Cum mai scriau medievalii noștri

 


 

           

Moto (prelucrare arheologică după cântec popular celebru):

„Mi-am pus tirbușon în păr, măi…”

 

În urmă cu puțini ani, se extrăgea de la Sibiu, prin hărnicia echipei deja celebrei Daniela Marcu Istrate, o piesă din fier care a fost, de tot atâtea ori de câte ori a fost publicată, socotită „ac de păr”[1]. Ca să înțelegem despre ce ar fi vorba, pe lângă imagini (fig. 1), am putea să-i oferim și o mică descriere, care să nu fie obositor de tehnică. Ne referim la o micuță piesă din fier, cu aspectul general al unui cui, dar la mijloc cu metalul răsucit/torsionat, iar extremitatea opusă vârfului, dotat cu o aplatizarea transversală, în forma unei mici dăltițe.  

Dat fiind faptul că ideea descoperirii identității „acului de păr” aparține unor femei, le-am propune experimentarea lui în propria lor podoabă capilară. Desigur, doar în imaginație, pentru că, în mod real, în loc să le asigure vreo poziție de coafură dorită, torsiunea centrală nu ar face decât să „se-nșurubeze” în șuvițe, provocând o măiastră încâlcire.

Probabil că am fi lăsat celor două autoare „meritul” de a rămâne cu interpretarea corijată de către un alt autor mai gentil ori, dimpotrivă, mai sarcastic, dacă întâmplarea nu ne-ar fi scos în calea șantierului arheologic de la Bizere (Frumușeni, jud. Arad), o piesă perfect identică. Evenimentul s-a produs în anul 2008, iar rezultatul îl prezentăm într-o ilustrație alăturată (fig. 2).

Perechea în cauză nu este însă singulară. Aceasta însemnă, având în vedere prioritatea de editare, că am regăsit doar o lacună în cultura de specialitate, care s-ar fi eliminat ușor dacă ar fi fost deschise mai multe cărți ori articole decât au putut să o facă harnicele noastre publicante.

Dispunem și de alte publicări în care autorii și-au recunoscut, cu absolută corectitudine, ignoranța, fără ca să îndrăznească a avansa identități. Este vorba despre piesa descoperită la curtea nobiliară din Remetea (Berzovia) (jud. Caraș-Severin), cu datare în secolul al XIV-lea (fig. 3)[2].

Alți autori au fost mai îndrăzneți, dar, fiind bărbați, au propus alte variante de soluționare a identității. La Bârlad (jud. Vaslui) s-a propus folosirea sa drept cârlig de undiță[3]. În istoriografia maghiară, un astfel de obiect, descoperit la Buda (Ungaria), a fost apreciat ca un posibil instrument de toaletă, datat la sfârșitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea[4].

Era limpede că  soluția nu consta în alura generală a obiectului, ci în dotațiile sale particulare. În speță, nu vârful comun, ci torsiunea și „dăltița” din capătul opus trebuie să fi contat. Prezența mijlocului torsionat al piesei contrazice din start utilizarea de „cui” – aproape imposibil de bătut, și atrage atenția asupra necesității unei prize de apucare foarte bune. Evident, se consolidează siguranța că a fost vorba despre un „instrument”, care nu putea fi nicăieri „înfipt” altfel decât superficial. Apucarea se putea obține direct la metal, dar putea fi suplimentată prin înfășurare cu alt material, textil sau din piele. Într-o situație perfect similară se află mânerele pentru brice. La mijlocul încadrărilor de instrumente a căror identitate nu a fost încă relevată se află o piesă de la Baia (jud. Suceava)[5]. Deși are un mijloc torsionat, extremitățile o clasifică mai curând către o altă destinație specială. Seamănă și cu un instrument de utilitate medicală (spatulă), trebuie că asemenea instrumente erau mai fine și confecționate din bronz sau os, ca și în perioada romană, știindu-se probabil că, în urma unor intervenții pe corp uman, infecțiile erau astfel mai ușor evitate.

Mergând și mai departe, literatura de specialitate ne ajută să delimităm definitiv obiectele, în instrumente de scris (stillus-uri), de zgâriat pelicula de ceară întinsă pe tăblițe confecționate din lemn. Pentru ca orice ambiguitate cu epoca romană să nu existe, analogiile sunt dintr-o zonă de Germaniei care nu a făcut niciodată parte din Imperiul romanilor. Ar fi vorba despre piese descoperite la Lübeck (fig. 4, 5)[6]. Asemenea piese din fier, s-au găsit la Konstanz și s-au datat în secolul al XIV-lea[7]. Lista poate fi lungită, dar este inutilă pentru demonstrație. Asemănările cu piesele „românești” este atât de frapantă, încât orice echivoc este eliminat.

Ambele extremități ale mijlocului torsionat, un vârf ascuțit (folosit pentru scrierea propriu-zisă) și o mică paletă, trapezoidală (utilă pentru ștergere, prin nivelarea cerii de pe suprafața tăbliței din lemn), pot fi explicate numai în cazul unui instrument de scris/gravat/însemnat pe o tăbliță cerată. Până de curând, s-a amintit măcar în treacăt șansa unor stillus-uri medievale din os[8], cel puțin la Alba Iulia. Între timp, mănăstirea dominicanilor din Vințu de Jos (jud. Alba)[9] și cetatea Oradea a furnizat și ele astfel de piese (fig. 6), din aceleași soi. Materialul de confecție a făcut însă, - cazuri particulare, ca strunjirea mânerului să se producă în sectoare de tambur, conducând către aceleași efecte pentru siguranța de mânuire.

Și mai „normale” păreau a fi instrumentele pentru scris confecționate din bronz. Așa se petrecuseră lucrurile și în epoca romană. Cum am mai notat, întârzierea nemăsurată a studiilor de arheologie medievală a condus, în cazul de la Alba Iulia, la clasarea automată a tuturor descoperirilor de asemenea instrumente, în patrimoniul civilizației romane[10]. Iar în lipsa lecturii atente a acestor modeste pagini, s-ar putea ca fenomenul să continue cu mare forță.

După rezolvarea acestei probleme, ne aflăm deja în fața unor concluzii de ordin istoric. Toți cei care s-au ocupat de istoria scrisului medieval la noi aproape că nu au avut vreodată ceva de marcat privitor la folosința scrisului latin în afara pergamentului și hârtiei, apoi pe materiale dure și rezistente (epigrafia medievală). Deși bănuite, ca fiind măcar apreciate drept obligatorii în inventarul școlilor de învățare a scrisului, tăblițele cerate medievale nu au fost niciodată văzute; cum de altfel, nu au fost nici consemnate în documente scrise. Aceasta în condițiile în care, deși mult mai bătrâne, tocmai cele romane se descoperiseră în galeriile de mine abandonate de romani în Munții Apuseni. Or, dintr-o dată s-au adunat dovezile că o altă formă de scriere, remanent romană, își caută locul pierdut. Instrumentele despre care am comunicat fiind din fier, se arată că erau ieftine și ușor de confecționat, cam peste tot unde exista vreun făurar.

Dispersia descoperirilor este un alt semn valoros. Este normal ca să le vedem utilizate în mănăstiri (Bizere, Frumușeni), în mediul urban (Sibiu), dar și la curțile nobiliare (Himfy, Berzovia). Pentru situația de la Bârlad, am putea avea în vedere o dublă explicație: fie a fost vorba despre vreun negustor, fie, cu-adevărat, și moldovenii medievali foloseau tăblițele cerate.

Problematica este în continuare deschisă pentru că aceleași medii care ne-au pus la îndemână cele mai bune analogii, ne dezvăluie că existaseră și „gume” de șters independente, destinate tot tăblițelor cerate. Or, acelea nu semănau cu „acele de păr”, ci cu „fusaiolele”. Am deschis însă un alt subiect, la care promit să revin mai pe larg.

 

Adrian Andrei Rusu

 

 


 

[1] Daniela Marcu Istrate, Sacru și profan într-un oraș european (1150-2007). Piața Huet – o punte peste timp. Brașov, 2007, p. 82-83; Maria-Emilia Crângaci-Țiplic, Obiecte speciale, în vol. Daniela Marcu-Istrate, Sibiu. Piața Huet. Monografie arheologică. I. Alba Iulia, 2007, p. 105, fig. 146; 146, nr. 75, 279, pl. 55/22; 283, pl. 59/22.

[2] D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu. Timișoara, 1998, p. 264, fig. 102/4.

[3] M. D. Matei, L. N. Chițescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică. Târgoviște, 2002, pl. 44/2.

[4] Paloták, kolostorok, falvak. Gerevich László (1911-1997) középkori kutatásai. Palaces, monasteries, villages. Medieval Excavations of  László Gerevich (1911-1997). Budapest, 2011, p. 56, I. 6. 32.

[5] Eugenia Neamțu, V. Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV-XVII. I. Iași, 1980, p. 194, fig. 42/10.

[6] Archäologische Untersuchungen auf dem Lübecker Stadthügel: Befunde und Funde. Bonn, 2002, p. 65.

[7] Spätmittelalter am Oberrhein. Alltag, Handwerk und Handel. 1350-1525. Stuttgart, 2001, p. 241, nr. 479b.

[8] A. A. Rusu, Fl. Mărginean, Prelucrarea osului și cornului în Transilvania medievală (început de abordare tematică), în Arheologia Medievală, 5, 2005, p. 113-158. 

[9] A. A. Rusu, Gotic și Renaștere la Vințu de Jos. Gotik und Renaissence im Unter-Winz. Cluj-Napoca-Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1998, nr. 76.

[10] Daniela Ciugudean, Obiectele din os, corn și fildeș de la Apulum. Alba Iulia, 1997.