopal din Alba Iulia. Arheologie și istorie. The Roman-catholic cathedral and the episcopal palace in Alba Iulia. Archaeology and history. A gyulafehérvári rómani katolikus székesegyház és püspöki palota. Régészet és történelem. Catalog de expoziție. Alba Iulia, 2009, p. 26/17, imagine p. 238/17.

[22] Eadem, Catedrala romano-catolică, p. 37, nr. 113, il. 250/113. La descriere, decorul a fost interpretat „torsadă”.

[23] Eadem, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, 2008, p. 220, 395, nr. 30, p. 398, tab. 105/4 (cu mențiunea că varianta mai nouă, în lb. română, are altă paginație); eadem, Catedrala romano-catolică și palatul episcopal din Alba Iulia. Arheologie și istorie. Alba Iulia, 2009, p. 52, nr. 246, il. 270/245. La descriere, decorul a fost numit ca „imitând motivul frânghiei”.

[24] H. Klusch, Siebenbürgische Goldschmiedekunst. Hermannstadt, 2011, p. 118-125.